L I M B A D A C I L O R

Lupul

În prezent originea cuvintelor este stabilitã pe criterii etimologice. Etimoanele pot determina originea unor neologisme cu destul de mare acurateţe, dar sunt cu atât mai incerte cu cât ne îndepãrtãm de contemporaneitate.
Un cuvânt nu poate fi atribuit cu certitudine unei limbi, în situaþia în care el este prezent în mai multe limbi. Se acordã de obicei prioritate documentelor scrise, ţinând cont de vechimea lor. Documentele antice europene, sunt extrem de sãrace şi ca atare sursa de erori este mai mare. Cuvintele cu etimon comun nu sunt niciodatã identice, ca nuanţã semanticã şi nici sonor, în douã sau mai multe limbi. În etimonul comun sunt comune câteva morfeme şi niciodatã toate morfemele care includ şi accentul. Diferenţele amintite sunt evidente la nivelul morfemelor – concept lingvistic francez, elaborat în secolul trecut. Dar pentru a înţelege logica expunerii ce urmeazã, trebuie sã ştim, conform conceptului lingvistic francez, cã un morfem este o componentã a unui cuvânt. Acesta prin definiţie poate constitui originea altui cuvânt. Morfemele sunt elemente morfologice din care se compune un cuvânt şi ca atare au o vechime mai mare decât cuvântul însuşi. Morfemele sunt originea realã a cuvintelor. Etimonul este doar vehicularea cuvintelor. Pentru o analizã profundã şi real ştiinţificã nu are sens sã discutãm etimoanele neologismelor. Aceastã analizã se poate face asupra nucleului de bazã al unei limbi, al cãrui fond principal este estimat a avea între 1000 şi 3000 de cuvinte. În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române editat de Academia R.S.R. în 1975 sunt trecute 1000 de cuvinte cu etimon necunoscut, dintre care aproximativ 800 sunt de uz curent şi fac parte din nucleul amintit. Dintre acestea exemplificãm doar câteva, cum ar fi: a lumina, a urca, a bãga, a renunţa, a beşteli, a bârfi, a bodogãni, bãiat, ban, aprig, amurg, glie, a mişca etc. Remarcãm între acestea mişcarea care dupã cum ştim reprezintã esenţa universului. Apartenenţa unor etimoane albaneze şi moeze la limba dacilor este şi ea recunoscutã, astfel încât fondul principal de cuvinte se rotunjeşte simţitor. Rãmân doar etimoanele latine, care necesitã o analizã mai amplã decât cea fãcutã de înaintaşii noştrii, cu secole în urmã. Ei nu ştiau cã Peninsula Italicã a fost sistematic colonizatã de o populaţie din sfera noastrã, dunãreanã şi balcanicã, cu mii de ani înainte ca trupele Imperiului Roman de origini amalgamate, sã fi pãtruns în Dacia. Cea mai veche atestare este situl arheologic de la MOL-FE din provincia italianã APU-GLIA şi are o vechime de 7000 de ani. GLIA este cuvânt românesc cu etimon necunoscut. Populaţia din zonã poartã numele de MES-API şi I-APIGII, cu etimon dac APII. A doua atestare cheie este situl arheologic Villanova, din apropierea Romei, specificã vorbitorilor de limbã latinofaliscã. Originea arheologicã a acestora este pe malurile Dunãrii, în zona Banatului românesc. VILA = casã(în limba hittitã). Originea hittiţilor este tot peridunãreanã.
Susţinãtorii latinizãrii limbii dacilor constatã aspectul rotacismului şi al evoluţiei lui în ca fenomen omnipresent în etimoanele latine ale limbii române. Nici rotacismul şi nici evoluţia lui C în P nu apar în alte etimoane strãine în limba românã, nici de la greci, nici de la moezi şi nici de la albanezi, vecini mai vechi ai dacilor decât romanii. Regatul Dac a fost cel mai puternic rival al Imperiului Roman, 150 de ani înainte de înfrângerea lui Decebal şi165 de ani dupã aceea. Pe timpul ocupaţiei romane a 15 % din teritoriul Daciei au fost numeroase rãscoale sângeroase şi câte un râzboi daco – roman aproape la fiecare 20 de ani, pânã la alungarea romanilor şi încã 200 de ani dupã aceea. Dacii s-au aliat probabil şi cu Atila de vreme ce acesta se intitula rege al hunilor, dacilor şi metonilor. Metonii erau daco-geţi suddunãreni autorii anului sau ciclului de 19 ani. Rumânii şi cu romanii sunt de acelaşi neam şi vorbesc o limbã latinã comunã de 7000 de ani şi nu de 1900 de ani. Nu existã nici o explicaţie plauzibilã – logicã şi ştiinţificã – pentru aspectul complicat al etimoanelor de latinã clasicã din limba românã. O preluare prin viu grai, pe parcursul a 165 de ani de beligeranţã, trebuia sã fie integralã cu sufix cu tot, fapt ce lipseşte, în discordanţã cu alte etimoane. Rotacismul, schimbarea lui L cu R, aproape constantã, într-un anumit raport cu vocalele învecinate, ca şi în evoluţia lui C în P pot rezulta fie dintr-un defect de formaţie sau dintr-un proces de şcolarizare. Şcolarizarea greacã, arabã şi slavã a produs acest fenomen de modificare a morfemelor şi de formare a cuvintelor. Este evident cã nu L ci R este mai greu de pronunþat, ca şi P, cel puţin pentru copii preşcolari şi chinezi. În urmã cu peste 300 de ani, tribul Villanovienilor putea sã aibã un defect familial de fonaţie transmis apoi peste generaţii. Fenomenul invers rotacismului nu poate fi exclus.Cuvintele cu etimon necunoscut pot dovedi cã limba dacilor era o limbã cu tot atâtea cuvinte latine ca şi limba românã de astãzi, exceptând neologismele. Morfemele lor sunt comune cu restul lexical român. Aceste peste 800 de cuvinte din fondul principal al limbii, fãrã origine strãinã, sunt româneşti de pe vremea pelasgo-daco-geţilor, cei care au stat la originea tuturor formelor cunoscute ale limbii latine, prin morfemele pe care le-au rãspândit. Morfemele sunt o categorie lingvisticã insuficient exploratã. Morfemele pot fi sistematizate sub formã de coduri sonore, utile în depistarea de rãdãcini de cuvinte şi cuvinte monosilabice ieşite din uz. Fiecare cuvânt face parte dintr-o sferã semanticã, dar numai o parte din cuvânt, conţine numele sferei semantice respective, restul cuvântului având pãrţi descriptive sau flexionare. Pãrţile de cuvânt sunt morfeme, dar morfemele rãdãcini de cuvinte le putem numi coduri sonore sau morfeme codate, datoritã înţelesului lor constant şi precis în cadrul sferei semantice respective. Nu poţi vorbi despre sfera semanticã APÃ fãrã ca un morfem din cuvântul respectiv sã nu însemne APÃ. Cuvintele: U-DÃ, UN-DÃ, IN-UNDA-ŢIE, SCÃL-DA, CASCA-DA, ZÃ-PA-DA, CA-DA, CÃL-DA-RE au etimoane diverse şi toate se referã la APÃ dar cuvântul APÃ lipseşte. Morfemul care înlocuieşte cuvântul APÃ şi înseamnã sigur APÃ în aceste cuvinte este DA.
În cuvintele: SU-DOA-RE, DO-NU, DA-NU-BIU, DU-NÃ-RE, morfemul DA, devine DOA, DO, DA, DU, putând fi codificate D