LUMINA CREATOARE

Pentru Sergiu Botezatu, lumina rămâne creatoarea de lume, o lume identică celei dintâi, nepusă – adică – sub semnul dezbinului, al neliniştii existenţiale şi al ororii de vid (horror vacui). El păstrează într-un fel sinonimia ascunsă în sunetele lichide şi deschise vocalic: LUME-LUMINĂ.

Bineînţeles că sinonimizarea se extinde şi la LUMINA-DRAGOSTE; LUMINA-EXISTENŢA.

Existenţă pură, armonioasă, netulburată de elemente contrarii, deci iarăşi similară celei primordiale, senină, împăcată cu sine.

Ea configurează esenţialmente un Întreg rotund, nedezmembrat şi nefisurat, un Întreg suficient sieşi, închis monadic, dar cu irizări puternice de lumină înafară.

Fiinţa poetului se scaldă în această lumină şi ne scufundă şi pe noi în ea prin mijloace de învăluire discretă, vrăjitorească.

Introduşi în ea fără nicio notă de silnicie, ci cu blândeţe şi aer prietenesc, ne simţim prezenţa, absolvită de materialitate, într-un univers constituit dintr-o relaţie organică cu elementele, dintr-o irepresibilă legătură simpatetică cu soarele, cu vântul, cu tăcerile şi şoaptele, cu roua şi ploile, cu depărtările care „ne scaldă în iubire” şi cu amintirile, cu cerul multicolor şi cu firul ierbii ce creşte spre împlinire vegetală.

Bun creator de atmosferă lirică, Sergiu Botezatu topeşte totul într-o rugă şoptită, într-o litanie abia auzită, în speranţă roditoare şi în vis aripat. Tăcerea e cea care lucrează în univers sub semnul Tainei. Aceşti factori germinativi, asociind doi de T, dau farmec Totului, factorului cu cel de-al treilea T în denumire. Este alungată astfel Teama, factorul contrar cu un T negativ, şi toate celelalte pe care le concepem sub imperiul negativităţii: Teroare, Tristeţe, Tortură, Timpul („prăfuit”) – toate acestea existând în contextul poeziilor. Ceea ce ne face să înţelegem că această imnizare a Luminii e o strategie poetică, poetul vroind să ne readucă în starea de echilibru şi de pace a lumii.

Îndemnul său patetic e de asemenea imperativ, strategic şi începe tot cu un T: „Trezeşte-te, lume! Acum este clipa/ Lumini să aprindem./ Să ardă pustiul,/ Să ardă tăcerea,/ Să ardă privirea/ să ardă cenuşa cu toată durerea/ Strigată la stele./ Să ardă şi bezna profund rătăcită/ Prin Calea Lactee. (…) Trezeşte-te lume! În noi orizonturi/ Să fii o lumină;/ Ca Pasărea Phoenix să fii renăscută/ Din scrum şi ruină,/ Să prinzi infinitul în poemele tale/ Şi timpu-n artere// Să naşti o iubire,/ Să fii o iubire,/ Cum soarta îţi cere” (Trezeşte-te, lume!).

Poetul îşi propune, programatic, să depăşească pragurile, limitele, impedimentele toate, ca să readucă la o condiţie de existenţă profund umană, „îngropată în lumină”, universul fiind visat, utopic, drept o Galaxie optimistă.

Atmosferizarea lirică se face uşor prin tonalităţi blânde de pastel, prin culori calde marcate de naturaleţe (ştim că s-a angajat într-un dialog imaginar cu pictorul Vasile Botnaru), prin punerea discursului în albia firescului, a simplităţii şi organicităţii, a aerului înmiresmat de primăvară: „Pădurea de nori/ Şi-a înfipt rădăcinile în lumină/ Şi au crescut în vise noi limite,/ Şi au născut în priviri noi orizonturi,/ Ameţindu-ne/ Şi adormindu-ne/ În năframa sublimă şi infinită/ A tăcerii neobosite/ Cu îngeri,/ Cu cer/ Şi cu zbor garnisite…” (Hublou).

Poeziile iau, în virtutea acestor obiective, formă de soliloc, de adresare sieşi, într-o confesiune uneori potolită, ce traduce elanuri sufleteşti topite în meditaţie: „La un pas de sine, într-o jale mare/ Să taci o tăcere, fiartă-n rugăciuni,/ Stearpă amintire plânsă fără milă/ Într-o depărtare ce-i a nimănui// (…) Amintirea stoarsă, plânsă fără milă/ În pierduta soartă ce-i a nimănui./ La un pas de sine, într-o jale mare/ Să faci o tăcere, fiartă-n rugăciune” (la un pas de sine).

Uneori autorul se limitează la o definiţie laconică, aforistică: „Ce este viaţa?/ E-o scânteie/ ce se aprinde şi se stinge într-o clipă./ Şi ce rămâne?/ O risipă…// Ca un chibrit ars pe umeda alee” (Scânteie).

Cântăreţ pe tema cu variaţii al luminii, Sergiu Botezatu recurge, astfel, la instantaneul pictural sau meditaţii, la rugăciune psalmodiată, la „valsul poetic” şi la notaţia socială mai încrâncenată, mai dramatică.

Plimbările sale prin lumină sunt purificatoare pentru sufletul nostru zbuciumat şi ne aduc dovada unei credinţe în poezia serioasă, gravă, ferită de convenţionalităţi şi gratuităţi.

Acad. Mihai CIMPOI

Februarie 2017.