Eiminescu și lupta sa pentru România Mare

eminescu

Eminescu este poetul naţional al României. Greşit! Eminescu nu este numai atât. La 28 de ani de la momentul 1989, când s-au împlinit 100 de ani de la uciderea “românului absolut” – cum îi spunea Ţuţea -, iată, putem dezvălui public mult mai multe despre necunoscutele “Dosarului Eminescu”, despre războiul nevăzut dus de militantul Mihai Eminescu pentru visul său, facerea “Daciei Mari”, sub semnul lui “J(esus) CH(ristus) D(aco) Romanorum” (cf manuscrisului 2292, f.38.r).

 La 128 de ani de la anul eliminării fizice a gânditorului naţional – după ce, deja, la 33 de ani, fusese ucis civil: arestat, băgat la nebuni şi interzis – un grup de cercetători şi ziarişti refac, pas cu pas, misterele vieţii şi morţii lui Eminescu, ale războiului nevăzut dus, neîncetat, pentru idealurile naţionale.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca mulţi alţi ziarişti, Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv al poliţiei politice şi a devenit o problemă şi o afacere de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupaţia sa principală până la sfarşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor

pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţă într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Teiul lui Eminescu

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România, amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedare în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare, scria cu o forţă devastătoare.

Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verbă”. “Stăpân pe limba neaoşă” si cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necrutător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul ”Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar şi, totodată, îşi acuza colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880, mai ales după ce atacă proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pledă pentru subordonarea intereselor României şi sacrifică românii aflaţi sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe români, îngrădind accesul la şcoală şi Biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă, avertiza jurnalistul.

Mihai Eminescu

Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdina lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”). Scârbit, acesta protestează: ,,Suntem bărbați noi sau nişte famei, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi şi partidul ca cizmele?”. Ca urmare, în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG de azi – Societatea Carpaţii. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice,,întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversiva de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt infiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu, inclusiv în redacţie. Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanta diplomatică a Austro-Ungariei în România. ,,Societatea Carpaţii” era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la ţară, dar execută şi acţiuni conspirative.

Într-o notă informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr, către ministrul Casei imperiale şi ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpaţii” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre această am primit din sursa sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent infiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică.

S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei ,,Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precăuţie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo îi aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Un alt raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, informa despre o altă adunare a “Societăţii Carpaţii”, din care rezultă ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele “Societăţii Carpaţii”, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu şi V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”).

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională, coordonată ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat o atmosferă care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă ,,Societatea Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Societatea Carpaţii”, la Cernăuţi “Junimea”, ”Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi, în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris.

Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei ţariste si Austro-Ungariei, fiind intens infiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similar cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: ,,Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea “iridentă” a ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţă articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883, Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe regale Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigent sa deranjau pe toată lumea.

Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora.

Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva. În 28 iunie 1883 se strange laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se inscenează unul dintre cele mai murdare procese de defaimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninţă cu războiul. În cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare în Ardeal, pentru intimidarea Regatului României, iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţa militară, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupă cu spionarea lui Eminescu. Odată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate răzii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul înseamnă aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri.

Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţiala mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni.

Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol.

Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică a “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poeticoromantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plina iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de frăgilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 128 de ani de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii si procese de intenţie şi este denigrat de anti-români.

Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicina legală – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă spetă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o dementă paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală.

În manualele de astăzi continuă prezentarea deformată a adevărului în ce îl priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare în care cad mulţi, din necunoştinţă de cauză, este începută de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de duşmanii României. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuscule elitiste” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupă cu spionarea lui Eminescu. Odată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate răzii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul înseamnă aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri.

Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţiala mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus.

Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal. Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberate şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni.

Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din

România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică a “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”.

Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plina iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de frăgilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu”.

Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index. Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 128 de ani de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii si procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicina legală – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicină Legală, sau cu aportul doctorului Vuia, că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă spetă.

Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o dementă paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua prezentarea deformată a adevărului în ce îl priveşte pe Eminescu. Însă propagarea operaţiunii de dezinformare în care cad mulţi, din necunoştinţă de cauză, este începută de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei şi continuată apoi de duşmanii României. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuscule elitiste” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

Eminescu și partidul secret ,,Societatea Carpaţii” 2/2

Lasă un răspuns