Poeme din volumul de poezie „Dincolo de luntrea visului”

Lucia Mihalca

IRINA LUCIA MIHALCA:

ŞI, IAR, VA ÎNFLORI LILIACUL ALB

Îţi aminteşti cuvintele noastre,
dar, mai ales, înţepătura dragostei.
Ai venit, aici, după ce ţi-ai văzut
imaginea stingându-se
într-o oglindă spartă de durere,
o scânteie ai împrumutat
pentru-a aprinde focul,
lumina ce străbate oceanul trăirilor,
apa ei ţi-a atins gura întredeschisă,
seducător ai îmbrăţişat lichidul divin.

Ploua încet, ploua dulce,
ploua, în tine, în mine, în noi,
ploua cu cele mai dorite atingeri,
din tine în mine, din mine în tine,
– Aşhi di bunu, nu ari mardzânji!*,
îţi spuneam, privindu-te.
Viaţa este făcută, doar, din momente.
– Cu unica mea, la atâta distanţă,
am avut trăiri prea intense,
se răscoleşte în mine tot universul,
nu ştiu ce am în tine uitat!
mi-ai şoptit, prin ploaia binecuvântată.
Din conturul buzelor ai muşcat,
le-ai simţit freamătul, dulceaţa, dorinţa,
aşteptai o prima reacţie, emoţiile
şi lumina stelară,
acea senzaţie de nedesprindere.

Amintiri colorate trec prin noi,
te-ndepărtezi de întuneric şi lumină,
în umbrele ei adânci vrei sa te-odihneşti,
acea parte întunecată vrei s-o filtrezi,
lăsând-o să treacă.
Eşti singur acum cu bătăile inimii,
în adânc focul îţi arde în vâlvătăi,
prin ceaţă, dincolo de orizont, te pot vedea,
un izvor te duce la acel tărâm uitat,
acolo unde sufletele curajoase
îşi îngroapă inima
sub un munte de frunze moarte,
iar îngerii suspină,
căutând mirosuri prin urme,
în speranţa primei raze de soare.
Un ritm fără sfârşit
îşi continuă firul exilat ca tăcerea,
prin limpezimea apelor adânci,
în spatele oglinzii se-aude o mişcare.

Iar este primăvară,
şi, iar, va înflori liliacul alb!
O respiraţie liniştită aşteaptă lumina
din cea mai înaltă octavă,
un dar ai primit,
sensul unui drum cumva uitat,
trezirea iubirii sub clopotul final.
_____________________
* aşhi di bunu, nu ari mardzânji – bun, fără de margini
(traducere din armână)

SUB RAZA UNEI CLIPE

Nu e uşor să laşi totul să treacă!
Când erai mic aveai copacul tău,
cu înălţimea lui
îţi măsurai anii copilăriei,
pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,
cu el plângeai, cu el râdeai.

Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele
acolo se vedeau, în copacul tău!
Aşa creştea sau se usca,
aşa înflorea sau nu înflorea,
aşa se legăna sau se scutura,
iar tu îl îngrijeai cu sufletul.

În fiecare din noi e un Iov,
cădem ca să ne ridicăm,
doar în spaţiul dintre cuvinte
vei regăsi esenţa.

Niciun gând nu este mai uşor decât altul.
Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,
nicio privire nu este mai clară decât alta,
niciun om nu este mai presus decât altul.
În spatele nostru există mereu cineva,
ne-mpinge, ne-ncurajează,
ştii că poţi şi-ţi continui calea.

Asemeni soarelui, asemeni izvorului,
asemeni florilor, asemeni păsării,
venim să dăruim lumina,
viaţa, culoarea şi cântul.
Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,
norii apar, stau şi se duc.
În tine e taina, aerul,
mişcarea, lumina,
acolo palpită liniile calde
ce dau viaţă pânzei lăuntrice.
Alergi, sari, strigi, cânţi,
te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.

De departe simţi apropierea persoanei iubite,
din câteva mişcări, fără compas,
fără cumpănă, fără să ştergi,
inima ta conturează
prin vibraţia ce trece prin suflet,
culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,
sub raza unei clipe de bucurie.

SUNET COBORÂT DIN CER

Fidel inimii, mereu şi nicicând,
te-ntorci la prima trăire,
zbor repetat, la nesfârşit şi irepetabil,
spre cerurile cerurilor,
te desprinzi de lume, ai nevoie
de-o inimă să simtă şi ochi care să vadă.
Vocea mea, rămasă ascunsă,
undeva în cele mai adânci cute,
te poartă-n lumi aşezate lăuntric,
o dulce unduire spre tărâmul din noi.

Copilă cu ochi senini
ce-n suflet mi-ai adus veşnicia,
adu-ţi degetul şi pune-l în coasta mea
de unde-ai fost luată,
schimbă-mi inima, rămâi etern în ea!
– îţi cântă inima înlăuntrul inimii mele,
şoaptele ei îţi poartă paşii spre mine.
Nu clipa te face fericit, nici trăirea ei,
eternitatea iubirii simţite e clipa!

Îmi cunoşteai, dintotdeauna,
adierile notelor
impregnate pe portativul ei!
Am scris muzica ce-ţi linişteşte
zbuciumul anarhiei interioare,
– adevărata apocalipsă de culoarea viitorului –
am apărut în agonia speranţelor
din spectrul undelor armonice.

O, minune a minunilor, sunet coborât din Cer,
reaşezi totul într-o ordine divină!
Prezenţă vie ce trupu-l frămânţi
ca lutul pe roata olarului
până voi lua a ta formă,
mireasmă de la viaţă spre viaţă,
în mine trezeşti simţuri rebele,
un tăvălug pe linia destinului!
Atinge-mă, vei împlini toate aşteptările,
liber voi fi în oceanul viselor!
Pustiit, în hăul înstrăinării te rostogoleai,
drumul tău, înviat cu apele mele,
ţi-aşează dimineţi eterne.

Gol, descoperit în faţa mea,
fă din tot un interes al sufletului,
lasă prezenţa ta să ne contopească-n absolut!

SUNETUL PERFECT

O lacrimă a cerului a picurat în noapte.
Tăcere şi iarăşi tăcere.
O stea a căzut
în vâltoarea adâncurilor.

În Noul Timp nu mai există niciun voal.
Din ciclul etern, în jocul secundar,
o graniţă relativă există,
cobori câteva trepte
şi vezi chipuri multiple.
Umbrele se cern ca prin sită,
întâlnirile sunt grele, ne leagă.
Cu aripi străvezii, suferinţa
şi teama s-au stins,
topindu-se,
ca zăpada
sub razele soarelui.
Spre zorii strălucitori
uitarea a fost îndepărtată,
aşa cum primăvara
departe şi-a scuturat florile.

Prin Templul Păcii creat,
respiraţia divină
curge
în corpurile de lumină.

Abandonaţi ritmului firesc al vieţii însăşi,
păşeşti în lumină, culorile par mai vii.
Asculţi murmurul stelelor.
Mişcare diafană,
prezentul este tot ceea ce este,
totu-i mai clar, totul accepţi, ierţi,
surâsul misterios sculptează un timp,
captând realitatea în oglindă.

Un timp al splendorii, amprentă a Sursei!
În om, Dumnezeu se relevă.
În puritatea inimii
iubirea din noi se trezeşte,
se revarsă cu graţie,
eliberându-ne.

Un sunet sacru, transfigurator,
limpede ca lacrima,
ne unifică
 SOL’A’VANA.
25 iulie 2016

UN PAS PE DRUMUL SPRE NOI

Simţi toamna, iubitule,
cum se-nfiripă
printre cristalele de sare din piele,
arcuindu-ne trupurile,
zvâcnind spre albul imaculat?
Să ascultăm muzica stelelor
la început de noiembrie!

Cântecul nou al ierbii îngălbenite
şi-al vântului rece
plin de seminţele ciulinilor,
cuvântul naşterii
din veşnicie în veşnicie,
o respiraţie a cerului
din inimile noastre lipite!

Sub ochii limpezi ai infinitului
o briză uşoară
îndepărtează trecutul.
Un vis de toamnă,
un spaţiu şi-un sigiliu de fum
în culori de anemone!
Inima ta e tot ce ai,
dac-o împarţi cu tine ai sensul vieţii,
iubeşte-te, iubind lumea din tine
regăseşti totul.

Tu eşti sărutul zâmbetului meu
amestecat cu polenul purtat de vânt
pentru că-n mine
adânc e săpat misterul vieţii.
Uniţi în curcubeul inimii
intrăm în pânza sufletului,
articulând cu pensula gândului
acel eu prin regăsire,
dezvăluirea
din întunericul necunoscutului.

În dansul lor, frunzele cad fericite,
când nodurile se desfac
şi zăgazurile cerului se deschid
atingerea inimii
urcă mai presus de taină.
Cine eşti, te-ntrebi zilnic,
privindu-te-n oglindă.
O reflecţie, un zâmbet şi-un suspin,
un pas pe drumul spre noi?

AŞTEPTAREA…

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.

Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii fericit în roua iubirii!

19 noiembrie 2016

CA VISUL DIN VIS…

Pe treptele gândului îţi derulezi viaţa de la înălţime,
ca pe un peisaj privit de la distanţă,
proiectând lumina reflectoarelor.
În mişcare e totul. Lumină, întuneric şi culori.
Îţi croieşti propriul drum.

Laşi cuvintele să se aşeze,
elogiu adus necunoscutului.
Un strigăt, o chemare printr-un fir de legatură
între viaţă şi neviaţă, între vis şi nevis,
între trup, inimă şi gândire,
între lumi nepătrunse
oricui, oricând, oriunde.

Totul deschide şi închide porţi, universuri, lumi,
aplecat în faţa deschiderii închise în lacrimi.
Ai iubit şi ai fost iubit.
Ai dăruit şi ai primit mereu câte ceva.
Ai citit, ai gândit şi călătorit mult,
dar, mai presus de toate eşti recunoscător
pentru privilegiul
aventurii fascinante
numită viaţă, trăită intens,
pasionant, tumultuos, cu sensibilitate.

Acum toate astea sunt păpădiile
din zâmbetul ei,
mângâiate de invizibilul dans al vieţii,
cutreierând cerul primăverii prin fiecare trecere.
Ca visul din vis
inspiri adânc sărutul ei prin tăceri.

Suntem lumina, suntem pacea,
suntem uimirea plăcută a zâmbetului
de dinainte sau de după înţelegere,
suntem ce ne-am dorit, reflecţia gândului!
Suntem minunaţi!

– Lumină să fii, alin să fii, iubitoare şi iubită să fii,
hăruită şi sfinţită să fii
cu tainele toate ale luminii din iubire,
cu apa vie a iubirii adevărate să fii! – îmi spui,
privindu-mă în marea ochilor
în care te regăseşti.

26 martie 2017

CĂLĂTORIA CONTINUĂ

Pentru o clipă, o stea ai devenit,
o mică stea,
coborâtă, aici, pe pământ.
Vezi, călătorule?! Eşti tu,
eşti liber, sclipire de lumină!

Între două tăceri aluneci,
ai traversat, rătăcitor,
milenii, tărâmuri, timpuri,
lung a fost drumul, mereu te-ai căutat.

În liniştea imperceptibilă,
mai subţire ca ploaia,
capabilă să-ţi vadă-n suflet,
îţi asculţi lacrimile.
Ceasurile s-au oprit,
viitorul e spart aici.
Priveşte totul!
Iată, te înalţi spre alte stele,
sus, tot mai sus,
departe, tot mai departe!
Le-mbrăţişezi,
îţi bucuri inima, unindu-ţi-o,
dansezi şi urci, tot urci.
Laşi semne în ceruri şi în astre.

Lumină, paletă de culori,
din ce în ce mai multă strălucire,
te cufunzi în lumină, un tot de lumină.
Porţile Cerului sunt deschise.
Te-ai regăsit. Lumina te primeşte.
Ţi-e bine!
O, da, îţi aminteşti!
E ca atunci, cândva-demult,
copil fiind, te cuibăreai
în braţele calde ale mamei.
Simţi mângâierea, simţi bucuria,
liber te simţi
şi mulţumit deplin.
Iată, zâmbeşti! O, Doamne!
Acum îl vezi; acum, îl simţi.
E-aici, cu tine, în inimă,
cu tine-a fost, mereu va fi!
Doar gândurile împrăştiate-n nouri,
cuvintele şi temerile create îl acopereau.
Orbit ai fost. Ochii-ai deschis
şi L-ai recunoscut.

L-ai regăsit, fiind, dintotdeauna,
întâi în tine, apoi în mine,
în cântec de privighetoare,
în fluturi, în floare,
în munţi măreţi
şi-n lacurile
ascunse-n inima lor,
în lava pământului,
în ploi, în neguri,
în adâncuri,
în firul de iarbă,
în susur de apă,
în frunze, în pietre,
în miresme,
în umbre, în lumini,
în soare şi în stele,
în necuprins.

Priveşti şi înţelegi, acum.
Iertare-ţi ceri şi lacrimile,
de pe obraz, le ştergi.
Nu plânge! Priveşte, zâmbind,
la tot ce-a fost, la tot ce-ai încercat!
Hai, nu plânge,
ştii bine, nu-l vei pierde!
Alege următorul pas!
Visul este destinaţia.

În zori, prin ceaţa dimineţii,
pescarii îşi aruncă năvoadele în râu,
pe cer, o mică stea sclipeşte…

CHEIA TIMPULUI

În marea din adâncurile noastre
mă vei găsi, iubitule,
în pictura fumului,
risipit de orele timpului,
ca şi cum ceva continuă să curgă,
când vei simţi iubirea,
vei simţi şi dorinţa,
petale de lumină din fructul iubirii.

Un vis, de neuitat, am trăit cu tine,
în cea mai frumoasă călătorie,
nebunie sau nu,
inconştient am fost prins
în acest vârtej sau, poate,
e realitatea pură,
acel ceva ce noi, pământenii,
încă nu avem puterea să percepem!
S-a întâmplat pentru noi,
să mulţumim Cerului!

Simţi cum palpită inima noastră,
ascultă-i muzica unică,
las-o să curgă prin fiecare celulă,
nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot.

Când vei fi copleşit de însingurare,
– deşertul în care suflă
doar pustiul nisipurilor mişcătoare –
vei găsi poarta mereu deschisă
şi-atunci vei simţi atingerea mâinilor mele.

De tine depinde ca tot ce-ai trăit
să fie, acolo, candelă vie,
am fost una cu Viaţa,
fără început şi fără sfârsit,
mai mult decât Viaţa şi Moartea.
Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii!

Ne-a fost dat un timp întâlnirii noastre,
dar cântecul nostru îşi poartă,
departe,
ecoul visului înflorit.
Acolo, frunzele copacului meu
îţi vor şopti:
marea eşti tu, marea sunt eu,
acel spaţiu imens,
mister, nelinişte, exaltare, fior,
melancolie, vibraţie,
pură emoţie, necuprinsul din infinit!

Dincolo de tăcerea albă,
un câmp de păpădie este acolo,
un câmp şi liniştea lui verde,
ai să rămâi cu mine, acolo, mereu,
priveşte-mă, priveşte-mă,
hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!

CHEMAREA

Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.

La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.

În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.

16 august 2016

CINE EŞTI?

“Io son l’umile ancella…
Un soffio è la mia voce,
che al novo dì morrà… *

Înfăşurat în ghemul gândurilor,
fiecare clipă se stinge-n însingurare dacă nu e aici.
Durerea e mult prea mare s-o mai porţi cu tine.
Prin tine curge viaţa ce, spre izvor, te poartă.
Tragedia şi muzica! Luminile se sting.
Ascultă muzica!
– liantul care ne leagă, ne uneşte –
Suntem una, suflete înălţate pe treptele sunetelor
ce desenăm aceste cuvinte.

Cine eşti? Cine-a creat lumile
şi tot ce se vede prin ochii lor?
Cine-a creat firul de iarbă şi căprioara ce-l paşte?
Cine-a creat pasărea cu aripile larg deschise,
plutind în cercuri
şi-apoi depărtându-se-n zările întinse?
Lumina lină şi caldă străbate
ca un foc stările în care-ţi aşezi sufletul
cu puterea ce se naşte din viaţă.

Îndrăgostiţii mor ultimii. Simţi o prezenţă,
o copleşitoare şi-o apăsată duioşie?
Cuvintele nu-şi mai au loc.
În lumea noastră suntem însuşi cuvântul.
În noi se naşte totul.
Acum începi să trăieşti adevărata viaţă.
Cum să nu-ţi aminteşti?! Aici eşti dintotdeauna!
Simţi iubirea cum curge-n trupuri
ca un râu al vieţii într-o nouă formă
care se ridică şi-apoi ia alt drum?
Oare cât din noi vrea să rupă tăcerea nopţii
să intre-n lumina simţirii?
E ultima noapte când umbrele o să dispară.
Din ceaţa unor vremuri demult apuse
va răsări lumina în viaţă, contopindu-te cu raiul.

Strigăt al vieţii, un spaţiu sacru unde
doar sfinţii se pot întâlni.
Fiecare trăire te sfâşie,
cuvintele par intruse, acum simţi,
nu mai vrei să înţelegi nimic.
Ai coborât mare parte din cer în suflet.
I-ai atins zăgazurile
şi ţi-ai întins mâinile peste lume.
Ai deschis porţi cu totul nebănuite.
Te bucuri să te regăseşti în viaţa ta
unică, năvalnică, inestimabilă.

– Ecce Homo! – strigă şi marea, şi cerul, şi pământul,
îmbrăţişându-l vei deveni ca el, nemuritor.
– Fiţi binecuvântaţi, Fii şi Fiice ai Celui Prea-Înalt,
rămâneţi mereu aşa cum vă ştiu!

Să te descoperi cumva pe tine
în forma pregătită înainte de întemeierea lumii…

__________________________
”Eu sunt robul umil…
Vocea mea este doar o șoaptă,
care, cu noua zi, va muri.” *
din opera “Adriana Lecouvreur”

CIUDATĂ CLEPSIDRĂ

Frămânţi cuvintele
dospite-n arderea inimii,
lacrimi se preling prin cioburi,
raze de lumină
reflectă scântei deformate
de tăişul sticlei,
cercuri noi se deschid.

Ciudată clepsidră!
Incertitudinea ta, un bulgăre
ce zace-n stare latentă,
la o uşoară adiere,
privire sau şoaptă a minţii
se va rostogoli
în abisul mlaştinilor
din meadrele Styxului,
un tăvălug ce va târî
prin focul patimii,
în ceaţă şi umbre,
amintiri calde,
lumină şi zâmbet,
spre a uitării lui Lethe…

Suntem călători
pe cele cinci râuri
spre Lumea de Dincolo.

23 iunie 2010

CLIPA DE TAINĂ

Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,
acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,
din prezentul rostuit o lumină strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.

Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu,
se înalţă şi zboară ca un fulg.

În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.
Nesecată fântână cu apă vie!

Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
mângâie cerul, cuprinde abisul.

Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,
topeşte totul în jur.

A înţelege, a ierta…
Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.

În zbor, cu aripi de porumbel,
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
o taină, o taină a iubirii.

CUVÂNTUL ÎŞI ÎNCEPE TĂCEREA

Suntem gândurile, cuvintele,
trăirile, sentimentele
sau imaginile amprentelor noastre?
Le dăm viaţă, hoinăresc,
înfloresc, se-ating, se-mpletesc,
ard în extaz, strălucesc în noi,
ca o piatră de safir,
se-nalţă contopite, trăiesc magia
cu simplitate şi candoare,
prin dragoste le salvăm
sau blocate între lumi, frânte,
mocnesc, suferă, oftează din adânc
şi se desprind cu aceeaşi forţă,
eliberându-le ecoul
în liniştea ascunsă a poemelor noastre.

Timpul dintre noi e diferit,
graniţele apar, cresc,
se prelungesc,
se estompează şi dispar.

M-am plimbat prin grădină,
un boboc roşu de trandafir
s-a agăţat de mine,
tremură, în cădere, în palma mea.
Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,
în inima mea, ne-am luat rămas-bun.

Emanând din el însuşi, un cântec lin
de sub cascada de sunete radiante
se spală
şi-acum pluteşte-n eter
prin aburii dimineţii revărsate.