PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 16 )

goma

(Urmare)

UN AN ( 26 IUNIE 1940-22 IUNIE 1941) OCULTAT
Să fie el cauză? Sau efect?

Informaţii extrase din documente (vezi Bibliografia) – publicate în România din dreapta şi din stânga Prutului începînd din 1990 – majoritatea reproduse şi de mine în texte publicistice, pe larg în romanul Basarabia.
I
[ 1 9 3 9 ]
„[Ministerul pentru Minorităţi, Secţia de Studii şi Informaţiuni]
„SCURT ISTORIC ASUPRA PROBLEMEI EVREIEŞTI îN ROMÂNIA
„Probleme evreiască în România are aspectul destul de ciudat când îl judeci prin prisma dreptului la suveranitate al naţiunii şi al statului român, al unei lupte de aproape un secol între naţiunea română şi imigraţia continuă a evreilor din Rusia şi Galiţia, la care se adaugă aceea a evreilor din Ungaria, Germania şi Austria.
„Imigraţia evreiască se manifestă imediat după tratatul de la Adrianopol din 1829. Prin acest tratat se deschideau strâmtorile Bosforului comerţului internaţional şi se recunoştea Principatelor Române dreptul la comerţ cu alte state. (…) Cum viaţa socială în principate era foarte redusă, cum o negustorime naţională (…) nu exis¬ta, cum înşişi negustorii greci, armeni şi turci ce se aflau în principate şi erau mai înstăriţi, nu aveau experienţa legăturilor de comerţ cu străinătatea, s-a pornit o masivă imigraţie de evrei din Galiţia şi din Rusia în Principatele Române pentru a acapara comerţul românesc. (.)
„Acapararea economiei naţionale
„Poate că proporţia de 4-5% a populaţiei evreieşti faţă de totalul populaţiei României n-ar părea atât de primejdioasă. în fond însă ea reprezintă o primejdie gravă şi reală dacă ţinem socoteală de împrejurările în care se găsesc evreii faţă de populaţia băştinaşă. în adevăr aceşti evrei veniţi în România numai atraşi de perspectivele începuturilor de prosperitate ale Ţărilor Române, au acaparat întreaga piaţă comercială românească şi, realizând beneficii importante, au începu să se substituie burgheziei româneşti. Astfel, pe la 1865 majoritatea terenurilor arabile din Moldova şi o bună parte din Muntenia se găsea grevate de ipoteci grele în favoarea evreilor. Chiar o parte a pământurilor ţărăneşti acordate prin legea agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza erau ipotecate evreilor (.) Evreii încercau să acapareze acest izvor de bogăţie [pământul] acordând împrumuturi pe ipoteci asupra moşiilor marilor proprietari care, începând să ducă o viaţă de lux erau vecinic în căutare de bani. în acelaşi fel evreii reuşiseră să obţină ipoteci şi pe pământurile ţărăneşti, împrumutînd cu camătă mare pe ţărani pentru nevoile acestora de a-şi procura vite şi unelte de muncă. (.)
„Situaţia aceasta vizibilă şi bine simţită de populaţia românească dela oraşe şi de cea rurală din Moldova, unde evreii începuseră să se infiltreze şi la sate ca arendaşi de moşii şi cârciumi, exploatînd cu neomenie ţărănimea, a alarmat pe români şi a sfârşit prin a crea un curent antisemit în opinia publică românească.
„S-au produs astfel o serie de mişcări şi agitaţii pe chestia evreiască şi s-a ajuns chiar la mişcarea sângeroasă dela 1907 care a pornit din Moldova din revolta ţărănimii împotriva arendaşilor evrei (s.m.) şi s-a întins apoi în toată ţara luând aspectul unei revolte cu caracter social. (.)
„A intervenit însă izbucnirea războiului Mondial [primul] şi faptul acesta a schimbat din nou situaţia evreilor faţă de naţiunea română (.) Ar fi nedrept să nu recunoaştem că o parte din ei – destul de puţini, de altfel – şi-au făcut datoria către ţară. Marea majoritate însă au căutat şi au obţinut numai profiturile pe care le putea da războiul. Fapt este că evreii din teritoriul ocupat de trupele inamice s-au pus la dispoziţia acestor trupe şi au urmărit cu tenacitate pe români, contribuind la şicanarea, maltratarea şi jefuirea românilor de către trupele inamice. Din acest trafic al trădării faţă de ţara care le dădea adăpost au realizat benificii mari, au făcut averi. (s.m.) (…)
„.prin legea din 1924 autorităţile comunale au fost îndreptăţite să întocmească liste de naţionalitate pentru locuitorii comunei cari au dobândit de plin drept naţionalitatea română (.). întocmirea acestor liste (.) a dat loc la o nouă serie de fraude, autorităţile comunale înscriind în aceste liste fie din neglijenţă, fie din rea-credinţă, o mulţime de evrei veniţi în ţară după 1918. (…) s-au făcut înscrieri de evrei veniţi din Germania după 1933 din pricina regimului naţional-socialist. (s.m.)
„(.) Statul român are nu numai dreptul, dar datoria să se apere împotriva invaziei străine, el fiind un stat tânăr şi la începutul consolidării fiinţei lui naţionale. într-o epocă în care state mari din Apus înţeleg să se apere împotriva străinilor, într-un moment în care Franţa şi Anglia însele refuză să primească pe refugiaţii evrei din alte ţări, ca simpli străini, nu ca cetăţeni, a pretinde statului român să primească pe aceşti refugiaţi recunoscându-le o cetăţenie obţinută prin fraudă nu este numai o exagerare ce atinge grav dreptul de suveranitate al statului român, dar este o primejdie pentru liniştea şi ordinea acestui stat (.)
„Ca dovadă a bunelor intenţiuni ale statului român faţă de minorităţile din România, a luat fiinţă un Comisariat General al Minorităţilor (.) elaborat în cel mai larg spirit de libertate şi are atribuţiile de a veghea la respectarea drepturilor acestor minorităţi, pentru a face să dispară orice abuz sau nedreptate (…)”
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul pentru Minorităţi, dos. nr. 30/1939. f 108-123
[ ‘Ministerul pentru Minorităţi Secţia de Studii şi Informaţiuni]
[1939, Bucureşti] „[REFERAT CU PRIVIRE
LA SITUAŢIA JURIDICĂ ŞI ECONOMICĂ A EVREILOR DIN ROMÂNIA] „La recensământul făcut în 1930, numărul evreilor din România a fost (…) de 758.222 de suflete, adică 4,2% din populaţia totală a ţării (.). Cu ocazia revizuirii cetăţeniilor, statistica judiciară a Ministerului de Justiţie a stabilit că s-au înregistrat 208.217 cereri de revizuire, reprezentând tot atâţia capi de familie evreieşti care cereau revizuirea pentru 965.270 de evrei – membri ai familiilor lor (…).
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Ministerul pentru naţionalităţi,
dosar 30/1930. f. 173-177

„Ministerul Regal al Afacerilor Străine „Direcţiunea politică Nr. 15869/ 12 Martie 1939
„Domnule însărcinat cu Afaceri, „Ca urmare la instrucţiunile şi informaţiile trimise până în prezent Oficiului Domniei-voastre cu privire la problema evreiască, am onoarea a vă face să parvină Memoriul aici alăturat, rugându-vă să binevoiţi a-l remite Guvernului pe lângă care sunteţi acreditat, atrăgându-i atenţiunea asupra importanţei problemei la care se referă şi exprimân-du-i speranţa că va sprijini punctul de vedere expus în Memoriu.
„Primiţi, vă rog, Domnule însărcinat cu Afaceri, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
„Ministru Director
„Al. Cretzianu S. Davidescu”

„PRO MEMORIA
„Guvernul român crede de datoria sa de a se adresa guvernelor Marilor Puteri, putând să colaboreze la rezolvarea problemei evreieşti şi de a le expune punctul său de vedere cu privire la o problemă care devine cu fiecare zi mai serioasă în România.
„Prezentul memoriu are drept scop să expună, pe de o parte, originile şi evoluţia problemei evreieşti în România, precum şi datele actuale şi, pe de altă parte, să formuleze propunerile concrete ale guvernului român în vederea soluţionării acestei probleme pe planul cooperării internaţionale.
”I. Istoricul problemei evreieşti în România
„Stabilirea populaţiei evreieşti în România, atât în Vechiul Regat cât şi în noile provincii, este relativ de dată recentă. Cronicile ţării, inscripţiile, sigiliile, într-un cuvânt toate izvoarele istoriei ţării, nu spun nimic în legătură cu evreii până în secolul al XVIII-lea. în România Veche, la începutul secolului al XIX-lea de abia se constata prezenţa a vreo trei mii de familii evreieşti. în 1820 acest număr ajungea la 4.855. Din acest moment, teritoriul românesc devine teatrul unei adevărate invazii. în 1859 numărul lor a atins deja cifra de 118.922 de persoane. în 1899, el s-a dublat din nou, atingînd 269.000 persoane. în mai puţin de un secol, prin urmare, elementul evreiesc din Vechiul Regat a sporit cu peste două mii la sută şi aceasta nu printr-o creştere normală a populaţiei, ci printr-un aflux neîncetat de noi imigranţi.
„în Bucovina, de la anexarea acestei provincii de Austria, în 1775 erau cu totul 526 familii de evrei, cam în jur de 2.100 persoane. în 1924 numărul lor era de 128.000 persoane (.).
„în Transilvania, se numărau în 1804, în toată provincia de abia 1.606 evrei. (…) în 1870, la 24.000 şi în 1923 la 200.000, în cifre rotunde.
„în Basarabia, în momentul dezmembrării acestei provincii a Moldovei, în 1812, numărul lor era neînsemnat. El este, în zilele noastre de 276.000, cam o zecime din populaţia acestei provincii.
„Dacă adăugăm la cifrele de mai sus numărul de evrei veniţi în ultimii ani din Rusia, din Ungaria, din Austria, chiar din alte ţări, cifra evreilor, cu cetăţenie sau fără cetăţenie română, ce trăiesc acum în România depăşeşte pe cea de un milion două sute de mii de suflete (1.200.000). Importanţa acestei cifre va apare şi mai evidentă dacă se apreciază că numărul evreilor din toată lumea este, după statisticile Biroului din Philadelphia, de 14.600.000. Evreii din România reprezintă deci, ei singuri, în jur de 9% din numărul total de evrei. (.)
„II. Originea evreilor din România
„Cu excepţia câtorva mii de rit spaniol zis ‘Sephardim’, evreii din România sunt de rit polonez zis ‘Ashkenazim’. Imigraţi, la o dată recentă din Rusia, Polonia, Ungaria, Austria, Germania, pentru a scăpa de persecuţii, intoleranţă religioasă sau mizerie, ei s-au stabilit aproape exclusiv în oraşe, în grupuri distincte. Trăind separat de populaţia românească din cauza intereselor personale, ei rămân neasimilabili. (…) Dacă există o problemă evreiască în România este necesar să subliniem că a avut tot timpul un caracter strict ecomic şi politic, niciodată religios. (n.m.) (…)
*
„Marele Stat Major, Secţia II-a „Buletin contrainformativ pe luna Octombrie 1939 „A. STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI CIVILE „[…] 5. Evreii
„în rândurile evreilor s-a putut constata oarecare satisfacţie ca urmare a zvonurilor răspândite de unii agitatori că nu este exclusă o invazie a trupelor sovietice în Basarabia. Ei întreţin legături ascunse cu URSS. Elementul de discordie, boicot, anarhism, evreilor nu le scapă nici o ocazie pentru a semăna ura şi a agita spiritele celor nemulţumiţi. (.)
„(.) evreii din jud. Soroca ar fi format comitete secrete pentru primirea cât mai bine a trupelor ruseşti la o eventuală intrare în Basarabia. (.)
„Evreii din Ardeal au început a fi ostili ungurilor, datorită curentului antisemit din Ungaria şi comentează soarta conaţionalilor lor din
Polonia, contra cărora naţional-socialismul german a luat o serie de măsuri represive (Corpul 6 Armată)
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, dosar nr. 86, f.1, 17, 24-25
*
„Legaţiunea Regală a României în Egipt
„Ataşatul de presă. Vezi adresa no.456 din 30.XII.1939 „Conferinţa Domnului Itzhak Gruenbaum, membru al executivei ‘Jewish Agency’, ţinută la staţiunea de radio din Jerusalim în ziua de 20 Decembrie 1939 (traducere)
„în aşteptarea evenimentelor, în România domneşte linişte. La graniţele ei au avut loc evenimente istorice, cu iuţimea cutremurului de pământ. Un stat vecin, care era sigur de puterile sale, a fost desfiinţat în timp de câteva săptămâni. România, văzând că armata polonă se retrage spre graniţele sale şi că cetăţeniiPoloniei fug de groaza războiului, şi-a deschis porţile în faţa lor şi i-a adăpostit. în faţa României, această ţară a fost ştearsă de pe lista statelor existente, iar Rusia a ocupat locul ei la nordul României. Deci acum Rusia o înconjoară atât dinspre răsărit, cât şi de la nord. Acest fapt a aruncat teamă asupra României. Deşi Rusia este cam slăbită, în ultimul timp, din cauza evenimentelor şi războiului cu Finlanda, totuşi acest pericol nu a dispărut încă. (.)
„Deşi în România este linişte, o linişte în aşteptarea desnodă-mântului, în aşteptarea «cutremurului de pământ», fiecare se întreabă: când? Dar în special evreii sunt cei care se întreabă. în aparenţă sunt liniştiţi, căci îşi amintesc de pericolul regimului antisemit de cari au scăpat ca prin minune. Urmele acestui regim nu au dispărut încă. Iată rezultatul: circa 300.000 evrei se găsesc în ţară fără a avea dreptul la cetăţenia română şi, neavând nici o altă cetăţenie, au rămas pe drumuri. Care va fi viitorul lor? Noui legi în contra evreilor nu se fac, deşi există posibilităţi. Noul guvern a declarat că are de gând să micşoreze numărul evreilor şi să încurajeze şi sprijine ieşirea lor. (.)
„Deocamdată domneşte linişte, iar evenimente speciale nu sunt. Afacerile merg bine şi mărfurile româneşti sunt foarte căutate. Bineînţeles că în Basarabia şi Bucovina situaţia este încordată, dar în Regat şi chiar în Transilvania nu sunt semne de frică.
In văzul evreilor români a fost distrusă evreime polonă. Refugiaţii lor au găsit aici un refugiu. Numărul lor nu este mare, maximum 1500 [în Nota, corectat: 10.000]. Aceştia au adus cu sine gemetele oraşelor bombardate; mulţimea refugiată, pe drumuri a fost atacată din ceruri cu bombe şi mitraliere. Ecoul detunăturilor a fost auzit din povestirile lor, iar imaginea câmpu-rilor de bătaie şi a căilor morţii ies în relief din aceste povestiri. Evreimea română şi-a deschis inimile şi casele în faţa fraţilor lor refugiaţii spre ei. O atitudine caldă şi inimoasă; le-au arătat o atitudine frăţească, încât şi printre refugiaţi sunt voci conştiincioase care s-au deşteptat: «Nu avem dreptul să ne bucurăm de o asemenea inimozitate, căci la timpul său, nu am primit tot astfel pe refugiaţii evrei din Germania care au venit spre noi».
„Refugiaţii trăiesc în mijlocul populaţiei evreieşti. Aceasta suferă cu ei nenorocirile şi suferinţele lor. Evreii români aud mereu ecoul chinurilor din teritoriile poloneze ocupate. Deşi din teritoriile ocupate de germani sosesc veşti puţine, totuşi, şi acestea sunt de ajuns pentru a mişca sufletul până în adâncul lui. Din regiunile ocupate de ruşi nu se povestesc cazuri de teroare ne-omenească, dar şi aici a fost distrusă viaţa spirituală şi naţională.
„Nu este de mirare că faţă de cruzimile ne-omeneşti din teritoriile ocupate de germani, evreii nu şi-au ascuns dorinţa de a scăpa de acolo, iar cei care au scăpat au fost bucuroşi. Chiar şi cei care au fugit în Rusia erau bucuroşi, nefiindu-le viaţa în pericol. Şi iată că această situaţie a răspândit zvonul printre polonezii din România că evreii din teritoriile ocupate de ruşi au trecut de partea ruşilor şi fac tot ce vor ei, pentru a le fi pe plac. (subl… mea, P.G.) Probabil cel care a răspândit acest svon a fost interesat să adâncească şi mai mult prăpastia dintre poloni şi evrei. (.)
„Viaţa refugiaţilor evrei din România nu ne dă acea impresie grea cu care suntem obişnuiţi, căci ei nu locuiesc în locuinţe comune, ci separate. Ei primesc din partea poliţiei româneşti, pe contul Guvernului Polon, suma de lei 100 zilnic. Bine înţeles această sumă nu este de ajuns, dar aceasta îi scuteşte de ruşinea foamei, mai ales din cauza eftinătăţii din orăşelele României, unde s-au stabilit majoritatea refugiaţilor săraci. Toţi au primit haine de iarnă din partea comitetelor de ajutorare; bani pentru acest scop se primesc din străinătate. Cei care activează în acest comitet de ajutorarea sunt evrei poloni veniţi în România încă din timpul lui Grabsky, care şi-au deschis în România fabrici şi o parte din ei s-au îmbogăţit. De asemenea şi ‘Joint’-ul a început a organiza această activitate de ajutorare. Acest fapt a adus la formarea unui comitet mare de ajutorare a conducătorilor evreimii române. între aceste două comitete au fost şi unele neînţelegeri, care probabil între timp au dispărut. (.)
„.se crede că evreii români au datoria de a umple lipsa creată prin distrugerea evreimii polone. în special sioniştii care au înţeles că evreii români formează acum cel mai mare grup de evrei din Europa şi că au obligaţiunea de onoare ca în această oră istorică să stea în primele rânduri în munca de ispăşire şi scăpare. Sioniştii au fost primii care s-au grăbit să ajute pe refugiaţii din Polonia şi ei simt că au datoria să mărească eforturile pentru această activitate. Din această cauză s-au unit cu toţii într-o singură organizaţiei care îşi va mări activitatea. Ei nu mai au încredere în puterea lor, dar dorinţa este foarte mare. Aceştia ştiu că atâta timp cât soarta lor le permite, trebuie să-şi facă datoria faţă de poporul şi ţara lor. Acesta este comandamentul orei istorice în care trăiesc şi nu vor trece peste el.”
Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul Propagandei Naţionale. Informaţii, dosar nr. 740, f.1-4.
*
„Ministerul pentru Minorităţi, Secţia Studii şi Informaţiuni
„REFERAT
„Reprezentanţii populaţiei evreieşti din România s-au prezentat în repetate rânduri la Ministerul pentru Minorităţi cerând să li se îngăduie înfiinţarea unei secţii evreieşti în «Frontul Renaşterii Naţionale» şi constituirea unei asociaţii proprii după modelul celor acordate minorităţilor etnice sau cel puţin organizarea lor într-o comunitate de apărare a intereselor lor speciale.
„De curând s-au prezentat din nou la acest minister domnii Teodor Fischer, W. Filderman şi I. Finkelstein care ne-au depus câte un memoriu în aceeaşi chestiune. D. T. Fischer cere autorizaţie de înfiinţare a unei asociaţii generale a minorităţii etnice evreieşti din ţară care s-ar numi «Obştea evreească a României» şi va fi un organ de reprezentare şi de colaborare cu guvernele ţării. D. W. Filderman cere şi domnia sa tot o «Obşte evreească a României» şi tot în aceleaşi condiţiuni ca D. Fischer, ceea ce arată că s-au pus de acord înainte de a prezenta memoriile respective. D. I. Finkelstein cere să se numească de către guvern un «Consiliu Superior al Cultului Mozaic» dintre evreii recunoscuţi ca buni cetăţeni români şi în acelaşi timp şi ca buni cunoscători ai chestiunii evreieşti care în acord cu organele statului, să coordoneze viaţa socială, culturală şi religioasă a evreilor din ţară şi să propună forurilor tutelare măsuriile de luat în problema evreească.
„.socotim că ar fi nimerit să se găsească o formulă în cadrul căreia să se urmărească soluţionarea problemei evreieşti, cu colabora¬rea conducătorilor evreilor din ţară, pentru a preîntâmpina orice eventualităţi de viitor. Cum însă nu trebuie să se creeze evreilor din România o altă situaţie juridică decât aceea pe care au avut-o în trecut şi cum recunoaşterea lor ca minoritate etnică nu se poate face, ei fiind în fapt o minoritate religioasă în cadrul statului român, o încadrare a lor în «Frontul Renaşterii Naţionale» după modelul celor făcute pentru minorităţile etnice istorice, nu este recomandabilă. (.) totuşi, pentru a da şi populaţiei evreeşti din România un statut juridic care să acopere o lipsă de care se plâng evreii în forurile internaţionale (.) propunem:
„1. Să se autorizeze constituirea unei «Asociaţii generale a comunităţilor de rit mozaic din România».
„2. Autorizaţia să se dea la 3 persoane care ar propune apoi Ministerului pentru Minorităţi o listă din care să se aleagă încă 6 persoane pentru a forma Comitetul de conducere al Asociaţiei. (…)
„3. Comitetul de conducere va elabora un statut pe care îl va prezenta ministerului pentru Minorităţi (.)
„în felul acesta, Comitetul de Conducere al Asociaţiei generale a Comunităţilor de rit mozaic din România ar fi organul central care va reprezenta interesele populaţiei evreeşti, în toate chestiunile referitoare la problema evreească, fiind şi organul prin care statul român ar putea răspunde diferitelor plângeri adresate de asociaţiile internaţionale evreeşti forurilor politice internaţionale”.
Arhivele Statului Bucureşti, fond Ministerul pentru Minorităţi, dosar nr. 30/1939, f. 170-172.
I I

[ 1 9 4 0 ]

„Marele Stat Major, Secţia II-a „SECRET
„BULETIN CONTRAINFORMATIV pe luna Martie 1940
PARTEA A II-a
„A. STAREA DE SPIRIT A POPULAŢIEI CIVILE „[…] 6. Evreii
„Populaţia evreească a continuat a se manifesta, în cursul lunei Martie a.c., aşa cum s-a semnalat şi prin Buletinele anterioare.
„- Oportunistă, urmărind a-şi servi exclusiv interesele proprii în dauna societăţii şi a Statului.
„- Speculantă, fără nici o milă, a nevoilor populaţiei române.
„- Neloială, căutând a se eschiva, prin toate mijloacele, de la îndatoririle faţă de legiuirile şi instituţiile Statului.
„Luna Martie a anului 1940 are drept caracteristică, pentru mişcarea evreească «O nouă organizarea a evreilor pentru căutarea unor noui mijloace de acţiune».
„Două fapte au contribuit la adoptarea acestui sistem:
„- Informaţiunile deţinute asupra celor ce s-au petrecut cu evreii în regiunile poloneze ocupate de germani şi de ruşi.
„- Alegerea noului rabin, Alex Safran.
[Nota editorului: „Dr. Alexandru Safran, Şef Rabin al Comunităţilor Evreieşti din vechiu Regat (4 februarie 1940), membru al Senatului României (17 martie 1940), Şef Rabin al Comunităţii Evreilor din Bucureşti (13 mai 1940)].
„Din informaţiile căpătate, evreii din România şi-au dat seama că atât regimul sovietic, cât şi cel hitlerist le sunt potrivnice realizărilor spre care năzuiesc; de aceea au căutat, atât prin alegerea noului rabin cât şi prin noua orientare dată activităţii mişcării evreeşti, să ia o atitudine de mai multă loialitate. S-au mărginit deci a se reorganiza formulînd deziderate:
„- Federalizarea organizaţiilor sioniste din România cu secţiuni sioniste locale, în toate localităţile cu populaţie evreească.
„- Reorganizarea Secţiei Culturale a organizaţiilor sioniste din România «Tarbut».
„Tineretul evreesc din toate asociaţiile evreeşti să fie grupat într-o ‘uniune’ pusă sub conducerea directă a Comitetului Central al Organizaţiei Sioniste.
„- Pentru propaganda evreească au hotărât să tipărească un Buletin, din care a şi apărut un număr.
„- Să se înfiinţeze în ţara noastră un seminar pentru pregătirea rabinilor, deoarece România are comunitatea evreească cea mai importantă din Europa de Est şi Sud-Est [.]”
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 333, cabinetul ministrului, dosar nr. 86, f. 131, 141, 157-158.
*
(„Cu o lună înaintea începerii operaţiei militare [deci între 25 mai şi 1 iunie 1940] au fost chemaţi de Komintern M. Skvorţov (Leibovici) şi I. Morgenstern, membri ai secretariatului P.C. din România, respectiv în regionala din Basarabia – care au prezentat rapoarte despre «capacitatea de luptă»”.

.”Membrii partidului comunist şi unii minoritari din Basarabia au fost înştiinţaţi de către agenţi sovietici cu mult timp înainte despre ultimatum. Sarcină:intensificarea propagandei prosovietice, confecţionarea de steaguri roşii, pancarte cu lozinca «Trăiască armata sovietică şi Stalin» cu care să-i întâmpine pe sovietici, la intrarea în teritorii şi cu care să hărţuiască trupele române şi coloanele de refugiaţi”.
*
..”în mai-iunie 1940 radio Tiraspol: puterea sovietică promite împroprietărirea ţăranilor din RSSAM [în Ucraina, pe malul stâng al Nistrului] cu pământ şi animale”. (.) „Pe malul stâng al Nistrului au fost instalate difuzoare puternice care transmiteau muzică populară românească – numai veselă – întretăiată de propagandă”.
*
încă de la 23 august 1939 (Pactul Hitler-Stalin), printre evrei circula „promisiunea fermă a Tovarăşului Stalin: în Basarabia va lua fiinţă Republica Socialistă Sovietică Evreiască”.
*
Manifest difuzat de Sovietici în 22 iunie 1940 [cu patru zile înainte de ultimatum] în Basarabia şi în Bucovina – atenţie la „limba română”, mai cu seamă la topică:
„A venit un mare ceas al eliberării noastre de sub jugul boerilor români, moşierilor, capitaliştilor şi Siguranţei. URSS, Armata Roşie, conduse de partidul lui Lenin-Stalin iau sub protecţia lor puternică Basarabia, furată de la noi în 1918 de boerii şi clica militară românească (.) Furat pământul sovietic al Basarabiei, se reîntoarce la a lui Patrie, în constituţionarea URSS. Armata Roşie care a eliberat pe ai noştri fraţi – ucraineni şi bieloruşi – de asuprirea boerilor polonezi v-a elibera şi pe voi, pentru totdeauna, ai noştri fraţi şi cetăţeni ai URSS (…) Poporul muncitor din Basarabia! Pe tine te aşteaptă o fericită şi liberă viaţă în marea familie a popoarelor din URSS. Trăiască Basarabia Sovietică! Trăiască ai noştri fraţi moldoveni, ruşi, ucraineni, zmulşi din româneasca robia. Trăiască marele nostru conducător şi învăţător, tovarăşul Stalin!”
Semnează: „Comandamentul Armatei Roşii.”
„Agresiunea a fost adusă la cunoştinţa executanţilor [militarilor sovietici] doar în 19 iunie 1940, în şedinţa specială a Consiliilor Militare ale Armatelor şi comandanţilor Corpurilor de Armată sub comanda generalului Jukov ţinută la Proskurovo”.
*
Până la 26 iunie (1940) ordinul Armatei Române era: rezistenţa. în luna mai, la Chişinău, Carol II:
«Am încins ţara cu un stăvilar de foc, fier, beton».
Din cauza. stăvilarului nu s-a pus la punct un plan de retragere („ca să nu se creeze panică”). Primul ministru Gheorghe Tătărescu şi regele Carol II nu au aprobat cererea (de la 12 iunie) a Armatei a 4-a de a evacua familiile ofiţerilor, funcţionarilor, clerului, averile de stat, materialele din stocuri, depozitele fabricilor din provinciile ameninţate.
*
Ultimatumul sovietic: la 26 iunie 1940.
Primul Consiliu de Coroană: 27 iunie 1940, orele 10.
Gh. Tătărescu şi I. Gigurtu: expunere a evenimentelor. Generalul Florea Ţenescu: situaţia militară. Rezultatul votului:
Nu (11) Cedării: G. Mironescu, N. Iorga, C. Angelescu, V. Iamandi, Victor Antonescu, Şt. Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian Pop, N. Hortolomei, Petre Andrei, E. Urdăreanu;
Da (10) Cedării: C. Argetoianu. E. Baliff, I. Christu, M. Cancicov, M. Ghelmegeanu, Mitiţă Constantinescu, I. Macovei, Ion Ilcuş, Aurelian Bentoiu, Florea Ţenescu;
Pentru discuţii: I. Gigurtu, M. Ralea, V. Slăvescu, R. Portocală, C.C. Giurescu;
Rezervat: Gh. Tătărescu.
*
Carol II: „în afară de logică, mai există şi o morală naţională şi politică, trebuie rezistat la aceste feluri de injoncţiuni brutale şi nejus-ti-ficate prin forţa brutală”.
(Cine ajunsese să invoce morala: Carol II! Până şi unul ca el avea, în România anului 1940, cui să dea lecţii de morală: lui Argetoianu, lui Ţenescu, lui Ralea, lui C. C. Giurescu, lui Tătărescu, lui.)
*
[La 13 decembrie 1939 Carol II, aflînd de la Clodius că Germania va apăra România „numai dacă Ruşii trec Prutul”, deduce că soarta Basarabiei fusese hotărîtă prin pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939.]
*
[De ce Românul a înclinat steagul şi a îngenunchiat, ba chiar s-a trântit pe burtă, în colb, imediat ce Rusul a bătut cu ciubota-n masă?
Nu de răspunsuri înţelepte ducem lipsă:
– «Că Rusia era un monstru, aliată cu celălat monstru, Germania»;
– «Că Franţa şi Germania, garantele noastre erau în acel moment, prima înfrântă şi ocupată, cealaltă se retrăgea de pe continent în derută»;
– «Că armata noastră era prost preparată, rău dotată»;
– «Că.»
dar câte că-uri nu găsim atunci când căutăm răspunsuri la afirmaţiile străinilor că suntem un neam de laşi, o adunătură de indivizi fără demnitate care nu cunosc poziţia în-picioare-cu-faţa-la-ameninţare.
Dar bineînţeles: toate motivele înşirate mai sus (şi încă vreo zece ţinute în rezervă) sunt adevărate. Aşa era: monştrii erau monştri, noi: mărunţei, fără noroc, neînarmaţi, nepregătiţi pentru o astfel de înfruntare. Dar oare pentru ce fel de înfruntare-armată eram noi pregătiţi, în vara anului 1940? Vai, istoria este scrisă de învingători -şi scrisă mincinos – însă chiar în aceea se strecoară şi „amănunte” din care aflăm că o ţară, o comunitate, o coaliţie fusese în cele din urmă înfrântă – însă în luptă; că rezistase o zi sau un deceniu, nu se azvârlise în genunchi în semn de supunere la prima (bine: la a doua) răsteala a Monstrului.
Aici trebuie să introducem o îndreptare cu valoare morală:
Nu mobilizaţii Gheorghe şi Vasile şi Niculae – în civilie plugari şi tâmplari şi mici negustori şi învăţători şi (chiar) studenţi; nu ofiţerii, rezervişti, activi – deci nu alcătuitorii Armatei Române propriu-zise (prost instruită, prost înarmată, rău echipată) au fost, în acel moment de cumpănă, laşii, dezertorii, vânzătorii de aproape şi de ţară. Ci conducătorii, guvernanţii, acei membri ai Consiliului de Coroană care au votat Cedarea – să fie ţintuiţi încă o dată întru neuitare: Tătărescu („rezervat”, când Ruşii începuseră ostilităţile prin paraşutişti şi prin evrei localnici?!), C.C. Giurescu, Ralea, Gigurtu, Argetoianu, Cancicov, Bentoiu – şi mai ales ministrul de război Ţenescu! Să nu ne înşele judecata aspră a regelui, nici prezenţa lui (M)Urdăreanu printre „opozanţi”: aceştia lucraseră dimpreună decenii la îngroparea României în acea neagră zi de 28 iunie 1940. A fost normal ca o asemenea echipă – chiar cârpocită la 4 iulie cu Gigurtu şi cu Sima – să cedeze şi Ardealul de Nord, a-normal fiind că nu a cedat întreaga Dobroge bulgarilor, Banatul sârbilor, Muntenia.cui o fi, cui o trece pe-acolo, numai să se debaraseze de o povară prea grea pentru umerii lor.
Tragedia basarabenilor şi a bucovinenilor a găsit înţelegere frăţească şi compasiune creştinească vreme de două luni încheiate: iulie şi august. însă a fost trimisă într-un plan îndepărtat de altă tragedie: cedarea Ardealului de Nord. Numai că după mai puţin de 5 ani (1944) ardelenii s-au întors pe pământul de pe care fuseseră alungaţi de urgia ungurească – basarabenii şi bucovinenii nici după 60.
Chiar nu era nimic de făcut în iunie 1940 – întâi faţă cu pretenţiile teritoriale ruseşti, apoi ale ungurilor? Vai, pe ruşi nu i-am fi putut bate – dar de înfruntat cu armele, o vreme: da. Iar pe unguri cu certitudine i-am fi bătut măr – dacă.
Dacă… Locul în care se dezbătea cu pasiune „dacă” a fost în libertatea din închisoare şi din domiciliu obligatoriu. Am asistat, uneori m-am amestecat în vorbă şi, bineînţeles, am fost trimis la plimbare, ca „prea tânăr, ca să ştiu cum şade politica”.
Am aflat – în închisoare, în deportare – de la politicienii români cum şade politica românească. Şi nu mi-a plăcut ce am aflat, mai ales din gura ţărăniştilor. Am aflat de la nepoliticieni cum trebuia să şadă omul în faţa adversităţii: pe două picioare – şi mi-a plăcut ce am aflat de la nepoliticienii supravieţuitori ai războiului şi ai prizonieratului: militarii de carieră, civilii mobilizaţi. Ei fuseseră educaţi nu doar în spiritul violenţei, al polemicei (războiul), ci şi în al disciplinei; dar mai cu seamă în al moralei. Morala îi diferenţia pe militari de politicieni, chiar dacă misia militarului este uciderea inamicului. De aceea militarii erau proşti politicieni, iar politicienii, de regulă oameni fără cuvânt, fără demnitate, fără coloană vertebrală. Deci profund imorali.
Eu, deşi „prea tânăr”, eram purtător al unei „soluţii intermediare”: pentru întâia oară o auzisem de la tata, în Lagărul de „Repatriere” de la Sighişoara, unde stătusem între decembrie 1944 şi sfârşitul lunii mai 1945 – şi care poate fi rezumată astfel:
România ar fi putut evita diktatele, atât sovietic, din iunie 1940, cât şi cel maghiar, din 30 august, dacă ar fi „navigat” cu normală inteligenţă între Scyla-Stalin şi Carybda-Hitler, exercitînd un şantaj-cinstit, avertizîndu-l pe Hitler: «în cazul în care Rusia şi Ungaria agresează România, toate puţurile de petrol – pregătite de englezi, olandezi, americani, francezi în vederea sabotării – vor fi betonate».
Nu ştiu de unde auzise tata această „soluţie”: şantajul cinstit cu petrolul – însă nici azi, după 60 ani, nu o găsesc ridicolă, inaplicabilă (atunci).
Atunci importanţa capitală a petrolului fusese confirmată prin îndârjirea, prin sălbăticia cu care anglo-americanii ne bombardaseră, în 1943 şi în 1944. Iar în ultimii ani petrolul a devenit… carburantul tuturor conflictelor, mai ales cele provocate de americani. Ca dovadă („personală”, desigur): o pusesem în Jurnalul din 1978 – apărut la Nemira
abia în 1997.

Nu îmi fac iluzia că, în 1939-1940 „şantajul cu petrolul” ar fi pus la adăpost România de năvala rusească. însă nimeni nu mă poate convinge că, dacă la 28 iunie 1940 Tătărescu şi Ţenescu nu ar fi ordonat militarilor să nu opună rezistenţă în timpul evacuării, chiar de am fi ţinut piept bolşevicilor o săptămână (avem exemplele, ilustrate de documente din acest volum ale acelor ostaşi, ale unor mici unităţi care nu au ascultat ordinele şi i-au pus pe fugă pe vitejii krasnoarmeiţi), ar fi fost o săptămână roşie de sânge, în nici un caz de umilinţă naţională.
Nefiind militar îmi îngădui să spun: dacă ne-am fi opus atunci ruşilor, am fi pierdut mult mai puţini oameni şi mult mai puţină demnitate decât am pierdut în „evacuarea tricoloră”].
La 27 iunie 1940 opinia Foreign Office-ului despre ultimatum: „Trebuie privite [pierderile româneşti] de scurtă durată şi nerecunos¬cute pe plan internaţional” (s.m.).
Insă când, la 22 iunie 1941, românii au trecut la recuperarea „pierderilor ce nu trebuiau recunoscute”, Churchill ne-a calificat de „şacali care se repeziseră asupra Rusiei, doborîtă”… Bătrânul leu fireşte minţea: până în ajun (21 iunie) biata Rusie a lui Stalin, viitoarea „victimă a şacalilor români” era aliata de nădejde a Germaniei lui Hitler, deci inamica Angliei; nu era victimă de plâns, nici „doborîtă” la. 27 iunie, decât de surpriza trădării Germaniei, aliata-i indefec-tibilă împotriva Occidentului putred şi în special a perfidei Anglii.
înainte de a declara război României (la 6 decembrie 1941), Anglia, la 30 noiembrie, i-a adresat un ultimatum.
România a răspuns :
„Guvernul Regal Român a luat cunoştinţă de comunicarea pe care Guvernul Majestăţii Sale Britanice i-a făcut-o prin mijlocirea Legaţiunei Statelor Unite ale Americii. în faţa situaţiei create prin această notă, Guvernul Român se vede obligat să facă următoarele constatări:
„în Iunie 1940 România a fost victima unei grave agresiuni din partea U.R.S.S. Dispreţuind regulele Dreptului Ginţilor, drep¬turile istorice şi de liberă determinare ca şi obligaţiile formal asumate prin actele din 9 februarie 1929 şi 3 iulie 1933, Guvernul U.R.S.S. a ocupat Basarabia, Bucovina si Regiunea Herţa a Moldovei. Mai grav decât atât – şi acest lucru Guvernul Regal Român ţine să-l declare făţiş – U.R.S.S. este principala vinovată a unor schimbări teritoriale şi pe alte graniţe româneşti, pe care a trebuit sa le sufere România din pricina agresiunii sovietice. Toate actele de neutralitate, neagresiune şi recunoaş-tere de drepturi făcute României de U.R.S.S. între 1929 şi 1940 nu apar astfel decât ca mijloace de disimulare a unor scopuri de expansiune şi de uzurpare împotriva României, U.R.S.S. folosind cel dintâi pri¬lej a unor situaţii internaţionale, complexe şi grele, pentru a dezlănţui nu numai acţiunea sa de invazie, dar a crea României grave condiţii, din care avea de ales intre prăbuşirea totală şi anarhizarea Sud Estului european şi între acceptarea vremelnică a unei stări de uzurpaţiune. După ce agresiunea sovietică şi-a atins primele obiective, provocaţiunile guvernului sovietic n-au încetat, mărturisind astfel voinţa sa de a-şi continua politica de expansiune şi cotropire. Amintim:
„1. Ocupaţia brutală a patru ostroave pe Dunare în toamna anului 1940;
„2. Incidentele zilnice de frontieră şi încercarea continuă de a schimba prin forţă linia de frontieră;
„3. Tendinţa de a controla întreg traficul Dunării maritime;
„4. încercarea de a pătrunde prin forţă cu vase fluviale în apele româneşti, în ianuarie 1941.
„5. Incursiunile neincetate ale aviaţiei ruseşti, care în lunile aprilie-iunie însemnau 2-7 survoluri zilnice, cu toate protestele României, dovedind astfel pregatirea unor acţiuni militare împotriva României;
„6. Concentrarea masiva de forţe militare colosale la frontiera de Nord şi Sud-Est a Romaniei cu dispozitive operative şi permanente incidente provocate de unităţi de recunoaştere. Forţele militare sovietice concentrate pe frontiera română însu¬mau 30 divizii de infanterie, 8 divizii de cavalerie, şi 14 brigăzi motorizate;
„7. încercările Comisarului Molotov de a mina securitatea României şi mărturisirea scopurilor ruse de expansiune făcute deschis şi prin acte evidente faţă de oamenii de Stat străini;
„8. în acest timp Basarabia şi Bucovina erau supuse unui regim de distrugere organizată, zeci de mii de oameni suprimaţi sau închişi, sute de mii de Români trimişi în Siberia astfel ca populaţia unor centre ca Chişinau a fost considerabil redusă.
„In faţa acestei situaţii grave si sub presiunea celei mai evidente primejdii a numeroaselor divizii concentrate la frontieră, România a pornit la 22 iunie 1941 o acţiune militară pentru a-si apăra fiinţa naţională în contra agresiunii care ameninţa să continue şi a-şi redobândi drepturile uzurpate.
„Guvernul Regal Român este ferm convins ca acţiunea sa militară era singura cale prin care putea să-şi asigure salvarea împotriva vizibilei ameninţări ruseşti, noua agresiune rusă fiind iminentă, aşa cum cele mai obiective şi categorice constatări de mai târziu au putut să confirme.
„Pentru a-şi apăra fiinţa naţională, pentru a-şi redobândi drepturile şi a apăra ordinea şi civilizaţia Sud Estului, România nu avea nici o altă cale decât de a lupta alături de Marea Putere care s-a angajat în aceasta luptă istorică de apărare a civilizaţiei europene şi de stăvilire a invaziei ce se pregătea împotriva României şi Finlandei întâi, împotriva întregii Europe apoi.
„Astfel angajată, România respecta legile de onoare ale războiului.
„La 22 Iunie [1941], Marea Britanie nu era aliata U.R.S.S. Totuşi la 30 Noiembrie 1941, Marea Britanie considera ca Romania ar intreprinde acte de agresiune împotriva Rusiei, aliata Marii Britanii.
„România n-a intreprins şi nu intreprinde acte de agresiune.
„Acţiunea militară a României a fost o acţiune de legitimă apărare în faţa agresiunei ruse începută în 1940 şi ale cărei etape urmau să continue, iar operaţiunile militare pentru curăţarea frontierei, pentru suprimarea centrului militar sovietic Odessa care, de la 45 km de limanul Nistrului, constituia un focar de veşnică ameninţare, după cum Crimeea constituia centrul aviatic de veşnica primejduire a teritoriului şi petrolului românesc; aceste operaţii sunt acte militare naturale ale unui front născut din agresiunea rusă şi pe care, în interesul conservării sale, România trebuia să le săvârşească pentru a-si asigura o zona de linişte.
„Guvernul Român îşi face datoria de a reaminti Guvernului Majestăţii Sale:
„1. Ca prin Convenţia din 28 octombrie 1920 de la Paris, Marea Britanie a declarat „graniţele fixate prin prezentul tratat ca şi suveranitatea României asupra teritoriilor care sunt prevăzute într-insul nu vor putea fi puse în discuţie…”
„2. O seama de instrumente internaţionale între 1920 şi 1939 comportau obligaţia de respect solidar al frontierelor.
„3. Declaraţia Marii Britanii de garanţie din 13 Aprilie 1939 prevedea „în cazul unei acţiuni care ar ameninţa precis indepen¬denţa României – etc. etc. Guvernul Majestăţii Sale Britanice se obliga să-i dea tot sprijinul”.
„Cu toate acestea, când la data de 26 iunie 1940 U.R.S.S. a făcut publică voinţa sa de agresiune executată în zilele următoare, Guvernul Majestăţii Sale Britanice nu a făcut nici un act de apărare şi de respectare a garanţiilor date României.
„Guvernul Regal Român, amintind Guvernului Majestăţii Sale Britanice cumplitele suferinţe şi ameninţări, uzurpări şi ocupaţii pe care le-au suferit Românii începând cu veacul al XVIII-lea de la vecinii lor de la Răsărit şi poziţia sănătoasă anticomunistă pe care a avut-o România în ultimele două decenii, apărând încă de la 1919 Sud-Estul de primejdia desordinei sociale şi a invaziei, îşi face datoria de a aminti Guvernului Majestăţii Sale Britanice ca această atitudine a găsit în trecut perfecta înţelegere a Marii Britanii.
„Mărturia acestei înţelegeri se găseşte în numeroase declaraţii făcute de oamenii de Stat englezi între anii 1919 şi 1939, prin care se semnala pericolul agitaţiei comuniste impotriva securităţii sociale şi politice a Europei.
„Guvernul Regal Român are conştiinţa ca ceea ce a îndeplinit România până azi era singurul mijloc pentru a apăra Sud-Estul şi a contribui la păstrarea Marilor instituţii ale civilizaţiei Europei.
„România a fost victima unei agresiuni cu grave consecinţe în 1940 şi trăia sub ameninţarea continuării fazelor următoare ale agresiunii; ea nu putea face în 1941 decât ceea ce a făcut. Daraceasta nu constituie decât o legitimă apărare şi o jertfă pentru civilizaţie.
„6 decembrie 1941”

Din partea oficialităţilor americane „pierderile [teritoriale româneşti] au primit o aprobare tacită” (s.m., P.G.). Nu a fost de mirare mai apoi când americanii ne-au bombardat cu sălbăticie, mai ales în 4 aprilie 1944, în zona Gării de Nord din Bucureşti (vezi şi Post-Scriptum 5).
Atunci-acolo au fost ucişi 5.000?, 25.000? civili, în majoritate basarabeni, bucovineni, herţeni refugiaţi din calea ruşilor – ca şi civilii nemţi ucişi de bombardierele anglo-americane la Dresda, Leipzig, în 1945…;
Pentru americani nu a existat vreun litigiu româno-sovietic, măcar… cartografic: în hărţile americane curente, de şcoală, de după al doilea război mondial, Ţările Baltice aveau dreptul la menţiunea, în roşu: „USA nu recunoaşte anexarea de către URSS în 1940”. în schimb (sic) Basarabia şi Bucovina de Nord, răpite de ruşi României nu se bucurau de acelaşi tratament: „nerecunoaşterea”. Probabil-sigur: din. necunoaşterea istoriei-geografiei acestei părţi a Europei.
Nu cumva din pricina intereselor yarrowilor protocronişti?

în 28 iunie 1940: al Il-lea Consiliu de Coroană: Şase din cei 26 participanţi au votat pentru rezistenţă: „Numele lor merită să fie înscris cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu” (Carol II, Jurnal).

( Va urma)