Din Cartea Secretă a Atlanților: Mai-nainte de toți vecii a fost Timpul

poem orfic

La-nceput a fost Timpul,
Unicul principiu necreat,
Obârșia tuturor lucrurilor.
Mai-nainte de toți vecii a fost Timpul.

În mrejele Timpului
Odihnea un sâmbur nevăzut,
Înfășurat în profund întuneric,
În adâncă, năucitoare liniște.

Dorul scutură Timpul,
Coaja neființei pleznește,
O lumină nefirească năvăli
În lume creând poteci și drumuri noi.

Dar de unde izvora,
Lumina, oare din ce suflet?
Timpul se primenise doar într-Unu.
Noi toți existăm de când există Unul.

Acest Unu în nuntă
Se sfinți în Doi, care-s Unu,
Și apoi în Trei, în Patru, tot Unu,
Și în Infinitul care e tot Unu.

Sufletul este etern,
Doar trupul este lesne trecător.
Sufletul nu-și mai amintește nimic
Din peregrinările de mai-nainte;

Îi rămân doar unele
Îndemânări sau fapte rele
Lepădându-le între semenii lui,
Astfel dându-i și putere Destinului.

Pentru inițiații
Întru Eternitate drumul
Renașterilor contenește doar când
În sfințenie prea înaltă au ajuns.

Țineți minte ce vă spun:
Totul se naște din Unu și
Tot în el se destramă. Suntem îngeri!
Toți la un loc formăm un singur Dumnezeu.

Toate suferințele
Ce le încercăm în lume sunt
Mai ales suferințele Domnului.
Bucuriile noastre sunt și ale Lui.

Prin noi se purifică
Însuși Împăratul-a-Toate;
El este Comandantul cel mai Viteaz
În lupta cu răul din noi și chiar din  El,

Deci, mergând pe poteca
Paradisului, voi să spuneți:
Eu vin din obștea sufletelor pure.
Am ieșit din șirul durerilor grele.

Maica noastră va spune,
Întâmpinând pe fiecare:
O, norocosule, fericitule,
Din omul care fuseseși ai ajuns Zeu!

Traducere și adaptare: Adrian Bucurescu