Mircea Druc: Deznaţionalizat, poporul român, de ocupanţi prin mituri internaţionaliste, renaşte de fiecare dată ca Pasărea Phoenix ( Amintiri despre un recensământ sovietic )

mircea-druc

E vorba de recensământul din 1959 invocat  în prezent de cei nemulțumiți de rezultatele  trucate ale nefastului recensământ din 2014. Stataliștii rusofoni, bunăoară, se lamentează indignați: ”am revenit la numărul de locuitori din 1959”. Eu, însă, țin minte presingul demografic din anii 60-70. Populația celor șase județe basarabene, devenite RSSM, se dublase datorită politicii de cadre a Centrului imperial: aducerea masivă  de dincolo de Urali a lucrătorilor pentru complexul militaro-industrial, invazia matrimonială și afluxul veteranilor ”eliberatori”. De aceea, acum, într-un fel, pot suporta mai ușor dezamăgirea legată de ”densitatea populației RM pe kilometru patrat”. Am invidiat întotdeauna republicile baltice, care au fost și sunt axate preponderent pe calitatea resursrlor umane.

In decembrie 1959, la Chișinău, comitetul comsomolist și decanatul facultății au  mobilizat un grup numeros de studenți pentru recensământul populației. După un instructaj minuțios, aceștia au fost  selectați și admiși ca cenzori.  Eu am fost repartizat în cartierul Sculeanca. O mahala prăpădită de la marginea vestică a Chișinăului. Umblam mai mult seara, precum ceilalți cenzori, ca să găsim oamenii pe la casele lor. Aproape la fiecare poartă o tăbliță în rusă: «Осторожно! Злая собака!» (”Atenție! Câine rău!”). Pe stâlpi nu ardeau felinare, străzile numai gropi și noroi. Noaptea, când să revin la cămin, mi se făcea frică. Mă temeam mai tare de oameni decât de maidanezi. Umblam cu un ciomag în mâna dreaptă. În stânga țineam  mapa cu formulare. Aveam de traversat  și un  cimitir evreiesc. Cam pe atunci, autoritățile  comuniste începură să radă treptat cimitirul. Protestele timide n-au stopat profanarea memoriei seculare. Veneticii erau indiferenți, iar evreii se temeau să nu fie incluși în lista sioniștilor… Peste morminte au ridicat mai târziu un  scuar și case de locuit, vizavi de fabrica de încălțăminte ”Zorile”.

Intrând în casă, salutam vioi în rusă și imediat în română. Un fel de test. În dependență de cum îmi răspundea locatarul, alegeam limba în care să-i  explic regulamentul. În română, desigur, îmi venea mai bine. Țin minte un caz. La o casă am dat peste o mamă și doi copii. Un băiat și o fetiță, își făceau temele la lumina unei lămpi cu gaz. Numele de familie curat românesc – Vornicescu.  Femeia însă nu înțelegea  nimic în română. ”Soțul e moldovean. Încă nu a venit de la lucru. Eu sunt ucraineancă, din Kirovograd”. Trec grijuliu în formular răspunsul la întrebări. La punctul  ”Naționalitatea”  mă opresc: ”Pe copilași, cum să-i scriu?”. Femeia  nedumerită: ”Ruși, desigur! Ce întrebare și asta!?”

Deodată, parca de sub pământ, se aude un geamăt răgușit. Până în clipa aceea n-am observat că în fund, lângă sobă, stătea culcată o bătrână, probabil foarte bolnavă. ”Feciorașule!… Ai dat ”bună  seara”. Se pare că ești român”. ”Da, mătușică!”. ”Te implor, să nu-mi scrii nepoțeii ”ruși”, cum dorește ea. Veneticii mi-au împușcat soțul. Chiar aici, în casa aceasta, sub ochii mei. Iar  feciorul nostru, un bleg  rătăcit, a venit de la armată însurat, cu o muiere de-a lor…”.  Nora s-a panicat: ”Ce spune? Ce vrea?”

Ca să calmez situația, le-am lămurit îndelung ceea ce prevedea legislația sovietică în vigoare. Mai întâi în rusă, apoi în română. În cazul căsătoriilor mixte, dacă apar divergențe, rubrica ”naționalitatea minorilor” nu se completează. Când vor ajunge la maturitate, copii vor decide  singuri de ce naționalitate sunt. La cămin, pe fata și băiatul cu numele de familie Vornicescu i-am trecut în formularul de recensământ – ”moldoveni”. În noaptea aceea de decembrie 1959 n-am mai putut să adorm…

Pe la finele anilor 50, în RSSM, ”roata roșie”, deznaționalizarea brutală și anihilarea silențioasă își făcuseră efectul. Era perioada studenției mele la Chişinău, octombrie 1957  –  aprilie 1960. Un coleg, regretatul Petru Dudnic, făcuse rost de «Список абонентов Кишиневской городской телефонной сети по состоянию на 1 августа 1958 г. Партийное издательство ЦК КП Молдавии Кишинев. 1958 г.»  Seara,  la cămin, tolănit pe pat, răsfoia cartea acea de telefoane. O studia încruntat. Într-un târziu, pe coperta interioară a scris o dedicație: ”Lui Mircea Druc, spre ținere de minte și cugetare îndelungată”. Mi-am dat seama rapid de sensul  gestului său.  Făcuse o mare descoperire. În lista alfabetică a abonaților din Chișinău, capitala RSSM, la fiecare literă nu se aflau decât două  sau trei nume de familie autohtone.

Pe parcursul anilor am urmărit evoluția fenomenului. Procuram neapărat cărțile de telefoane ale orașelor Chișinău și Cernăuți. Citeam cartea de telefoane cu creionul în mână; mă indigna numele de familie al multor șefi: Țaranov, Bradulov, Barbov, Kerdivarenko, Babilunga, Bovanegra, Catîrev, Șolari, Plațânda, Mamalâga, Bodulatiev și altele.  EI, după eliberare, au pus în practică stratagema Kremlinului de rusificare  a  Basarabiei și nordului  Bucovinei. Unii  dintre ei  acumulaseră  o vastă  experiență. Vezi lucrarea de referință ”Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, autor istoricul basarabean Igor Cașu. Mă întrebam atunci: ai putea oare să ai încredere în asemenea indivizi? Cum de permit să le fie schimonosite numele strămoșești în asemenea hal!? N-au nici un pic de demnitate personală! Consătenii mei, la o adică, ar fi ripostat vehement: ”Auzi, mata, să nu mă faci din cal, măgar!”

Uneori, Petru Dudnic, viitorul poet și jurnalist, avea accese de umor sumbru: ”Drug! Mircea! Eu sunt de peste Nistru! Tu, frățiorule, să mă asculți. Să-mi porți respectul. De ce? Păi, noi, șantiștii, de pe malul stâng, construim comunismul din 1917.  Iar voi, basarabeni procleți, de pe malul drept, abia din 40”. Tot el mi-a  băgat în cap o teză  rimată, ca o strigătură: «Moldovean de peste Nistru? Ai putea să ajungi ministru!» 

Cam în aceeași perioadă am trecut practica pedagogică.  În prima zi,  grupul nostru a avut o întâlnire îndrumătoare cu un inspector  de la Ministerul învățământului. Când să plecăm, Petru Dudnic își exprimă nedumirirea: ”Suntem la practică la Școala  moldovenească numărul 1 din capitala republicii… și arată atât de sărăcăcioasă?!”. Inspectorul, un bielorus în vârstă, ne-a explicat cu blândețe paternă situația: ”În prezent la școala moldovenească vin copii de prin mahala și satele vecine.  În curând  toți părinții își vor da copii la școlile ruse”. Spusele inspectorului au sunat pentru mine ca o sentință: ”Voi, aborigenilor, urmează să dispăreți!”

La Chișinău, limba  română se mai vorbea doar pe la Institutul pedagogic. Studenții traversau zilnic parcul catedralei. Seara reveneau la cămin vorbind încetișor în limba lor maternă. În colțuri întunecate, printre tufari, îi pândeau huliganii rusofoni din oraș. Se repezeau fulgerător: «Говори человеческим языком,  царан!».  (”Vorbește ca oamenii, țărane!”). Adeseori se lăsa cu bătaie. Ca martor ocular, m-am încăierat și eu de multe ori.  

Am îmbătrânit, însă nu pot șterge din memorie o scenă. Anul 1958, la Chișinău.  Căminul studențesc de pe strada Frunze, numărul 104. O cameră-salon cu zece paturi cazone de fier, în blocul vechi, la ”gheaghea Sașa Rabinovici”. Intră vertiginos un tânăr. Desprinde mâna tremurândă de la gură. Incredibil, în palmă sânge  închegat și dinți dezbătuți. De data aceasta suferise cel mai timid dintre noi. Un  student  sufletist, de la filologie. Îl stimam fiindcă debutase deja prin  ziare  cu poezii.

Pentru comparație și cugetări, fac un salt peste trei decenii.  Prezint  un aspect al situației și evenimentelor din captala RSSM, descrise în memorille lui Leonid Klementovici, originar din  Râbnița: ”În anii  tulburi 1989-1992, eram  student la Chișinău. Orașul de atunci  prezenta  un  important centru industrial, cu multe întreprinderi în funcțiune. Și, practic, era un oraș rusolingv. Majoritatea locuitorilor rusofoni erau  oameni instruiți și culți; lucrau în diverse domenii social-culturale și industriale. Dar apăruseră tot felul de  subculturi ale tineretului rusofon, inclusiv găștile de huligani. În anii 90, la fel ca pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice, acestea au devenit o forță motrice a banditismului. La Chișinău, chiar și în 1992, o puteai lua peste bot mai repede pentru vorbă moldovenească decât pentru  vorbă rusescă”

Printre noi, studenții de la țară,  aveam și un exemplar mai altfel. Un orășean,  crescut la Bălți. M-a văzut odată  în fața oglinzii, încrețit de durere. Îmi pipăiam o vânătaie  proaspătă sub ochi. Râzând, și-a exprimat compasiunea: ”Răbdare, Druc, răbdare! Na, niște ”тройной одеколон” și puțină vată. Tamponează, că ajută. Asta e, rusnacii se poartă urât … Ne vom revanșa cumva. Ei ne freacă pe noi… Dar  și noi, moldovenii, pe… rusoaice. C”est la vie!…” Era mai mare de ani, cu armata făcută. Se evidenția: chipeș, stilat, mare șugubăț. Pe noi, tineri modești de la țară, umorul său ne distra,  ne încuraja. Vorbea rusește impecabil, fără pic de accent. Când apărea sâmbăta seara la ringul de dans, fetișcanele de oraș  trepidau. Se bucura de succes  și  la studentele  mai stilate, din grupele  rusești. Unii colegi îl invidiau.

 La finele anilor  50, tineretul din Chișinău se aduna, în fiecare sâmbătă, la ringul central de dans al orașului, în apropierea gării feroviare. Eu,  însă, preferam o biserică de pe artera  centrală – bulevardul Lenin. Acum, la sovietici, devenise clubul studențesc al Institutului de medicină. Mă bucuram să-mi revăd acolo foști colegi de clasă de la Zăicani și Zăbriceni: Elvira Văluță, Augustina Tăbârță, Victor Pântea, Lidia Gherman. Mândria de odinioară a  dascălilor noștri. Într-o seară, la clubul medicilor, Elvira Văluță îmi șoptește iritată: ”Nu  mai vorbi moldovenește! Aici, la medicină, te i-au peste picior…”. Am rămas înmărmurit. Să aud așa ceva de la o fostă colegă de școală la Zăicani!? …

Tot  pe atunci am primit o scrisoare de la Petru  Dudnic, care  a evadat din Chișinău cu un an înaintea mea. ”Marcel, frate, după atâtea răvașe pline de optimism, de încredere în sine, ultima ta scrisoarea m-a derutat. Mă întreb, de unde ar putea veni acest pesimism? Poetul nostru Nicolae Costenco, exilat la Polul Nord, a spus: ”Dacă ești bărbat, nu-ți curgă lacrimi…” Adu-ți aminte  în ce condiții a trăit și a luptat scriitorul rus Nicolai Ostrowski. Astăzi, a fi pesimist înseamnă să fii banal. Mi-am dat seama că pentru NOI pesimismul este  foarte dăunător.

Marcel, spui că nu te poți înțelege nici  cu șefii de la Universitate, nici  cu redactorii de la Uniunea scriitorilor. Zici că la ultima analiză a manuscrisului tău, criticul literar  Emil Portnoi te-a deziluzionat? Te cred, oricând îți dau crezare. EI nu te vor accepta niciodată, chiar de ți-ar înțelege durerea. Dar nu te lăsa cenzurat, scrie așa cum simți, scrie numai  adevărul tău. Am umblat și eu pe la redacțiile din Chișinău cu poezii. Când pronunț ”redacție” mă cuprind fiorii. O concentrație de ”oameni talentați” pe metru pătrat și toți cer de la tine ”poeme contemporane”. De parcă rostul literaturii ar consta doar în cântarea vieții fericite  a oamenilor muncii de la sate și orașe.  Știu pe de rost poeziile  lui Esenin și Evtușenko. Așa vreau să scriu, nu  ode contemporane.

Regreți deciziile pripite?… Știu. Ce pot să-ți spun? Ce sfat să-ți dau? Vezi, Mircea, nici Eminescu nu era înțeles de contemporani. Din această cauză atâția intelectuali, din atâtea țări, alegeau emigrația, exilul. Neînțeles, neacceptat de regim, Esenin a început să bea și s-a sinucis.  Dar amicul meu Mircea Drug  umblă aiurea prin Piața centrală din Chișinău. Studiază chipuri tipice de țărani moldoveni  și comercianți ovrei. Din ultimele kopeici își cumpără câte un pateu cu lebăr sau curechi, ca să-și amăgească foamea. După care merge la facultate. Ascultând cursul special ”Deosebiri lexicale mari în limbile moldovenească și română” ținut  de Ivan Konstantinovici Ciobanu, îi vine să urle ca un șacal. Dar miaună ca un motan. Sau dă din coadă ca o vulpe… Astea sunt bârfele de la Chișinău. Au ajuns până la mine, dar eu nu le dau  crezare. Îl știu  pe băiatul acela, semănă cu Toma Nour a lui Eminescu. Lumea din jur nu-l înțelege. Nici pe mine nu mă înțelegeau și de aceea mi-am luat lumea în cap. 

Am auzit că și pe mine  mă vorbesc de rău  foștii colegi Lucinschi, Cazacu, Dânga. I-am descifrat încă de la anul întâi.  Primul, un protejat al…, știi tu,  care veghează ca toți studenții să achite la timp  cotizațiile comsomoliste.  Nu mă îndoiesc, va face o carieră strălucită. Al doilea, un curcan cu  papion și aspirații de Don Juan. Al treilea un șoricel activist, care visează să ajungă cineva în provincie. Nu mă interesează părerea nimănui despre mine. Îmi doresc o viață spirituală, nu doar haine și mâncare. Așa cum sunt, prost, năuc, nu importă. Eu mă am numai pe mine, pe mama și tata, pe Marcel Drug și pe Mihai Plăieșu. Să știi, Mircea, când eram  la facultate nu aveam încredere în tine. Acum văd că am greșit. Nimeni, absolut nimeni, nici chiar tata nu mi-a răspuns  prompt la scrisori. Numai tu, Mircea Drug.  Spuneai că o să te încaieri rău cu Lucinschi dacă te mai toarnă la decanat, lui Repida și Sinița. Lasă-l, dă-i pace, nu te lega cu ei. Vezi, poate Anatol Ciocanu sau Filaret Șandrovschi te pot ajuta să aplanezi conflictul cu Petea; locuiesc în aceeași cameră la cămin, știu cum să-l abordeze. 

Mi-ai  scris că nici  moldoveanca de la medicină, fosta ta colegă de școală nu te înțelege.  Că nimeni nu pricepe care este idealul tău în viață. Mie îmi pare bine că am un prieten ca Mircea Druc. Îl stimez pentru că își iubește neamul, poporul  român din sânul căruia se trage. Dar foarte multă lume este nepăsătoare față de asemenea valori. Majoritatea e lipsită de orice mândrie națională.

Mircea! Cred că îți faci prea mari iluzii în privința moldovenilor noștri. Iată câteva exemple concrete, de aici, din Ak-Tau, unde mă aflu în prezent. O bună parte dintre muierile noastre se culcă pe sub garduri cu ruși, ceceni, lituanieni. Fiindcă îl înșela soția, un moldovean s-a aruncat sub tren.  Ea nici nu a vrut să-l înmormânteze. Să-l ducă acasă, în Moldova, nici vorbă. ”La ce-mi trebuie?  N-am bani. Nu-i vina mea că l-a călcat trenul ca pe un câine”. Mihai, un prieten de al meu, l-a înmormântat aici, omenește. A rămas un copil orfan de tată. Peste două săptămâni, prin Ak-Tau circulă zvonul că moldoveanca ceea își vinde copilul. O caută o familie de ruși, soț și soție: ”Ni-l dai cu 900 de ruble?” ”Nu, eu cer o mie pe el?” ”Bine, îți dăm o mie!”. 

 Înțelegi tu, Mircea Druc, ce-ți scrie amicul tău Petru Dudnic?  Își vând proprii copii, nu neamul! Nu ideea ta națională… Este al treilea caz pe aici când moldovencele și-aa vândut copii. Și mai am atâtea exemple negative despre noi, moldovenii. Asta e situația, Mircea, și e trist de tot. De acolo, din Chișinău, nu se prea vede ce se întâmplă în lume. Dar lumea e plină, arhiplină de moldoveni. Și multora dintre ei le este rușine să-și vorbească limba maternă printre ruși… Ce să  mai zică lumea despre noi, moldovenii…?”

La o distanță de peste o jumătate de secol,  de această întrebare retorică a lui Petru Dudnic avea să-mi amintească o altă întrebare –  ”De ce nu-mi place Moldova?”, formulată  în ”Adevărul”,  la 19 mai 2010, de Ramona Ursu, o tânără jurnalistă din Iași: „Sunt moldoveancă din moşi-strămoşi, cu părinţi, bunici, străbunici născuţi şi crescuţi în partea asta de ţară. Toată viaţa am trăit în Iaşi. De ce nu-mi place Moldova? Pentru că cel mai des am auzit la moldoveni „nu se poate”.  Pentru că ne-am obişnuit să fim în topul handicapaţilor, al sărăntocilor, al beţivilor, al violatorilor ţării. Pentru că nu pot să plec în weekend cu maşina la Viena din cauză că n-avem autostradă. Pentru că nişte nenorociţi de aleşi judeţeni din Botoşani şi Suceava s-au certat de la numele unui aeroport până n-au mai investit nici un ban în el. Pentru că un alt aeroport, cel internaţional din Iaşi, arată mai prost decât vila unui interlop. Pentru că atâta bârfă, scuipat de seminţe şi frecat menta n-am văzut niciunde. Pentru că în marile staţiuni turistice din Bucovina şi Neamţ doar preţurile la hoteluri sunt ca-n Occident. Pentru că de la Durău se poate vedea Ceahlăul doar în urlete de manele. Pentru că m-am săturat să ni se spună că avem vorba dulce. Nu văd nimic dulce în „ghini”, „uăi”, „şî”, „iaca”, „şiapî”, „jin”, „chişioari” sau „cartoafi”. Pentru că şi moldovean spunem greşit: „moldovian”. Pentru că salariile sunt cele mai mici din toată ţara. Pentru că m-am săturat de Vaslui până-n gât. Pentru că oamenii de acolo încă mai umblă cu sacoşe ceauşiste în mână. Pentru că avem la Iaşi universităţi de nota 10, unde învăţăm că cel mai bine este să muncim pentru străini. Pentru că atâţia habotnici câţi am întâlnit în Moldova n-am văzut nicăieri. Pentru că aici am învăţat să spun „vriau sî iemigrez!”.

La Chișinău, unde am pătimit din toamna lui 1957 până în primăvara lui 1960,  mi-am dat seama că școala nu m-a pregătit suficient pentru viitor. Dar am rămas recunoscător domnului Nicolae Mârza, directorului și învățătorilor de la şcoala din  comuna Zăbriceni, fostul județ Hotin, căci nu m-au frânt. Nu mi-au extirpat individualitatea. Pasiunea mea pentru lecturi extraşcolare, pentru grafia latină și propria-mi abordare a celor aflate din cărți. Mai târziu, s-au luat de capul meu profesioniştii în spălarea crierilor. Se descurcau însă cam greu. Eram deja un om de sine stătător. Un nonconformist în devenire, imposibil de reeducat.

Ne aflam în toiul  unui proces de reciclare a românilor din teritoriile ocupate. Învățământul sovietic din Chișinău devenise o mașină ordinară de tocat, care finaliza ceea ce nu reușise, sau nu fusese în stare școala. Și cum la Pociumbăuți, Zăicani și Zăbriceni  nu mi-au scos oasele, agregatul diabolic scrâșnea  ca un cuțit, ca o coasă ce dă în piatră. Tineretul era fărâmițat, frământat și întreaga materie primă era băgată în furnal laolaltă – fier vechi, amestecat cu minereu concentrat. Rezultatul final al procesului – un aliaj din români, ruși, ucraineni și evrei. Un produs internaționalist, multiculturalist, fără personalitate, un Homo sovieticus etalon.

 Probabil, felul meu de a fi începuse să sară în ochi. Primele mici tracasări. Un prim avertisment: comisia facultății „a uitat” să mă introducă în lista bursierilor, deși susținusem  bine toate examenele. A urmat o altă întâmplare, un alt semn. Studenții din zona Chișinăului plecau vineri seara la părinți să mai aducă de ale gurii. Odată, colegul Ion Ursu îmi zice: ”Te invit la mine până luni. Nu-i departe, la vreo patruzeci de kilometri. Avem diseară cursă de autobus. Mâine e hramul satului. Se adună toți lozovenii rezidenți la Chișinău; vine lume de prin Vorniceni, Stejăreni și alte localități. Distracție mare! Seara dansuri la club. Duminică e joc, horă cu fanfară, la vatra satului. N-are  rost să stai aici, singur”. Părinții lui Ion s-au arătat tare bucuroși de oaspeți: ”Păi, cum să rămână băieții la cămin!? E sărbătoare mare la noi. Și ne-a dat Dumnezeu de toate”. Când m-am prezentat  ”Mircea Druc”, bunicul lui Ion și-a amintit: ”Pe timpul românilor aveam la postul de jandarmi un sergent Druc, cam așa ca tine”.

Mai târziu, peste ani, mă întrebam: a fost o simplă coincidență? Sau o mărturie a continuității? În 1939, jandarmii  efectuau servicii de patrulare pe raza Lozova – Vorniceni – Stejăreni. De hram, șeful de post din Lozova, cu soția, l-au invitat la o masă festivă  și pe comandantul plutonului de jandarmi, sergentul  Gheorghe Druc. Aceasta o știu din amintirile lui tata. Exact peste 20 de ani, în 1959, feciorul său va petrece ”hramul satului” tot la Lozova. Iar peste o jumătate de secol, după revelionul din 1989, se va stabili, pentru trei săptămâni, în această comună. Va trece printr-o campanie electorală acerbă, având contracandidați pe zootehnicianul din Lozova și președintele de colhoz din Vorniceni. Erau primele alegeri relativ libere. Va  învinge din primul tur. Astfel, va  deveni  deputat în Sovietul Suprem al RSSM, pe listele Frontului Popular din Moldova, în circumscripția electorală nr. 316 Lozova-Vorniceni–Stejăreni.

 Însă, luni dimineața, atunci, în toamna lui 1959,  revenind  de la Lozova  împreună  cu Ion Ursu, am avut parte de o surpriză-șoc. Pe tabla de anunțuri a căminului studențesc, un ordin proaspăt. Îl traduc din rusă: ”Pentru provocarea  unui scandal cu bătaie, în timpul dansurilor de sâmbătă seara, studentul anului trei, Druc M.G. este privat de dreptul de a mai locui în cămin. Totodată, s-a înaintat un demers către decanul facultății pentru excluderea acestuia din rândurile studenților Universității de Stat din Chișinău. Semnat: Administratorul căminului studențesc nr. 4”. Ion a alergat ca săgeata  la rectorat ca să depună  mărturie, în scris, unde  se afla  cu adevărat inculpatul în seara aceea fatală, cu bătaie în ”colțul roșu leninist”. Totrov, șeful secției de studii a universității, nemulțumit de gestul  cavaleresc al bravului meu coleg, l-a bruscat: ”Ai găsit cui să sari în apărare! Bine, ne vom clarifica. Cară-te!”

Am aflat cine a scris raport  despre ”fapta mea condamnabilă”.  Șeful punctului medical din campusul universitar, un proaspăt absolvent al Institutului de medicină din Chișinău. Era un tip cam straniu. Peste doi ani, revenit în vacanță de la Leningrad, l-am căutat pe acel  ”martor ocular”. Aș fi vrut să-l întreb, din pură curiozitate, de ce m-a ales pe mine drept țap ispășitor pentru bătaia din cămin. Nu mai era la post, emigrase  cu părinții,  în Israel. 

La scurt timp, mă cheamă  la rectorat Totrov. Presimțind ceva, deschid sfios ușa în antecameră. Imediat sunt luat la trei parale. În rusește, desigur: ”Băiete, ai gânduri nedrepte pe cap!” Mașinal, în loc să dau „bună ziua”, m-am apucat de cap. Anecdoticul Totrov era un nord caucazian, căsătorit cu o moldoveancă din Tiraspol, profesoară la universitate. Vorbea rusa încurcat, cu accent caraghios. În antecameră, lângă ușă, era un scaun. Dar nu mi-a zis să iau loc. Am rămas în picioare. Tot atunci din biroul lui Totrov a ieșit un bărbat impozant, cu înfățișare tipică de kaghebist. Tăcut, s-a făcut comod în fotoliul negru, de piele, din antecameră. Totrov începu interogatoriul: ”Tu ești Drug sau Druc?” Eu: ”Druc”.

 Eram adeseori întrebat dacă sunt „Druc” sau „Drug”. DEX-ul limbii române înregistrează ambele variante. Dicționarele onomastice în diverse limbi indică numeroase etimologii și definiții diferite. Numele  de familie Druc e destul de răspândit în județele Suceava, Botoșani, Cernăuți și Hotin. În Pociumbăuți, locuiau două ramuri Druc: din partea locului și străini. La supărare, bunica Anghelina zicea: ”Veneticii lui Marion Druc, aduși de vânt!”. Îmi părea foarte rău fiindcă țineam la bunicul Ostin Druc. În drumul vieții, am întâlnit români, germani, evrei, slovaci, polonezi purtători ai aceluiași nume de familie. Nu știam la sigur ce sunt. Țineam însă, în mod special, să-i conving pe cei  interesați că nu  vin de la ”drug” (prieten, în rusă), ci, mai curând,  de la ”druk” (tipograf, în germană).

   ”Druc, va să zică? Și mai cum?  Mihail ori Dmitri?”   ”Mircea”. ”Druc, tu spui că  româna și moldoveneasca este una și aceeași limbă”. ”Nu, nu spun”. ”Druc, noi  avem informații precise. Ai pălăvrăgit la cămin”. ”Niciodată!  Ce rost ar avea să vorbesc despre lucruri  cunoscute de  toată lumea?”  ”Druc!…  Cară-te!”  Și m-am cărat. Oare cu ce impresie o fi rămas profesionistul acela tăcut, în civil, despre mentorul studenților, diletantul Totrov?  Cadrele didactice de la facultățile basarabene, docile și conformiste, nu se pricepeau nici la turnătorie, nici la anchetări politice.

       Cum n-aveam kopeici de bilet la troleibuz, am luat-o rapid pe jos. Pe la orele patru urma să mă alătur unei echipe de muncitori. Amenajam zonele verzi la stadionul republican. Căram  pământ fertil  cu targa. Așa mai  câștigam un ban, că nu-mi ajungea bursa de 25 de ruble. Aproape de stadion, pietonii  așteptau blocați la intersecție. Pe carosabil trecea o coloană lungă de recruți. Unul s-a smuls din rând, a sărit pe trotuar, m-a strâns în brațe:  ”Rămâi cu bine, Marcel! Dumnezeu știe când ne-om mai vedea!”. Era un băiat din Pociumbăuți…

 Am rămas nemișcat pe trotuar, trist, cu ochii împânziți, urmărind  coloana de recruți până a dispărut în drum spre gară… Mi-a plăcut întotdeauna să fiu cel care plecă. Niciodată cel care rămâne pe peronul gării, pe chei, în aeroport. Seara, la cămin, am notat în jurnal: ”Poate era mai bine să fi rămas în Kazahstan? Petrică și Simion sunt la Karaganda. Mă pot duce la ei dacă nu găsesc o altă ieșire”. Tot atunci i-am scris despre cele întâmplate lui Petru Dudnic.

 Petrică mi-a răspuns:  ”Mircea, nu știu cu ce te pot ajuta. Și cum aș putea să te ajut? Tu ești mult mai tare decât mine. Sub toate aspectele. Poți ieși la lumină din orice încurcătură. Mă întrebi dacă are rost cumva să vii încoace. Nu, nu, nu! Auzi, niciodată. Și nu de aceea că-i rău aici, că lucrăm ca ocnașii, că-i frig, nu! Nu uita că ești român, că ai de luptat în Patria ta. Există,  însă, un pericol – vei fi exmatriculat. Și atunci cum să continui lupta?  Părerea mea: să nu  întreprinzi  nimic acum. EI te-au chemat acolo și ți-au spus scurt, clar și cuprinzător: ”Taci, altfel te anihilăm!”. Am înțeles. EI ți-au spus să taci? Bine! Tu n-ai decât să taci. Taci, taci și iară  taci.  Învață carte! Atât! Citește din filosofia germană. Sau mai bine nu citi, că și așa riști să devii un  mare sceptic-pesimist. Încearcă să mergi pe altă cale. Acceptă compromisul sau conformismul. «Свой среди чужих, чужой среди своих». Dar cu o singură condiție: să nu-ți abandonezi idealul. Rămâne, totuși, o problemă: cum să-ți recapeți liniștea sufletească? Acest lucru e posibil doar cu ajutorul unor persoane de mare încredere. Al unor adevărați amici. De unul singur nu ajungi  nicidecum ”o apă mare”. Nu ești decât o picătură…

Abia aștept concediul ca să ajung acasă la părinți. Am de gând să fac un popas la Moscova pentru două-trei zile. Spune-mi ce cărți ai dori să citești, care lipsesc la Chișinău?  Le caut, le procur și ți le aduc. Mi-ar place să fac ceva  bun pentru tine.  Scrie-mi unde să te găsesc în Chișinău, în ce cămin stai, în ce cameră? Dacă poți, trimite-mi, te rog, ”Nocturna”, aiureala mea, publicată recent  în ”Tinerimea Moldovei”.

 Mircea, închei cu lucrul cel mai important: nu te pune cu EI! Abandonează orașul acela blestemat. Îmi spuneai cândva că ții neapărat să înveți limbi străine, la Leningrad sau Moscova. Fă tot posibil să ajungi primul acolo. Poate reușesc să adun niște bani, să-ți trimit de drum și  mâncare. Apoi, vin ca să-mi încerc și eu norocul, la filologia romanică,  secția de română și franceză”.

Incidentul ”cu bătaia”  de la cămin  nu m-a speriat.  La 18 ani nu prea știam de frică. Dar mi-am dat seama  că  sunt ”fixat”, trecut pe lista neagră. Vigilența avea să apară ceva mai târziu. Pe la 28 de ani, când m-am însurat, a început să mă domine zelul conspirativ. Teama pentru destinul soției și al copiilor m-au învățat să manevrez. Uneori mă condamnam pentru expectativă. Mă convingeam că singurătatea ar fi fost mult mai adecvată pentru realizarea visului meu. Aș fi putut  mai lesne  să-mi urmez calea aleasă, trăind de unul singur, departe de casă și ai mei. Așa cum am și fost practic de la  treisprezece ani. Nu s-a mai dădăcit nimeni cu mine, să mă trezească  dimineața, să-mi servească micul dejun, etc. Nu mi-au plăcut niciodată distracțiile, dar în anii studenției am încercat de toate. Cu unii colegi de facultate am rămas prieteni pe parcursul vieții și nu ne-a fost rușine niciodată că eram așa și nu altfel.

Adevărul e că pe mine mă preocupa ideea evadării încă din toamna lui  1958. Ce s-a întâmplat de fapt? Lucrasem tractorist și combainer într-u colhoz din Kazahstan. Am câștigat ceva bani pentru mine și grâu, vreo șapte tone; colhozul  le-a vărsat  în contul statului la  un mare siloz al stației de cale ferată Pavlodar; eu am primit chitanță și confirmare că pot prelua  o cantitate egală  de grâu  de la stația de cale ferată Bălți. Tata, ajutat de un nepot de la soră, șofer pe camionul colhozului «Дружба»,  a  ridicat ”comoara”  și a dus-o acasă, la Pociumbăuți, spre marea  mulțumire a familiei și uimirea consătenilor. Feciorul lui Gheorghe Druc pentru elan comsomolist și abnegație stahanovistă  a  mai  fost  și decorat  cu medalia muncii – «За освоение целинных земель».

 La ceremonia de înmânare a medaliei, președintele colhozului mi-a făcut  public o propunere onorabilă, tentantă: să merg la Institutul agricol din Alma-Ata ca să învăț de inginer mecanic. Mă convingea că-i o chestiune de perspectivă. Conform indicațiilor venite de la minister, întreprinderile agricole din Kazahstan începuseră să investească în pregătirea propriilor specialiști. Și mezina președintelui  urma să facă agronomia, tot ca stipendiată din partea colhozului. A doua zi, în baraca de la cantonamentul de câmp, se apropie de mine mecanicul şef al colhozului: ”Ce citeşti, arată?” Citeam o traducere  în rusă  a romanului  „Martin Eden”, de Jack London. Cartea mi-o  făcuse cadou Petru Dudnic de ziua mea. 

Tăcut, a frunzărit cartea îndelung. După care, cu o voce stranie, a rostit: ”Ascultă, Druc! Nu eşti la fel ca toţi ceilalţi. Demult stau cu ochii pe tine. Să nu accepți oferta președintelui. El o fi vrând să te însoare cu vreo una dintre fiicele sale. Arzugul este o fată  cumsecade,  frumoasă, nimic de zis. În limba uigurilor,  prenumele ei înseamnă ”floare de vis”… Dar locul tău nu este aici, în Stepa Kulundină. Eşti un om liber, nu ca noi, niște proscriși… Pleacă Druc!  Pleacă în Europa! Cât mai urgent. Și pentru totdeauna! S-ar putea să te tragi din germani. La şcoală aveam un bun amic, Thomas Druc. Şi aici, în cătunul nostru, este un german, deportat din Bucovina. Anton Druc, îi spune. Am să vă fac cunoştinţă, te-apuci că mai sunteţi şi neamuri…” Nu-mi amintesc exact cum îl chema pe mecanicul șef al colhozului ”Abai”. Pare-mi-se Arthur Litzenberger. Însă ţin minte şi astăzi faţa și ochii. Era un om în etate. Acolo, în regiune, locuiau câteva generaţii de germani deportaţi în 1941, când  Kremlinul a lichidat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Germană. Toţi locuitorii de etnie germană fuseseră strămutaţi cu forța de pe Volga în Kazahstan.

Sincer să fiu, nu eram indiferent față de Arzugul, viitoarea studentă la Alma-Ata: avea ochi măsline coapte, ten arămiu, un zâmbet de eroină din filmele indiene și încă ceva ieșit din comun… Însă, după întâlnirea cu eroul din romanul lui Jack London, după discuțiile cu germanii deportați am decis: nu rămân în Kazahstan; am să ajung să văd lumea… voi învăța neapărat limbi străine.     

Într-un anticariat din Moscova, Petru Dudnic mi-a făcut rost de un mic dicționar rus-spaniol și un ghid de conversație  rus-italian. Le  aveam la mine peste tot, precum astăzi telefonul mobil. În transportul public, în clipele libere învățam pe de rost pagini întregi. Dicționarul de buzunar, editat în 1938, îl mai păstrez, ca pe un talisman. Peste trei ani am reușit să devin student la Universitatea de Stat din Leningrad. De atunci, călătoria vieții mele nu mai era o simplă aventură, o căutare haotică;  evadarea devenise o necesitate obsesivă, un plan camuflat cu o vigilență permanentă. Descoperit, planul meu ar fi însemnat o acuzație de ”trădare a patriei sovietice” cu urmările  inerente în asemenea situații.

Scriind aceste aduceri-aminte am răsfoit jurnalul  meu de student, Leningrad 1961-1964. Un citat din acest jurnal: ”Indiscutabil, am avut multe victorii morale în trecut! Însă, nu le-am putut  fructifica rezultatele decât parțial. Căci, se anunța  un alt imperiu, creștin-ortodox și uman. Acesta  ne ”elibera” de cel precedent, necreștin  și viclean. Deznaționalizarea noastră continuă, brutal ori silențios. EI, ne mint acum cu slogane, cu  mituri internaționaliste. NOI,  derutăm  ocupanții cu un  simț nativ al umorului. Și  instinctele noastre ancestrale se declanșează la timp. Simulăm obediența,  dar  renaștem  ca Pasărea Phoenix. Codificat, nucleul nostru genetic permanent germinează. A  încolțit  deja sămânța vie a dacilor liberi nemuritori. Zalmoxe este  cu NOI! Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Cu certitudine, tânăra generaţie  de români basarabeni  și nord bucovineni va percepe experienţa mea personală şi întâmplările evocate ca pe niște lucruri desuete și banale.  „Fiecare epocă, – constată  Dumitru Popescu, are preferinţele ei, şi fiecare ucide, uneori orbeşte, din fericire doar pentru puţin timp, slăbiciunea precedentei. Este o nevoie acută de uitare şi de împrospătare, o iluzie de înnoire a lumii – care rămâne de fapt aceeaşi, ca şi marea, ale cărei valuri dansează pe loc”. De fapt, nici nu  cred că memorialistica ar avea menirea să reeduce lumea. Jurnalul și volumul de amintiri valorează mai mult pentru autor decât pentru eventualii cititori. Evenimentele trăite pe viu, întipărite în memorie și dificil de radiat, fac trimitere la esența persoanei: spune-mi ce ții minte, ca să-ți spun cine ești. O autobiografie cronologică detaliată poate servi drept metodă socio-psihologică de diagnosticare a indicilor de personalitate.

 

Mircea Druc,

Un român

Malaga, aprilie 2017