„Statele Unite ale Europei“, reinvenţia anilor ’40 – varianta naţional-socialismului german

Euro_Final_border.jpg.JPG

Cunoscutul analist dr. Radu Golban a făcut o prezentare cu im­por­tante semnificaţii, privind constanţa politicii externe a Ger­ma­niei, pe ter­men extrem de lung: faptul că primul proiect al Statelor Unite ale Europei a fost conceput sub regimul lui Hitler, Fuhrer-ul jucând un rol cheie[1]. Si­mi­litudinile cu noul concept lansat de Ger­ma­nia, la capătul primei rece­si­uni, sunt izbitoare.

Istoriografia şi, în general, aşa-zisele „institute de studii euro­pe­­ne“ au trecut sub tăcere totală planurile pentru o Europă Unită ale Ger­­ma­­ni­ei naţi­o­nal socialiste, stabilind dogmatic ca moment fon­­da­tor al Uni­u­nii, anul postbelic 1951. Unitatea Europeană a con­sti­tu­it, însă, unul din ele­mentele centrale ale propagandei şi scopul na­ţional so­cia­liş­tilor (naziş­ti­lor). Werner Daitz, economistul parti­du­lui naţional socialist recomanda, în anul 1940, ca Germania să fie precaută şi să nu vorbească de con­du­cere: „a se vorbi numai de Europa, deoarece con­ducerea Germa­niei vine de la sine, da­to­ri­tă greutăţii politice, eco­­no­mice, culturale, tehnice şi am­pla­­să­rii ge­ografice a acesteia“.

Concretizarea acestor planuri şi a diferitelor tehnici de inte­gra­re economică a Europei au urmat la nivel ministerial în diverse grupuri de lucru guvernamentale ale Germaniei naziste, printre cele mai complexe fiind formularea actului constitutiv al Confederaţiei Europene din 1943, ela­borat de Joachim von Ribbentrop, ultimul mi­nistru de externe al Reich­ului. Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui co­misariat eco­nomic pentru marele spaţiu european“, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribben­trop chiar a format o „Comisie Euro­pea­nă“ în minister. (Prin­tre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germa­no-franceză şi colaborare euro­pea­nă“ din acelaşi an.)

Dar începutul a fost discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Eco­nomiei al Rei­ch­ului (Germania), Wal­ther Funk, intitulat „Reor­ga­nizarea Econo­mi­că a Europei“ (un fel de distilare a lungilor de­li­be­rări din presă – mai ales din cea germană – privind reorga­ni­za­rea economică a Europei) a făcut senzaţie în epocă, care a fost privit ca un fel de plan semi-ofi­ci­al al Germaniei pentru toate ţările „ocu­pate“ sau aliate. Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Eco­no­mic Eu­ro­pe­an“, despre care unele „direcţii“ ar fi fost trasate de în­suşi ma­re­le filosof Hegel, zicea el, conchizând:

„Deoarece nu există nici un plan deja bine stabilit şi rapid, ci nu­mai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordi­ne­lor mare­şalului Hermann Göring, care va decide privind forma fi­na­­lă de conce­pe­re şi de punere în apli­care a planurilor. Trebuie, de ace­ea, să mă limitez la o declaraţie ce pre­zin­tă principiile şi meto­de­le de bază. Tre­bu­ie aşa­dar să indic doar drumul prin care sco­pul nos­tru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie euro­pea­nă tre­buie să crească organic.

Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului co­mu­ni­tar eco­no­mic printre popoarele europene prin conlucrare în toa­te do­me­­­niile poli­ti­cii economice (monedă, credit, producţie, co­merţ etc.). Solidaritatea eco­no­mică a statelor europene trebuie să în­les­neas­că o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială. Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nici o en­titate din afara Europei condiţii de tip politic şi econo­mic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiu­lui Germa­ni­ei Mari un maximum de siguranţă economică şi popo­ru­lui german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bu­nă­stării. Către acest scop trebuie să se orienteze economia euro­pe­ană. Dezvoltarea se va produ­ce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi fac­tori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!“

Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, con­cepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propa­gan­da­the­sen“, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul co­la­bo­rator al ma­re­şa­lului nazist von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“. Iată câ­te­va pasaje din acest memoran­dum: „Toate popoarele şi statele înte­me­iate în mod istoric în Euro­pa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe …Doar acolo unde, datorită si­tuaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile in­ter­ne. Ce­rinţa in­di­viduală faţă de statele europene: să fie membre loia­le, po­zi­ti­ve ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul par­ticularismului european. Pretenţia americană de domi­na­ţie mon­­dială este legată de decăderea culturii europene şi aban­donarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celor­lalte ţări europene… Transferul aces­tor idei către popoarele eu­ro­pe­ne garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.“

Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribben­trop, din martie 1943, este, însă, cel mai important docu­ment, căci anun­ţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminen­ţa creă­rii Uniunii Sta­te­lor Europene: „Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele an­te­ri­­oare – scria Ribbentrop -, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu pu­­tin­ţă, în formă cât se poa­te de concretă, Uniunea Statelor Eu­ro­pene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar sem­ni­­­fi­cativ. Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guver­ne­le sta­telor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să sem­ne­ze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.

Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Fran­ţa, Da­ne­marca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bul­ga­ria, Croa­ţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adă­u­ga, în caz că Füh­re­rul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teri­to­ri­ile Europei ocupate de noi…

Astfel, în America, propagandei impotriva Germaniei i s-ar dis­­tru­ge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar fur­ni­za sloga­nuri pre­cum: „Ceea ce în America de Nord se poate, anu­me înte­me­ierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Eu­ropei. Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Por­tugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America. De ase­menea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balca­ni­ce, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Eu­ro­pe­ne… nu prejudiciem nimic printr-o aseme­nea uni­une de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul răz­bo­iului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…“. (La adre­­sa http://www4.dr-rath-foundation.org/brussels_eu/roots/ sunt postate în ger­ma­nă toate aceste texte, recent dezvăluite, ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei“, gru­pa­te sub titlul The roots of the „Brussels EU“.)

Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţio­na­rea politică şi ad­minis­tra­tivă, cei însărcinaţi de Germania pentru negoci­e­ri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai de­gra­bă prelucrarea propa­gan­­distă a Europei, ce asigura o cedare a suve­ra­nităţii fără garanţii poli­ti­ce. Astfel, Ribbentrop era convins de ne­ce­­sitatea afirmării credibile a su­ve­ranităţii României pe plan ex­tern, considerând-o indispensabilâ pentru o construcţie a Uniunii Sta­telor Europene.

Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional so­cia­list, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor na­ţi­onaliste în Europa de Est“, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germa­nia ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire. Avertiza, însă, tot­o­dată ca politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al Româ­ni­ei. „Trebuie să se pro­­cedeze astfel – explica Bormann -, pentru a se îm­părţi uşor uria­şa pră­jitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să ad­mi­nis­trăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este ne­voie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii po­pulaţiei ca cea care apăra legalitatea şi populaţia…“

 

                          Continuitatea Reich-ului, azi, în UE

Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink[2] explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State“, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Euro­pei“, că, „având în vede­re situaţia sa geografică şi puterea sa de­mo­grafică, Germania este chemată să medieze interesele spe­ci­a­le ale statelor euro­pe­ne in­di­vidu­a­­le în interesul întregii Europe de a avea unitate“, peste ani, în 1995, Josch­­ka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Ger­maniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o he­ge­­mo­nie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale“. Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (cancelar al Ger­ma­­niei, atunci), împreună cu ministrul său de externe, Josch­ka Fischer, au reuşit, prin­tr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi par­ti­dele poli­ti­ce cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Ger­mania are tot interesul să se considere ea în­săşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica ex­ter­nă în acest sens“.

Şi mecanismele economice ale actualei Uniuni Europene sunt cele inventate de Germania nazistă. Astfel, în iulie 1934 re­zer­­vele germane de aur şi valută au scăzut la 78 milioane mărci im­periale. Guvernul ger­man a întocmit atunci aşa numitul „Plan Nou“ economic, care implica un control direct al statului şi un sistem de manevrare a comerţului extern. Oricum, Germania înlocuise „eta­lo­nul aur“ (nemaivând rezerve după an­te­­riorul război mondial, pier­dut), cu „etalonul muncă“, pentru emiterea pro­priei monede, prin care se făceau plăţile interne, iar în plan extern a pro­pus şi a ob­ţinut succesul în sud-estul Europei cu sistemul de cliring (clea­ring), ceva între barter şi decontări reciproce în schimbul de mărfuri, fără a folosi valute străine precum dolarul american.

„Noul plan“, al controlului central, de stat, pentru export-im­port şi al cliringului, a fost conceput nu numai ca o reacţie pe ter­men scurt la reducerea valutei, ci şi ca un instrument de „schim­ba­re sis­tematică“ în ceea ce priveşte activitatea de import a Germa­niei. Guvernul era singu­rul care decidea asupra cererii şi ofertei, re­glementând importul printr-o listă de priorităţi pentru materii prime, acoperit prin contracte de schimb de produse, fără bani.

În Europa confederată („Statele Unite ale Europei“), con­ce­pu­tă de Germania nazistă, şi pe care trebuia să o conducă, acest sistem eco­no­mic urma să fie extins la nivel continental, iar con­ver­tirile de cliring ur­mau să fie practicate de către Banca Central-Eu­ro­peană, conform pla­nului propus de Funk. Întrebat fiind dacă, în con­cluzie, şi actuala Banca Cen­tral-Europeană a Uniuniii Europene (cu sediul la Frank­furt, în Germa­nia, ce administrează moneda unică europeană, Euro, şi defineşte şi pune în aplicare politica eco­no­mi­că şi mone­tară a UE) îşi are rădăcinile tot în Germania interbelică, dr. Golban răspundea că: „Asta este situaţia. Pro­iec­tata Bancă Cen­tral-Europeană [nazistă] nu se deosebeşte absolut de­loc de actu­a­la BCE, care nu e o bancă centrală în sensul propriu-zis, nu e ma­ma, ci fiica celor 17 bănci naţionale. Deci nu e o bancă de rezer­ve, nu are active proprii, ci e doar o bancă ce ges­tio­nează creanţele re­ci­pro­ce ale altor bănci centrale. Acest model de funcţionare a fost un pro­dus al cliringului; o fază nouă a cliringului adoptat în 1942, care a trans­for­mat cliringul bilateral în cliring multilateral. O altă dez­voltare a cliringului a fost atribuirea unui nume comun monedei euro. Deci vorbim de una şi ace­eaşi tehnică, una care permite în timp, printr-un sistem modular, ca şi la jocul lego, o gamă largă de po­sibilităţi de acţiune.“

Revelaţiile privind continuitatea proiectelor naziste pentru Europa şi Uniunea Europeană de azi, pleacă de la dr. german Mathias Rath, care, la 23 aprilie 2003, arăta către New York Times că „Bruxelles-UE“ – Uni­u­nea Europeană este o construcţie po­litică ne­­­democratică, funcţio­nând ca un Politburo al cartelului pe­tro­­lului şi medicamentelor şi este de sor­gin­te nazistă. Apoi, în cartea „Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE“ publi­­ca­tă de Fundaţia Dr. Rath, se arată că, con­form arhivelor devenite pu­­bli­ce – 50.000 de pagini ale procesului Tribunalului de la Mün­chen, puse în ultimii ani la dispoziţia publi­cu­lui, ş.a. – Europa de la Bruxelles, „a fost concepută în struc­tură şi finalităţile sale reale îna­inte de al doilea război mondial. Astfel, directorul concernului ger­man IG Farben[3], a vorbit, în 1940, într-o scrisoare, despre o mone­dă unică europeană, o legislaţie uni­­că şi un sis­tem juridic euro­pe­an. IG Farben a finanţat campania elec­torală şi accesul la putere al lui Hitler. În 1941 era întocmit „planul de creare a Noii Europe“ al nazistului Arno Solter, care conducea „Institu­tul Central de Cercetare pentru Ordine Economică Naţională şi Econo­mia Sferei Extinse“, condus de „Cartelul Marelui Spaţiu“ (chimie-far­ma­­cie-petrol), a cărui „operă perfectă este Comunitatea Eco­no­mi­că Europeană“.

Conform arhivelor evocate, la puţin timp după război, „după ce câţiva şefi nazişti au fost judecaţi şi executaţi, actorii economiei nu s-au neliniştit şi foarte puţini dintre ei au fost condamnaţi. Ei s-au regăsit în con­ducerea componentelor refă­cute ale lui IG Farben (Bayer, Hoechst, BASF) şi în fruntea construcţiei Europei de la Bru­xelles“. Planurile con­ce­pu­te de ei – scrie Dr. Rath -, au dus „la aceas­tă magistrală struc­tură an­ti­de­mocratică care este Comisia Euro­pea­nă, nealeasă, dotată cu o pute­re exorbitantă şi aflată în între­gi­me la ordinele cartelului. Ei au investit şi în guvernul Germaniei şi i-au plasat pe cei supuşi în posturi cheie în gu­verne din Europa Occidentală“.

După 1948, în ciuda a şase ani de război, a bombar­da­men­te­lor ma­sive ale Aliaţilor şi a plăţii despăgubirilor de război, situa­ţia economică şi financiară a Germaniei era mai bună decât cea din 1936. O mare parte din contribuţia la această reuşită i s-a datorat lui Ludwig Erhard, care a fost pregătit special în acest scop încă din timpul războiului şi a devenit lider influent în Germania de după răz­boi, fiind cel dintâi ministru al eco­nomiei al RFG, iar între 1963 şi 1966, cancelar. În timpul Germaniei na­zis­te, Erhard fusese o vreme di­rec­tor adjunct al unui Institut de cercetare de marketing, dar, între semi-oficial şi secret, a lucrat la scenarii eco­no­mi­ce de după război. Ofi­­­cial astfel de studii erau relativ prohobite, dar Erhard a con­­ti­nu­at să lu­cre­ze pe această temă, din 1942, prin ordin al „Reich­s­gru­p­pe industrie“ (Grupul Industrial al Reichului, unul din cele mai mari gru­puri in­dus­triale create conform politicii „sincronizării“ aso­cia­ţii­lor de sala­ri­aţi a naţional-socialiştilor, fiind compus din 31 de alte gru­­puri eco­no­mice şi departamente).

În 1944 Erhard a scris studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­da­rea datoriei, în care presupunea că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul şi a discutat acest scenariu cu Otto Ohlendorf – SS-Gru­p­pen­führer şi şef al Inland-SD, o secţi­u­ne a SD, agenţia de infor­ma­­ţii a SS şi a Partidulului na­zist, res­pon­sa­bi­lă de informaţii şi secu­ri­ta­te în Germania, totodată secretar ad­junct de stat în Minis­te­rul Eco­nomiei Reichului. Ohlendorf s-a pronunţat po­zitiv pentru acest „an­tre­prenoriat activ şi curajos“, destinat să în­lo­cu­iască după război pla­nificarea de stat birocratică a economiei.

Ohlendorf a coordonat planurile de reconstrucţie a econo­mi­ei ger­mane după război, un război pe care şi el şi alţii îl con­si­de­­rau a fi pierdut. O astfel de planificare pentru momentul de du­pă răz­­­boi nu putea fi pu­bli­că sau oficială. Totodată, Hein­rich Him­m­ler, care detesta regimul inter­ven­ţionist de stat pro­mo­vat de Albert Speer, ministru de Armament şi Pro­duc­ţie de răz­boi, ca fi­ind „total bolşe­vic“ şi spera el însuşi într-o carie­ră mili­ta­ră într-o vii­toa­re Germanie învinsă, a protejat grupul de lucru din jurul lui Ohlen­dorf, Erhard şi alţi experţi, ce planifica, printre alte, cum să in­tro­ducă noua mone­dă germană Deutsche Mark.

Postbelic, Erhard a conceput această relansare a Ger­ma­ni­ei prin exporturi masive în Europa, iar aceasta presupunea subor­do­narea pre­me­ditată a suveranităţii naţionale unui organism inter­na­ţi­onal. Acest or­ga­nism a fost mai întâi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţe­lu­lui, precursorul economic al Uniunii Europene, creat în apri­lie 1951 de către şase state vest-europene. Dar îna­in­te de crearea acestei pieţe comune, industria şi naziştii trebuiau de­­culpabilizaţi iar bancherii şi oficialii nazişti reinte­graţi. În 1957, înal­tul comisar american pentru Germania, John J. Mc Clay, i-a am­nis­tiat pe indus­tri­a­şii vinovaţi de crime de război. Doi mari industriaşi nazişti, Alfried Krupp şi Friedrich Flick, au fost eli­be­raţi din închi­soa­re, după care şi-au refăcut imperiile industriale, care au de­ve­nit printre cele mai puternice din Europa. „Continuitatea eco­no­mi­ei Germaniei după război este şocantă – scria istoricul dr. Michael Pinto-Dushinsky -. Figuri marcante ale economiei naziste au deve­nit fon­datori de frunte ai Uniunii Europene“. Ca şi Krupp şi Flick, Herman Abs, cel mai puternic ban­cher al Germaniei postbelice, pro­­sperase în timpul celui de-al treilea Reich. El făcea parte din board­ul lui I.G.Farben, una dintre cele mai puternice companii ale Germaniei naziste (care i-a finan­ţat şi cer­cetările lui Erhard) şi ai cărei lideri au fost învinuiţi pentru crime de război. Dar Abs a de­venit una dintre cele mai importante figuri ale re­construcţiei Ger­ma­niei de după război, ocu­pându-se, prin adminis­tra­rea fondurilor venite prin Planul Marshall, de refacerea economică a Ger­ma­niei şi de punerea bazelor Uniunii Europene de astăzi. Abs era şi mem­­bru al Ligii euro­pene pentru cooperare economică, un grup de pre­si­u­ne intelectuală creat în 1946, care milita pentru o piaţă comună, pre­cursor al UE. După instalarea lui Konrad Adenauer în fruntea can­ce­la­ri­ei fe­de­rale, Abs a devenit principalul său consilier finan­ci­ar şi s-a ocu­pat de re­facerea lui Deutsche Bank.

„Klaus Iohannis este noul Konrad Adenauer“, declara la fine­le anu­lui 2014 Elmar Brok, membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) din Germania şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Ex­ter­ne din Parla­men­tul Eu­ro­pean (PE). Konrad Adenauer a fost primul cancelar federal de du­pă război al Ger­ma­niei. Fost primar al Kolnu-lui încă din 1909, Adena­u­er a avut de suferit odată cu venirea na­zis­mului la putere, deşi a reuşit să obţină o pensie şi era admirat chiar şi de că­tre Adolf Hitler, pentru spi­ri­tul său gospodăresc. De numele lui Konrad Adenauer este legat mitul „miracolul ec­onomic“ postbelic, ce a permis Germaniei occidentale (RFG) „să renască din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi să devină una din cele mai mari puteri ale lumii“ (cum recunosc chiar şi ruşii). Este evi­dent că el a fost preferatul americanilor (care ocupau vestul Germa­ni­ei), atunci când în 1949 a fost numit/ales în funcţia de primul cancelar postbelic, dar în spatele lui erau aliniaţi mulţi foşti nazişti.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, autorităţile mi­li­tare americane l-au repus în funcţia de primar al oraşului Koln, dar britanicii, care au preluat controlul oraşului în iunie 1945, l-au în­lă­tu­rat din funcţie în octombrie acelaşi an. Această cădere de la pu­te­re, în loc să-l deter­mi­ne să se retragă din viaţa publică, l-a revi­go­­rat şi mai mult, implicându-se în crearea partidului Uniunea Creş­tin Democrată (ce reconcilia cato­li­cii cu protestanţii şi cele­lalte con­fe­siuni creştine).

Primele alegeri pentru Bundestag-ul Germaniei de Vest au avut loc pe 15 august 1949, creştin-democraţii fiind cel mai pu­ter­nic partid nou creat. În timpul alegerilor din 1949, Adenauer – care apărea ca un fel de anglofob – acuza guvernul britanic că îi sus­ţi­ne din umbră pe social-de­mo­craţi, dar că un guvern socialist ar rui­na Germania din punct de ve­de­re economic, eliminând, astfel, un potenţial rival economic al Marii Brita­nii. Existau două viziuni con­tradictorii ale unei viitoare Germanii: cea sus­ţi­nută de Adenauer şi cea a principalului său rival, social-demo­cra­tul Kurt Schu­ma­cher. Adenauer se uita spre Occident, favorizând „in­te­gra­rea“ Repu­blicii Federale a Germaniei cu alte state occi­den­tale, în spe­cial cu Fran­ţa şi cu Statele Unite ale Americii, în scopul de a lupta în Războiul Rece, chiar dacă preţul acesta era continuarea divizării Germaniei (cea de Est fiind ocupată de sovietici şi orientată spre comunism). Prin con­trast, Schumacher, deşi anti-comunist, era în favoarea ne­utralităţii în tim­pul Răz­bo­iu­lui Rece, voind să vadă o Germanie uni­tă, socialistă şi neu­tră. Prin urmare, Adenauer era în favoarea ade­rării Germaniei la NATO, fapt la care Schumacher se împotrivea cu fermitate.

Cât de corecte au fost alegerile sub o ocupaţie americană, este greu de spus, dar Adenauer a câştigat, spre satisfacţia SUA (cam ca cele de sub ocupaţie sovietică, am crede). În spatele lui Adenauer au stat, însă, o mulţime de planificatori eco­nomici ce-şi dez­vol­taseră planurile în timpul Germaniei naziste, mai ales în ce priveşte integrarea europeană („State­le Unite ale Euro­pei“, cu Germania putere dominantă), dar şi noul ser­vi­ciu secret (BND-ul), aşa că atribuirea „miracolului economic“ lui K. Adena­uer este exagerată, el se datorează mai multor forţe.

La scurt timp după înfiinţarea sa, Serviciul German de In­for­maţii Externe, BND, a efectuat activităţi de spionaj şi pe plan in­tern şi a strâns date despre politicieni şi partide. Totul la ordinele celui care ar fi trebuit de fapt să controleze activitatea serviciului, dar care a abuzat de servi­ciul de informaţii: guvernul cancelarului Konrad Adenauer, care a guvernat astfel din 1949 până în 1963.

Adevărul acesta a fost descoperit în rândurile scrise la în­ce­putul anilor ’60 de fostul şef al BND Reinhard Gehlen (care şi mai înainte fu­se­se tot general, nazist). Aflăm ast­fel că foşti nazişti au fost angajaţi după răz­boi, fără rezerve, în ca­drul serviciilor de informa­ţii. Cancelaria lui Ade­­na­uer ar fi trebuit de fapt să supravegheze ac­ti­vitatea BND, dar „sus­pi­ci­u­nea că ser­viciul este folosit în mod abu­ziv de către guvern a planat în întrea­ga eră Adenauer asupra BND. Dar nu a putut fi niciodată do­ve­di­tă“ – spu­ne dr. Henke -. Astăzi ştim că prezenţa pe plan intern a BND a fost mult mai amplă decât şi-au închipuit oamenii la vremea aceea.“[4]

Cancelarul Adenauer a folosit serviciul de informaţii ex­ter­ne pe plan intern, în interes politic personal. A însărcinat BND să strângă in­for­maţii despre prietenii şi duşmanii săi, despre opoziţie şi aliaţi. În arhi­vele BND se găsesc cel puţin 210 dosare despre po­liticieni, oameni de ştiinţă şi jurnalişti; de exemplu despre politi­ci­a­nul social-democrat Willy Brandt (care, ca primar al Berlinului de vest „ar fost impus berlinezilor de către aliaţi“, fiind „mânat de o mare ambiţie“, confom raportului secret), dar şi des­pre ministrul conser­vator Franz Josef Strauß, biroul cance­la­ru­­lui dând ordin ca aceste date să fie colectate prin acţiuni de spionaj. Câteva sute de infor­ma­tori, plasaţi strategic în toate dome­niile impor­tan­te din politică şi viaţa socială, transmiteau date către BND, iar şeful BND Gehlen re­transmitea mai departe informaţiile către Cancelaria federală.

Walter Hallstein, „arhitectul cheie al Uniunii Europene“ a fost un ju­rist puter­nic în Germania nazistă, însărcinat cu formularea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane“, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Ger­ma­niei după pierderea primului război mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de carte­lul IG Farben. În iunie 1938, Hallstein participase la negocie­ri­le oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în sco­pul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa vii­toare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tri­bu­­nalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cu­cerirea econo­mi­că a Europei. După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în State­le Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate“ specială pen­tru a-i edu­­ca pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drep­tu­ri­le lor. Reu­şeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist im­por­tant, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frank­furt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector. Numă­rân­du-se printre primii „savanţi“ germani in­vitaţi la o universitate ameri­ca­nă, înţe­lege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi ade­ra­rea Germaniei la alianţe interna­ţio­nale precum ONU şi NATO, ca fiind ne­ce­sare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.

În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi“, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al po­li­ticii ex­terne a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta de­sem­nându-l în frun­­tea de­le­gaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii eu­ropene embrionare (Planul Schu­man).

Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scri­soare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxem­bur­ghez, dar german prin naştere şi formare[5]), în care îi su­ge­ra instituirea unei „Înalte Autorităţi“, supranaţională, abilitată în controlul in­dus­­triilor căr­bunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică co­mu­nă şi de a pune capăt ad­ver­si­tăţii seculare franco-germane.

Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea“ diplomatul Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman“. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona. În anii răz­bo­iului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie an­che­tat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spă­lare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.“[6] Aşă că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşe­din­telui ame­rican Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit con­­silier per­sonal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a uni­fied Europe“ a la Monnet.

Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot“. Jean Monnet şi „colaboratorii săi“ au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bul­ver­sând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tra­di­ţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, pre­fe­rân­du-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau con­trapropuneri. În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de gu­vern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.

După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pen­tru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Fe­derală Germa­nă a apărut ca un egal pe scena internaţională, can­celarul Adenauer l-a nu­mit pe juristul ex-na­zis­t Walter Hallstein în frun­tea de­le­gaţiei germane pentru nego­ci­erile asupra Planului de „integrare“ a industriilor de oţel şi cărbune fran­ceză şi ger­ma­nă, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pre­gătit de ani buni să joa­ce cartea germană. Astfel, în 1951, el reuşea să re­­unească, prin Tra­tatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Lu­xemburg şi Olan­da în fondarea Comunităţii Europene a Căr­bu­nelui şi Oţelului (European Coal and Steel Co­mmunity), ECSC sau ceco.

Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a nego­ci­at cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „in­­tegrării“ eco­nomice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică“. Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxem­bur­gul să semneze, la Roma, Tratatul Comu­ni­­tăţii Econo­mice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comuni­ta­tea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intra­rea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Con­si­liul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parla­men­tară Europeană, iar Wal­ter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comu­ni­tăţii Econo­mi­ce Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.

Sovieticii, însă, credeau de la început despre „Planul Schuman“ că:

„Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care ac­cep­tă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub pre­şe­dintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Pla­nu­lui francez. Ex­pli­caţia acestei duble paternităţi este că legătu­ra strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile ger­ma­ne …este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o pre­lungire a Planului Marshall, tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, eco­no­mi­că şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.“[7]

Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a co­man­dat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui con­trol de­mo­cra­tic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus ele­men­te­le cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tra­ta­tu­lui de la Lisa­bona, 27 şefi de state, au sem­nat un «act de acti­va­re»; si­mi­lar cu anul 1993, ei au deschis por­ţi­le pen­tru guvernarea asupra Euro­pei a intereselor corporatiste de car­tel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al II-lea război mondial.“[8]

Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, „con­di­ţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală“ ca mem­bră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al par­tidului lui Ade­nauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afa­cerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului eco­no­mic“ al Germaniei în refa­ce­rea economiei distruse de război. În 1957, Erhard a devenit vice­cancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l ex­clu­­­dă de la eventuala suc­ce­si­une la funcţia de cancelar.

Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul răz­bo­iu­lui, în 1944, studiul Finan­ţe­le de război şi con­so­li­darea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Ger­ma­nia a pierdut deja răz­boiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest sce­nariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gru­ppen­führer, ei aflându-se sub pro­tec­ţia şi încurajarea directă a lui Hein­rich Himmler însuşi, unul din­tre liderii na­zişti de prim rang, coman­dan­­tul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.

Erhard a fost căsătorit cu sora lui Dr. Guth, conducătorul or­ga­­ni­zaţiei „Reichsguppe Industrie“, asociaţia oficială nazistă a in­dus­tri­aşilor din Reich-ul geman. În funcţiile sale postbelice, el a re­in­te­grat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru „cri­me împotriva umanităţii“, în poziţii de conducere corporatistă în Ger­­ma­­nia occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie decla­rând că „a fost necesară datorită ex­pe­rienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice“.

Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din func­­ţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzu­ri­le lui inter­ne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a de­ve­nit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o repre­zen­­ta şi la „Bru­xe­lles UE“, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein. Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964, prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cu­noaş­teţi finanţatorii „Bru­xe­lles UE“, erau pre­zentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri ac­tivi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxe­lles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului eu­ropean“. Aceştia erau: preşedintele Comisiei Euro­pe­ne Walter Hall­stein; can­celarul ger­man Ludwig Erhard; Ludger Wes­trick, şe­ful can­celariei Ger­ma­niei; Karl Carstens, secretar de stat al minis­terului german al Afa­ce­ri­lor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Ser­vi­ciu­lui de Presă şi Infor­ma­ţii al guvernului ger­man. Publicaţia dă şi trecutul „nazist“ al acestor im­portante personaje.

Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere finan­ciar, între excedentele comerciale ger­mane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările aso­ciate [în U.E.] nu le-a cores­puns o creştere comparabilă a pre­ţu­rilor la nivelul Germaniei. Con­cret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări pre­cum Grecia, Spania, Por­tu­galia, România a redus competitivitatea eco­nomică şi a dete­ri­o­rat balanţele comer­ciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor ger­ma­ne, con­sti­­tu­ind un element central în contextul crizei actuale. Extin­de­rea co­mer­­ţului german intra-comunitar a generat un excedent comer­ci­al german… Actu­a­la arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sis­tem de bănci cen­trale naţionale ce funcţi­onează pe principiul des­cen­tra­li­ză­rii opera­ţi­u­ni­lor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului ro­mân, grec, spaniol, portughez sau italian…“( Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, „De la Cliring la euro”)   

                                                                                                              Cornel-Dan NICULAE

Fragment din cartea „IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum” (http://carpathia-rex.ro/imperium-anglo-saxono-judeo-masonicum-fur-eine-kleine-furer-klaus/)

[1] Radu Golban, Corneliu Vlad, Holograma Europa – politica euro­pe­a­nă a Germaniei, Bucureşti, 2012.

[2] diplomatul Renthe-Fink, cum am mai arătat, era principalul co­la­bo­rator al lui mareşalului von Ribbentrop în conceperea „Sta­telor Unite ale Europei“, cei doi fiind cei care au propus în 1943 crearea confe­de­ra­ţi­ei europene, care să aibă o singură politică economică, să excludă ba­ri­e­re­le vamale şi să aibă o ban­că centrală, la Berlin sau Viena.

[3] IG Farben este prescurtarea de la „Interessen-Gemeinschaft Far­ben­industrie AG“ (Sindicatul Societăţilor de Coloranţi), fiind un con­glo­me­­rat de com­panii din domeniul preponderent chimic (nu doar de co­lo­ranţi) constituit în 1925 dintr-un număr de companii mari (precum AGFA din Berlin, Cassella din Frank­furt, BASF, Bayer, Hoechst Farbwerke, Che­mische Fabrik, Höchst sau Grie­­sheim-Elektron.) care au lucrat împreună încă din timpul primului război mon­dial. IG Farben era cea mai mare companie chimică din lume şi al patrulea cel mai mare gigant industrial global, după General Motors, US Steel şi Standard Oil (Chevron).

[4] informaţii parvin de la Klaus-Dietmar Henke, care a avut acces la aces­te înscri­suri. El este un istoric de 68 de ani, purtător de cuvânt al Co­misiei inde­pen­dente de cercetare a istoriei BND. Dosarele de politică in­ter­nă alcătuite în pri­mii ani de funcţionare a BND au fost distruse în 1969-1970 la cererea Cance­la­riei federale şi doar cu ajutorul anumitor du­bluri s-a reuşit reconstituirea lor.

[5] Robert Schuman provenea dintr-o familie sasă (saxonă) vorbitoare de limbă lu­xem­­burgheză – un dialect al germanei – şi de germană clasică. Schuman şi-a făcut studiile superioare de drept în Germania, la Bonn, Berlin, Mun­chen, apoi şi-a de­schis un cabinet de avocatură în Metz, Franţa, în 1912.

[6] Christopher Booker, Richard North, The Great Deception – A Secret Histo­ry of the European Union.

[7] 6 februarie 1951, Geneva: «Declaraţia făcută de către delegaţii so­vietic şi cehoslovac, domnii Arutiunian şi Biheller, Comisiei Economice pentru Europa».

[8] Radu Golban, Holograma Europa… (op.citat.)

Naziștii și masonii, „părinții” Uniunii Europene (I)

Lasă un răspuns