Mircea Druc: Vae Victis sau Vai de cei învinși! ( Ideocrația – partea 1 )

mircea-druc

 

  1. Ideocrație

După cel de-al Doilea Război Mondial, imperiile clasice au dispărut. Intelectualii kominterniști le-au criticat necruțător, cu mânie proletară. Și mișcările de eliberare națională din colonii le-au zdruncinat cu succes. Iar lumea occidentală, în general, a subestimat specificul și potenţialul unui Imperiu de tip nou. Uniunea Sovietică, numită  ”Marele Experiment”,  nu reprezenta o inovație generată de un imperativ istoric. În 1917, puciul bolșevic a dus la acapararea puterii de către un singur partid politic. Inspirat de  ideea fixă – transformarea din temelii a omenirii, partidul a proiectat și construit, pe ruinele clasicului  imperiu țarist, ceva inedit:  o ideocrație.

Noțiunea provine din cuvintele  grecești „ιδέα – ideea și  κράτος – putere. A nu se confunda ”ideocrația” (puterea ideologiei) cu alți termeni consacrați, precum  ”iudeocrația” (puterea evreilor) și ”idiocrația” (puterea idioților). În utopia platoniană, cei care aveau menirea să devină ”suveranii”, erau marii filosofi; în teocrația tradițională “conduce”  Dumnezeu prin interpușii  (sacerdoții);  în evul mediu ”teocrația”, ca putere a preoților și a papei,  și-a găsit exprimarea în cezariano-papism și bizantinism; în secolul XX s-a vorbit deja de ”tehnocrație”, ca o putere a intelectualității și a managerilor. Uniunea Sovietică a fost concepută ca un  fel de ”teocrație seculară”. Și, totodată, ca o ideocrație în care avea să conducă ideea socialistă prin partidul  unic, de avangardă.

Partidul Stat sau Statul Partid au imaginat ideocrația sub forma unei piramide, care iradiază absolut toate sferele vieții. În vârful ei  se aflau conducătoriisegmentul ezoteric al partidului, sau inițiații –  fiii aleși și credincioși ai ideologiei. Pe o treaptă mai jos se situa aparatul – aspiranții la titlul de conducători. Niște inițiați, sperând că și ei vor fi  cândva aleși. După care venea  activul partidului  –  veriga de mijloc a servitorilor credincioși, inițiați doar parțial. Și, în final, activul de masă – mercenarii armatei ideologice. Aceștia, neeligibili, erau niște credincioși ai ideologiei, inițiați și ei parțial, dar cu gândul la o eventuală inițiere deplină. Important de reținut: statutul ideocraților (mercenarilor ideologiei) nu corespundea cu cel al membrilor  simpli ai PCUS.

”Ideologia”, percepută ca o știință despre idei, este considerată un instrument important de cucerire și menținere a puterii. Între funcțiile ideologiei (cele de apărare, evaluare, elucidare, cunoaștere, educare)  pe primul loc se plasează  funcția  de legitimare a orânduirii  existente; de integrare a tuturor grupurilor sociale  în jurul  valorilor/normelor elitei conducătoare. Aceasta elită  include în componența sa și vârfurile armatei ideologice.

         Dominația unei singure ideologii (fascismul corporatist în Italia,  rasismul în Germania și bolșevismul în URSS) era legată organic de procesul creării unui enorm aparat propagandistic; de suprimarea libertăților democratice; de implementarea în țară a unității de idei cu metode militaro-polițienești; de subordonare a  întregii vieți sociale unui singur șef suprem (Duce, Führer, Вождь); de tentativele răspândirii ideologiei totalitare prin impunerea în alte țări a anumitor partide sau declanșarea unei revoluții mondiale. Numeroșii critici  ai regimurilor totalitare  au atras  mereu atenția asupra  pericolului subordonării totale a vieții  față de imperativele  partidului unic.

Odată cu venirea la Kremlin a lui Vladimir Putin, s-a consolidat spectaculos un nou tip de ideocrație. Dar, în eterna căutare a unei ”identități  ruse”, ieșite din comun, aceasta nu e decât un ambalaj al vechilor tentații eurasiatice. În prezent, profesioniștii războiului informațional-psihologic se implică în lupta pentru acapararea și menținerea puterii politico-economice, apărând interesele noilor clanuri. Și, practic,  propagandiștii, politologii, creatorii de imagine, experții în tehnicile electorale și relațiile cu publicul sunt prezenți în toate mediile de informare în masă. Una din sarcinile lor este  modelarea și manipularea opiniei publice atât  în interior cât  și în exterior.

După  retragerea  lui Boris Elțin,  în  FR s-a format o nouă clasă politică. Aceasta, însă, nu știe cu ce să se ocupe. E o chestiune pe deplin firească, organică. Or, din start, actuala nomenclatură, moșită de aparatcicii lui Vladimir Putin, nu s-a constituit pentru a efectua o activitate pozitivă. Nu, ea a vrut doar să  culeagă roadele unei creșteri economice naturale, fără să contribuie cu ceva. Politologul rus Dmitri Oreșkin avertizează:

”Evident, pentru  regimul actual din Rusia,  etapa  căutării  unui model de dezvoltare optimă s-a încheiat. A început faza degradării. Partidele politice, compuse în bună parte din marginali, se ocupă de filozofie și aceasta înseamnă că se apropie colapsul. Practic, ele vântură tezele privind  ”statul ideocratic”, expuse acum zece ani, de către  filozoful Alexandr Dughin și alți gânditori. Este un fel de autoamăgire, căci în istoria Rusiei o ideocrație  integrală s-a edificat doar în perioada când comunismul era o religie, iar Stalin era sacerdotul suprem, divinitatea terestră… Adevărul e că această religie, confruntată cu realitatea vieții și problemele oamenilor  s-a spulberat. Iar poporul a rămas dezamăgit de statul ideocratic”. (Российская иделогия. Идеократия и самообман. Рассуждение о нравственности и морали – форма административной мастурбации, когда ресурсы есть, а заняться нечем. https://republic.ru/russia,  17.02.10 | 14:25)

Pentru ași justifica existența, ideocrații  Rusiei contemporane caută să inventeze diverse  sarcini și ocupații. Aceeași problemă o aveau și ideocrații sovietici. Se discuta la infinit: despre criza generală a capitalismului, despre orânduirea progresistă a țărilor comuniste, despre civilizația  apuseană  decadentă/muribundă; despre modernizare, revoluție tehnico-științifică și progres istoric. Sute de mii de cetățeni sovietici băteau apa în piuă și țineau cursuri de comunism științific. Care a fost rezultatul final se știe.

Totuși, tineretul, care nu a trăit acele timpuri, are o imagine aproximativă despre ideocrația bolșevică. De la Chișinău, mă mai căută uneori niște experţi mass-media neofiţi. În general, m-am  ferit mereu, pe cât a fost  posibil, de excesul expunerii mediatice. Am evitat ocaziile ”de a sta de vorbă” –  două  ipostaze neproductive – ”a sta” și ”a vorbi”. Sufăr, căci noi, românii, suntem cam logoreici. Prea multă vorbă şi puţine fapte. Dar mă implic fără ezitare, atunci când apare o urgență, când ne cheamă Patria  ”la datorie, nu la mâncare”, (cum  le spunea bunicul meu, Ștefan Ciubară,  unor  consăteni,  membri ai PCUS și comsomoliști).

O tânără jurnalistă, de la un portal de limbă rusă, urmărește o  banală dispută: ”Prezent neoliberal versus trecut sovietic”, un trecut mort, elogiat de președinții Republicii Moldova, Vladimir  Voronin și Igor  Dodon. Și a ținut să mă convingă că ea promovează pluralismul de opinii, că o interesează mai mult destinele umane decât ideologia, că preferă sondajul de profunzime  și incursiunile  psihanalitice. Cu greu, dar am acceptat până la urmă să punem de un interviu. Pentru început, jurnalista m-a întrebat ce amintiri păstrez din controversata perioadă sovietică.

Încă de copil, bunicii și părinţii  mă luau adesea la Cernăuţi. Chişinăul l-am văzut întâia oară după terminarea şcolii de zece ani. La începutul anilor 60, din oraşul nopţilor albe, din Veneţia nordică veneam în vacanţă, la părinţi, în satul meu basarabean, Pociumbăuți. În octombrie 1964, mi-am început cariera profesională în capitala Imperiului, botezată, în epoca «развитого социализма» („socialismului dezvoltat”) a lui Leonid Brejnev – „oraş comunist exemplar” («Москва – образцовый коммунистический город»). În anii 70, îmi petreceam luna de concediu în Basarabia sau Bucovina. Veneam  acasă cu familia, soţia şi două fiice. Veneam de la Moscova ceea, care niciodată „nu crede în lacrimi”. În deceniul opt, din capitala Bucovinei sovietice călătoream frecvent cu trenul de noapte Ivano-Frankovsk – Odessa până în capitala Moldovei sovietice. Misiunea? Să fac rost de produse alimentare pentru familia mea și prietenii apropiați  din Cernăuţi, „oraşul meu natal”.

În perioada stagnării brejneviste,  mii de oameni ai muncii de la sate şi oraşe, cutreierau imensitatea patriei sovietice. Nişte «саранча мешочников»  („lăcuste cu  traista”) . Aşa ne etichetau locuitorii capitalei imperiale, privilegiaţi şi egoişti. Oamenii simpli sovietici aveau o preocupare de bază, mai ales în ajunul sărbătorilor: produsele deficitare. Mărfuri de larg consum puteai cumpăra la Moscova și în capitalele  republicilor unionale, aprovizionate ca centre de prima categorie. Şi aceasta până la un timp. În multe oraşe,  unele produse (de exemplu, frigidere,  mașini de spălat,  aspiratoare, tehnică audio-video, covoare)  le puteau achiziţiona doar cei cu viză de reşedinţă.

În vara lui 1990, m-am nimerit la Moscova. Participam la o întrunire tradițională și obligatorie. Toți președinții consiliilor de miniștri  din ”republicile sovietice surori” erau convocați la Kremlin de două ori pe lună. Întrunirile de lucru erau prezidate de președintele URSS  Mihail Gorbaciov  și  președintele Consiliului de Miniștri al URSS Nicolai Rîjkov. După epuizarea agendei, s-a luat în dezbatere și atitudinea populației față de ucazul emis de administrația Moscovei în ziua aceea. Hotărârea stabilea: cumpărătorul  mărfurilor de larg consum este obligat să prezinte paşaportul (buletinul de identitate sovietic). Dacă erai moscovit cu acte în regulă, cumpărai, dacă nu, vânzătorii te trimeteau la plimbare. Marea majoritate a moscoviţilor aclamau decizia autorităţilor. Însă locuitorii regiunilor centrale din Federaţia Rusă se arătau  foarte indignaţi. Aceştia, pe parcursul anilor postbelici, s-au deprins să perceapă Moscova drept „magazin unional”,  nicidecum un model de urbe comunistă.

Unii  jurnaliști  de limbă rusă  mă întreabă serios, cu o francheţe dezarmantă: ”Aţi rămas un antisovietic neclintit. Dar, în general, chiar n-a fost nimic pozitiv în URSS?”  Instantaneu, îmi vine în minte un banc de la „Radio Erevan” din seria  ”Culmea subiectivismului”: ”Bunică, când a fost mai bine, pe timpul lui Hruşciov sau a lui Brejnev?”. ”Pe timpul lui Stalin, desigur”. ”Cum, adică!?” ”Aveam șaptesprezece ani. Eram tânără, frumoasă, şi toţi flăcăii îmi făceau curte…”  Cam  tot așa, subiectivist, ne lămurea pe noi și bunicul Ștefan Ciubară: ”Cel mai bine de trăit a fost pe timpul împăratului, înainte de Primul război  mondial. Eram staroste, tânăr, sănătos și voinic. Nu ca acum!…”

Astăzi, am ajuns  şi eu un ”subiectivist” din bancul acela cu bunica. Mircea Felix, nepotul cel mai mare, mă testează:  ”Bunicu, ai avut tu zile  fericite  în viaţă ta?  Din cele care nu se uită niciodată!”  ”Cam puţine, scumpule. Şi le ţin minte. Am fost în culmea fericirii în ziua când am devenit student la Universitatea din Leningrad. Îmi amintesc şi de moartea lui Stalin. O clipă sfântă a copilăriei mele. Pe urmă, puciul  eşuat, din august 1991, şi ziua când a fost semnat actul de deces al mamei noastre vitrege  – Uniunea Sovietică. Da, atunci am fost nespus de fericit”. Observ pe faţa nepotului o umbră de dezamăgire şi adaug: ”Fără îndoială, am fost cel mai fericit, când fiica mea, te-a născut pe tine, primul meu nepoţel. Mă rog lui Dumnezeu, să mă  lase să văd şi reîntregirea Patriei. Altă fericire nu-mi mai doresc!”

O tânăra corespondentă de la Moscova nu se lasă: ”OK,  dar cum era, totuşi,  în perioada interbelică, pe timpul  românilor dumneavoastră?” ”Nu ştiu. Că n-am trăit sub români. Doar sub ruși…”. Repet adeseori: adevărul adevărat  este cel  trăit,  nu  cel propagat, servit pe tavă de mercenarii ideocrației. Întâmplările la care am fost martor în copilărie, în adolescenţă, în tinerețe mi-au format atitudinea faţă de istorie. Clişeele despre români, ruşi,  germani, americani, evrei nu le asimilez. Am încredere în ceea ce am văzut cu ochii mei. Şi reacţionez senin, uneori cu umor, la abordarea chestiunii „palma jandarmului român”. Mă miră și mă amuză că mulţi alogeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei, unii  veniţi pe lume după 1990, operează  doar cu stereotipuri,  criticând  fără drept de apel România mea  de ieri, de astăzi şi de mâne.

Gâştele colhoznice indignate, adesea agresive, dar preferând anonimatul, (troli, postaci, hateri) mă întreabă: ”Bă, Drug, ceva pozitiv în realitatea sovietică, a fost sau nu a fost?” A fost, desigur. Pentru mine, de exemplu, ”dezgheţul hruşciovist” a însemnat ceva bun. Românii basarabeni şi nord-bucovineni, care locuiau la ţară, au obţinut dreptul la libera circulaţie în interiorul Imperiului. Sovietul sătesc ne elibera până atunci doar o simplă adeverinţă provizorie. Cu ea te puteai deplasa până în centrul raional. Sau în cel mai apropiat oraş. După moartea ”conducătorului iubit”, în locul adeverinţei primeam paşaport (echivalentul buletinului de identitate românesc). Ne permiteau să corespondăm  cu rudele refugiate peste Prut şi  cu cele deportate în Siberia. A fost anulat impozitul în natură. În cantinele studenţeşti pâinea şi ceaiul erau gratuite. Un suport pentru studenţii de la ţară, săraci ca mine.

În fond,”paradisul sovietic”, regretat de  gâștele  colhoznice, pentru mine a însemnat: lozinci şi promisiuni; „voluntariat obligatoriu”; „ieftiniri staliniste” periodice la produsele alimentare şi mărfurile de larg consum, care, în realitate, se găseau cu greu în comerţ; mitul învăţământului şi serviciilor medicale gratuite; știința şi cultura sub controlul ideocrației; exploatarea nesăbuită a resurselor naturale; finanţarea „revoluţiei mondiale și a partidelor comuniste frățești” din țările lumii a treia; тотальное стукачество, доносительство (turnătoria generalizată, delațiunea); laboratoare şi chiar oraşe secrete cu savanţi deţinuţi politici şi manoperă gratuită din Gulag; cortina de fier,  bruiajul, lupta cu radio-propaganda străină.

Personal, subiectiv, psihologic, consider drept  „ani buni” studenţia la Leningrad (1961-1964) precum şi  perestroika la Cernăuţi (1985-1989).  În toată viața mea  de cetăţean sovietic, nefericit din cale afară m-am simţit în perioada stagnării lui Brejnev (1965-1985). Într-un mod sau altul, direct sau indirect, asupra destinului şi mentalităţii mele s-au răsfrânt şi diverse fenomene din ţările lagărului socialist: rebeliunea maghiară din  toamna lui 1956; primăvara de la Praga şi poziţia oficială a României faţă de invazia internaţionalistă a Pactului de la Varşovia; „Solidaritatea” lui Lech Walensa şi instaurarea, în februarie 1981, a legii marţiale de către generalul Wojciech Jaruzelski; căderea zidului de la Berlin, în 1989, şi  reunificarea  Țării  prin  voința  națiunii  și o  strategie perfectă a cancelarului  Helmut Kohl.

Putem afla ce-a fost bine în URSS, pe timpul lui Stalin. Şi ce-a fost bine în Germania, pe timpul lui Hitler. În 2009, Zahar Prilepin, Alfred Koh şi Boris Mineaev, în timpul unor ședințe de spiritism, formulează  numeroase întrebări pertinente. Chestionate, cele două personaje istorice  răspund, ca şi cum ar fi  în viaţă. Interviurile  intitulate  „Vorbeşte Hitler” şi „Vorbeşte Stalin” au fost publicate în revista «Медведь» (http://medved-magazine.ru/. Citindu-le, poţi afla, dacă te interesează, desigur, multe lucruri inedite, vizând motivaţia celor doi conducători ideocrați. De exemplu, convingerea lui Stalin că el ar fi fost, conform Torei, un om fără prihană, evlavios.

În lumea întreagă, şi în Rusia, s-au perfectat culegeri de documente vizând crimele nazismului şi bolșevismului. Citez dintr-un asemenea document: „Într-o goană necruţătoare, sângeroasă, negativă ca  rezultat final, au fost executaţi prin împuşcare, au pierit în războaie, au murit de foame şi boli peste 50 de milioane de compatrioţi. Au fost distruse, întoarse pe dos destinele a milioane de oameni… Bolşevismul a comis  crime monstruoase contra omenirii,  fără termeni de prescripţie!” («Красное колесо – преступления без наказания», www.proza.ru; http://bikol.narod.ru). În septembrie 2013, la  Moscova s-a ţinut  un târg internaţional de carte, cu 1,2 mii de exponenţi din 57 de ţări. Pe unii vizitatori i-a exaltat  o lucrare de proporţii: „Stalin. Enciclopedie”. Pe alţii, numeroasele volume despre  pravoslavie, autocraţie și URSS. A  prezentat interes  chiar şi adresarea puciştilor, din august 1991, către poporul sovietic. Toate niște mostre de nostalgie a socităţii ruse contemporane.

Mihail Gorbaciov încerca să restructureze un  regim  gerontocratic osificat, ca să nu permită schimbarea radicală de jos în sus, ca în Polonia, de exemplu. Ideocrația, însă,  înfiera perestroika și fronturile populare din colonii. EI, respingeau descentralizarea, transparenţa, pluripartitismul, libertatea presei, migraţia, emigraţia, privatizarea, investiţiile străine. NOI, atacam birocraţia de partid si de stat, corupţia și degenerarea, mafia și cenzura. Evidenţiam ostentativ punctele vulnerabile ale realităţii sovietice…

După prăbușirea Blocului Sovietic și a Pactului de la Varșovia, chestiunea a devenit una fundamentală politic, intelectual și geo-strategic: va reuși URSS să supraviețuiască ori se va dezintegra într-un viitor apropiat? Mihail Gorbaciov lucra doar cu jumătăți de măsură care nu puteau reforma în mod substanțial Uniunea Sovietică. Administrația Bush îl susținea pe liderul de la Kremlin. Iar istoriografii occidentali condamnau regimul comunist de pe poziția Deminternului. Ei acuzau Kominternul și bolșevicii pentru că neagă  statul de drept, că sunt duplicitari și apelează la orice stratagemă  pentru acapararea și menținerea puterii. Dar URSS nu mai putea fi URSS dacă  ar fi acceptat  să devină un stat de drept, după cum cerea Deminternul, și  noile condiții ale Globalizării neoliberale.

Am ajuns, cu voia lui Dumnezeu, în  anul 2017. Trăim cu toții în ritmul accelerat al crizelor și schimbărilor. Iar Imperiul ideocratic sovietic recidivează sub denumirea de ”Lumea rusă”. Astfel, descendenţii celor care ne-au ”eliberat” în 40/44, continuă să încadreze cea mai tragică pagină din viaţa românilor basarabeni şi nord-bucovineni în nişte tipare proletcultiste, bolșevice, staliniste sau troțchiste. Ca de altfel și toate crimele Imperiului ideocratic – teroarea roşie, colectivizarea, foametea, represiunile, deportarea popoarelor, asasinatele politice și multe altele.

Și astăzi, după aproape trei decenii, urmaşii ideocraților bolșevici continuă să se manifeste cu aroganţa lor tradiţională.  Progeniturile „eliberatorilor”  mişună prin oraşele Basarabiei cu panglica imperială la piept, cu trandafiri sau garoafe la petliţă,  cu secera şi ciocanul pe fondul roşu însângerat. EI, unicii apărători ai libertăţii și dreptății! Nu-i stinghereşte faptul că sunt reprezentaţii unor doctrine în numele cărora  au fost deja decimate  milioane de oameni. EI, gâştele colhoznice internaționaliste, neagă invazia militară sovietică, comportamentul colonial al nomenclaturii PCUS, deznaţionalizarea și crimele,  care au însoţit procesul de edificare  a  lagărului socialist.

Problema însă nu este  doar a  noastră, a românilor înstrăinați. Pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice, s-a  consolidat o nouă castă de promotori ai ”Lumii ruse”. Unii provin direct din rândurile foştilor exegeţi în catehismul sovietic. Niște  specialişti în ”ştiinţele sociale”: istoria PCUS, bazele marxism-leninismului, comunismul ştiinţific, ateismul ştiinţific. Acum, reciclaţi, acești foști mercenari transnaționali ai ideocrației bolșevice inundă mass-media. Au portaluri, site-uri, bloguri şi continuă să propage tipul de colonialism sovietic. „Experţii” în cauză ne servesc politica de rusificare a Kremlinului, drept rezolvare ideală a problemei naţionale, ca un proces firesc de „globalizare”. Mulţi dintre ei cer ostentativ reabilitarea abordării marxiste sau leniniste  a naţiunii. Alţii vor o revenire la metodele  staliniste, în general, precum şi la renaşterea Imperiului. Fie ţarist, fie comunist, fie neoliberal sau ortodox-pravoslavnic, nu importă,  imperiu să fie. De aici și  întrebarea mea: Rusia de astăzi, chiar nu poate să renunțe la ideocrația imperială ca să devină o țară europeană,  respectată și fericită, zic eu, ca Germania, de exemplu?

NOI, gâştele sălbatice naționaliste, unioniștii, vrem să ştim  ce a însemnat cu adevărat  paradisul ideocratic sovietic. Și suntem recunoscători multor autori ne-români, onești și drepți față  de românii din teritoriile ocupate de Imperiu sub pretextul ”eliberării”. Și vom completa neabătut lista celor care au  scris și  scriu  adevărul despre basarabeni și nord-bucovineni: Nicolai Durnov, Alexandr Soljenițîn, Eufrosinia Kersnoskaia, Capitolina Kojenikova, Valeria Novodvorskaia, Mihail Bruhis, Leonid Borodin, Iosif Gherasimov, Elena Zamura, Ruslan Șevcenko, Victor Portnikov…

Mulți  reprezentanți  ai intelighenției ruse își asumă un  mare risc când apreciază  veridic faptele istorice: ”Peste tot, pe unde am trecut (înainte și după război), am  început imediat să frângem coloana vertebrală  a popoarelor. Și cu cât poporul era mai mic, cu  atât mai dureros percepea  agresivitatea ideologiei comuniste. Și aceasta nu o făcea poporul rus, nici georgian  și nici kazah…  O făceau  conducătorii comuniști  și  alții,  înșelați de  ei,  înnebuniți  de ideea  fantastică a instaurării unei ”Împărății Cerești pe pământ”. Ei sunt de vină că popoarele baltice, care, printre altele, nicidecum nu au dus-o mai rău  ca rușii,  sunt cuprinse  în prezent  de o ură  inexplicabilă, nejustificată față de Rusia. Binele ei nu și-l amintesc. Ei țin minte  trenuri și KGB… Și un  drept al lor ce să-și amintească” (www.apn.ru. 2009-10).  Regretata  Valeria Novodvorskaya, spunea: ”Dacă Lituania, Estonia, Letonia, Polonia, vor  indica zilele când au fost  ocupate, vom avea repartizat un an întreg. Şi totul este corect, noi  am ocupat. Trebuie să răspundem… Nici  decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care proclamă  data  de 28 iunie drept  ”Ziua ocupaţiei sovietice”, nu poate fi  scandalos,  nicidecum…”  ( «Эхо Москвы», 09.07. 2010).

În prezent, nu mai avem de a face, ca după invazia din 1940, cu ideocrația bolșevică  axată pe formula – ”коммунизм, дружба, мир”. Suntem, mai curând, în situaţia când țarismul rus ne tămâia cu formula sa ideocratică – «православие, самодержавие, народность». În 1812, armatele Imperiului rus creștin ortodox ne ”eliberau” de sub jugul altui Imperiu otoman necreștin musulman. Astăzi, nu comisarii, nu sacerdoţii partidului-stat ne bagă într-u imaginar paradis eurasiatic. Ideocrații Rusiei lui Putin și  epigonii Moldovei lui Dodon insinuează că Europa și-a pierdut creștinătatea. Iar clerul pravoslavnic, a declanşat suprema bătălie pentru mântuirea tuturor europenilor, sau măcar a ortodocșilor, din specia ”norod moldovenesc”. Cohortele  în sutane au intrat, cu toate armele din dotare,  în serviciul noii ideocrații a Kremlinului. Infiltrarea  comandourilor clericale ruse e simţită peste tot în spaţiul ex-sovietic și nu numai. Însă, când  se preocupă de Basarabia, Nordul Bucovinei şi  zonele separatiste din RM, agenții în sutane îşi coordonează acţiunile cu deghizata  ideocrație   ucraineană.

În Basarabia, unii militanți ai ”Lumii ruse” agită demagogic „specificul” Republicii Moldova  ca o viitoare ”țară de minune”. Aceștia se opun vehement reîntregirii României și vectorului european al Republicii Moldova. EI  se comportă ca nişte elevi indolenţi, care nu vor să-şi facă temele. Gândirea, vorba şi fapta lor sunt poluate cu expresii şablon, stereotipuri şi ideologeme din perioada sovietică: prietenia popoarelor Moldovei, multiculturalism, Moldova – un stat multinaţional şi multilingv, națiune moldovenească. Complexele de tipul  ”nimeni nu ne vrea în Europa”  le blochează raţiunea și căutarea soluţiilor pentru ieșirea din impas..

Atunci,  în 1940, Armata Roşie refăcea, în plan geografic, Imperiul ţarilor. Acum Biserica rusă fortifică frontierele geopolitice ale Uniunii Vamale, ale unui virtual Imperiu ortodox-pravoslavnic. Ofensiva asupra Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova  are drept obiectiv torpilarea cursului proeuropean al acestor state pravoslavnice. Biserica rusă susține Republica Moldovenească Nistreană, un  bastion al imperialismului rus în zona Mării Negre. A dispus recent construcţia a cinci noi biserici în zonă. Depozitele sovietice de armament şi pacificatorii ruși vor fi de mare ajutor. Prin  separatiștii de la Tiraspol  noua  ideocrație rusă somează, agită, şantajează:  „Renunţaţi  la vectorul european!”.

Ruşii de profesie (etnici ucraineni, găgăuzi, bulgarii și alții) din fosta ”Moldovă sovietică însorită și înfloritoare” se lamentează  că NOI, urmând exemplul  balticilor i-am trata cu răceală,  sau chiar ostil.  Paradoxal, însă,  descendenții ”eliberatorilor” nu au nici o poftă să plece din Ţările  Baltice. Din Republica Moldova, cea mai tolerantă din fostele colonii ale Imperiului ideocratic sovietic, au emigrat către Rusia 9,1%  din numărul total de participanţi la  Programul de strămutare benevolă în Rusia. Din Estonia, în perioada 2007-2009, au plecat doar 20%. Şi aceasta în cadrul  programului menționat la care au participat, în perioada respectivă,  circa 7000 de oameni. Iar împreună cu membrii familiei au emigrat din fostele republici unionale către Rusia peste 15 000 de persoane. Şi,  nu Rusia, ci un  străvechi pământ german, Koenigsberg (regiunea Kaliningrad) este locul unde preferă să  se repatrieze 41%  de  „rusofonii” din totalul celor trecuţi  prin Programul de strămutare liber consimţită.

Un alt paradox: Kremlinul și Igor Dodon, președintele de la Chișinău, se agită din răsputeri  cu aderarea  RM la Uniunea Eurasiatică (inexistentă) și la Uniunea vamală Rusia – Kazahstan – Belarus.  În acelaşi timp 33,3% din numărul  strămutaţilor benevol în Rusia sunt cetăţeni ai Kazahstanului. Din Ucraina au plecat 12,1%, din  Uzbekistan  16,3% . Cu cine se unește Kremlinul?…

Încă la începutul anilor 90, exprimam o speranţă: vom afla adevărul despre destinul românilor din Basarabia și nordul Bucovinei, ținutul Herța și al celor din stânga Nistrului. Iată că cercetătorii, din cele mai diverse domenii de activitate – istorici, sociologi, cineaşti, muzeografi, muzicanţii, etc. – îşi îndeplinesc onorabil misiunea lor profesională și patriotică. În baza documentelor de arhivă, apar, în pofida dificultăţilor inerente, tot mai multe lucrări de investigaţie, monografii și filme despre victimele ”eliberării sovietice”. Să le mulțumim, ori de câte ori avem ocazia.

Cine vrea să cunoască istoria recentă,  nu are decât să apeleze la documente, mărturii şi cărţi de investigaţie. Pentru optica gâştelor sălbatice, referitor la cele întâmplate în dreapta și stânga Nistrului  după prăbușirea Imperiului, inclusiv în timpul războiului ruso-român de la Nistru, recomand lucrările semnate de Mircea Radu Iacoban,  Dan Dungaciu, Viorel Patrichi, Corneliu Vlad, Corneliu Filip, Ion Costaș, Anatol Munteanu, Vlad Grecu. Îmi cer scuze că nu indic și alți autori valoroși. Lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate. O bibliografie la temă, incluzând și materiale audio-vidio, volumele de memorii ale refugiaților, deținuților politici, deportaților (precum, de exemplu,  monografia  ”Basarabia decapitată”, autoare Valentina Sturza) ar cuprinde zeci de pagini.

Abordarea problemei Basarabiei și Nordului Bucovinei  de către istoriografia rusă, ucraineană  și a gâștelor colhoznice autohtone o găsim în  sursele  lor, la fel de numeroase ca şi ale noastre. Aşadar, surse de informaţie există, n-avem de ce ne plânge. În biblioteci şi pe internet sunt cărţi,  avem filme, spectacole de teatru, cântece, materiale de arhivă în diverse limbi și accesibile pentru  toți doritorii   indiferent de opțiunea și  convingerea  personală.