O dulce povară – durerea amară de Ţară   

tara mea

      

Măcar în somn să nu mai fim refugiați. P. Goma

Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof! Diogene

Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem,

acea stare naturală şi adevărată.   M. Eliade

Singurătatea e soarta spiritelor superioare.   A. Schopenhauer

Suntem mioriticii moştenitori ai dorului de casă-ţară, părinți-sfinţi, copilărie-glie,.. Dorul ne este izvorul. Ne iluzionăm să-l păstrăm (conservăm) şi astfel altceva foarte important ratăm, cumplit  disperăm, ne complexăm. Suferim în adâncimi, dar nu murim. Dorim să trăim cu inima și sufletul toată viața – cât ţine aţa. Însă lumea şi rațiunea au alte raționalități şi priorităţi. Resping sufletismul nostru, dar nu-l înving. Nu disperăm, luptăm, altceva greu învăţăm şi ratăm, preț scuuuupm achităm.
Fiind somat că „poporul l-a osândit la exil”, Diogene replica: ”Şi eu pe el ca să stea acasă”. Mai cumplit e să fii condamnaț-exilat în propria țară… Nu pot accepta, explica și admite, ani buni, postura diogeniană: sunt cetățeanul Universului. Posibil, sufletul nostru-i universal(itate), dar îl vrem național-local: din satul meu – unde m-am născut eu și …Dumnezeu. Asta foarte tare doare  – izgoniți în pribejii și “Dorul și țara străină  – ne face fața bătrână şi părul caier de lână” (Gr. Leșe).
Ascetismul, austeritatea budistă sincronizează singurătatea eliberatoare de materialitate-emoționalitate şi …de dor răvăşitor devastator. Chiar ne sugerează să descoperim fericire şi bogăție în sărăcie, frumuseți în simplități. Dar singurătatea trebuie asistată de speranță și siguranță. Căci „Nu singurătatea e legea vieţii!” – ne sugera sigură Ioana Radu. Dacă n-avem „alt medicament” – A. Păunescu ne admnistra singurătatea ca drog. Ca și toţi marii singuratici-enigmatici: Haşdău, Stere, Mateevici, Goma, Saca, Druţă, Cărare etc.
Aici evocăm trei mari predecesori cuteremurători de pilduitori: „Am spus Regelui Carol: ”Prefer sa mor în mocirla, într-o Românie Mare, decât să mor în paradisul unei Românii Mici” (I. Antonescu).
„…când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de olteni, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea, iar material că voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea” (C. Brâncuşi).
„Să te arzi, e îngrozitor,.. Să te înmormântezi într-un pământ străin e şi mai rău” (M. Eliade, în testament a cerut să fie incinerat).
Prin 1965, C. Noica scria fiului Raul: „S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi”. Gr. Vieru ne consola: eu pot citi o carte – chiar în inima Parisului – fără a observa ceva. Probabil, revin ori revenim la veacurile nomade – a sufletelor migratoare nesolidare. Avare. Poate astrale – barbare-sperțare?
Este legendar imnul bacovian al singurătății cosmice: Singur, singur, singur, Într-un han, departe – Doarme şi hangiul, Străzile-s deşarte,.. Singur, singur, singur. Alt foarte mare enigmatic singuratic –  George Topârceanu se confesa-echivala mumei-pădurii: Frumoasă eşti, pădurea mea.  Şi singură ca mine…
Celebrul singuratic socratic-diogenian Cioran – renunţând la casă, părinţi, Ţară şi limbă – devine sfinxul singurătății Parisului, scria amicului său genial P. Țuțea: “Suntem atât de singuri, încât nu mai putem colabora decât cu Dumnezeu. Eu sunt un Diogene care şi-a strâns lămpaşul, întâlnindu-te pe tine. Şi părăsesc şi butoiul, ca să te îmbrăţişez… Sunt fericit că pot să stau aici singur …sunt departe de Balcanii în care numai tu justifici apariţia soarelui”.
E infinit de trist că-n ultima frază Cioran (n)-a greșit… Ca-n altă genială eroare cutremurătoare pilduitoare: „Nu existăm decât pentru duşmanii noştri şi pentru câţiva prieteni care nu ne iubesc”.
Însă uriaşul Moise panromânesc al dorurilor noastre toate rămâne M. Eminescu – sanctuarul singurătăţii sacrificiale. Sub cupola lui se vor petrece toate la rece:

Ochii mei nălţam visător la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…  Dar „Nici o suferinţă nu-i aşa de mare/ să nu se preschimbe în cântare” (L. Blaga) ori suferința poate dicta un jurnal al fericirii (N. Steinhardt)…
Te salut – durere amară de Țară milenară. Mă bucur că te-am avut nu din împrumut – o povară tutelară ce ne ţine pe toţi grămăjoară.

Grigore Grigorescu
februarie-martie 2017