Zeiţa-mumă Dochia şi semnificaţia ei arhetipală în studiile lui Bogdan Petriceicu Haşdeu

Dochia Traian

Tatiana Butnaru, doctor în filologie:

Interesul  lui Haşdeu pentru mitologia autohtonă  şi-a găsit concretizare într-o serie  de investigaţii folcloristice, unde au fost propuse  discuţiei mai multe aserţiuni, opinii, probleme de cercetare din spiritualitatea geto-dacică. Mitologia autohtonă în expresia ei modernă se sprijină pe valorificarea tradiţiilor populare, dezvăluie modalităţi de transfigurare artistică a realităţii prin prisma de viziuni şi reprezentări ce caracterizează  personalitatea creatoare a poporului român. Arhetipul Dochiei la care exegetul revine de mai multe ori constituie un  model  ipotetic, este simbolul emblematic al unui spaţiu sacru de valori circumscris în aspectele sale fundamentale. Dochia, personificarea străvechii  Dacii, simbolizează  în accepţia lui B.P.Haşdeu  constituirea istorică a românilor, dar în acelaşi timp se încadrează şi în resorturile unui cadru natural văzut în dimensiunile descriptive ale imaginaţiei dacice, în strânsă legătură cu acelaşi mit al statorniciei. Pentru B.P.Haşdeu arhetipurile mitice constituie o modalitate de iniţiere într-un sistem estetic de referinţă, este o modalitate de promovare a fiinţei naţionare şi orientarea către genealogia primară.

Împietrirea Dochiei pe o stâncă din Ceahlău, la care se referă B.P.Haşdeu într-un studiu din tinereţe, este de  origine mitico-legendară, dar în acelaşi timp, ne duce cu gândul  spre intuiţia unor tărâmuri originare, are loc personificarea unui cadru natural văzut în dimensiunile descriptive  ale imaginaţiei dacice. ,,Pe una din terasele Ceahlăului, scrie B.P.Haşdeu, se ridică  o statuie neghioabă, neproporţională de 5 arşini, cunoscută în popor sub denumirea de Zeiţa Dochia. Ea reprezintă vag, un chip de femeie căreia îi curge din faţă un izvor de apă. De jur împrejurul statuii sunt împrăştiate pietre mari, care au căpătat  în imaginaţia poporului forma unor oiţe”. [ 1, p. 104]

Străvechea legendă a naturii cu oscilaţiile ei caracteristice pentru echinopţiul de primăvară transpare din învolburările spirituale ale timpului mitic, Haşdeu încearcă să reactualizeze ficţiunea mitică, sprijinindu-se pe descoperirile predecesorilor săi,  pentru a reconstitui itinerarul emblematic  al Dochiei în dimensiunile sale ontologice, cognitive, existenţiale.  “Dochia (Eudochia), subliniază  în altă parte B. P. Haşdeu, era fiica unui rege puternic, nespus de frumoasă, ea fiind „urmărită, după cucerirea Daciei, de către  Traian, se ascundea de el aici, păscând o turmă… În cele din urmă, după cum se relatează în continuare, „fiind găsită în acest adăpost, ea a fost transformată de către Zeu, la rugămintea ei, în statuie ca să nu-şi piardă cinstea[2,p.99].

În procesul de dezvăluire a arhetipurilor străvechi, Haşdeu se orienta într-o anumită măsură spre cunoscuta legendă a lui Gh. Asachi Traian şi Dochia publicată în 1840. Luînd în discuţie lucrarea respectivă, savantul făcea abstracţie de ficţiunea mitică, „eu  nu împărtăşesc legenda populară, pentru că legenda nu este un eveniment real” [ 2, p. 99], dar şi-a spriginit afirmaţiile în baza unor documente vechi şi a muncii de cercetare pe teren, fiindcă, aşa cum precizează Haşdeu, anume „cuvintele lui Cantemir  m-au făcut să introduc pe Dochia în mitologia românească [ 2, p. 99-100].

Imboldul se manifestă din dorinţa de reconstituire a adevărului ştiinţific, autorul porneşte de la nişte izvoare de cunoaştere esoterică ca să scoată în lumină nivelurile de gândire mitică  ale stratului autohton, orientând cititorul spre cele mai adânci zone ale spiritualităţii autohtone, care pare că au coborât de undeva din conştiinţa universală. Aceste interpretări, aserţiuni aveau menirea să elucideze „punctele de plecare mitologice ale orientării scriitorilor  naţionali, iar un străin care nu le-ar cunoaşte, ar pierde mult din semnificaţia poeziei noastre moderne [ 3, p. 62].

Pentru a determina autenticitatea vestigiilor trecutului  geto-dacic din muntele Ceahlău, B. P. Haşdeu relevă legătura dintre  statuie şi mitul Drochiei, privită fiind drept o realitate istorică de cult pentru epoca respectivă. Iniţiativa  de a polemiza cu D. Cantemir  se manifestă prin dezacordul  cu opinia acestuia precum că  „ statuia ar trebui  să fie o reprezentare  a unei zeiţe  păgâne” [ 2, p. 100]. Savantul invită publicul la discuţie în baza mai multor aserţiuni, ca în cele din urmă  să ajungă şi la alte constatări referitoare la semnificaţia  originilor. „Este greu, fireşte, de spus dacă natura a arătat în acest monument jocurile sale, precizează Haşdeu, ori dacă o mână ghibace de artist a făcut-o aşa” [ 2, p. 99].

Disponibilitatea  imaginativă a lui B. P. Haşdeu  faţă de etnogeneza mitică despre Dochia se manifestă prin  „mai multe nivele”, pe de o parte, se are în vedere „mitul arhaic păstoresc-universal”, făcând referinţă la cunoscuta  legendă a naturii, când Dochia lăsând cojoacele înghiaţă şi se pietrifică într-o stâncă, iar pe de altă parte se are în vedere „un mit istoric”, care se prezintă drept ,,o soluţie de transcedere  a impasului, ca o împlinire dată de Zamolxis rugăminţii fetei de împărat, care îşi va apăra în această ipostază  integritatea fiinţei” [ 4, p. 128].

Având cunoştinţe profunde în domeniul  civilizaţiilor străvechi, Haşdeu  aduce argumntele sale de rigoare pentru a prezenta nişte lecţii ale istoriei, dar şi a  demonstra în  mod  concret originea  autohtonă  a stratificării  statuii de  pe Ceahlău, care în mod veritabil  „reprezintă singurul monument dac” [ 1, p. 101] printre mulţimea de idoli slavi, iar vechea legendă populară despre Dochia capătă  o nouă plenitudine, devine un simbol matern cu multiple semnificaţii , este o „Magna Mater” cum este numită în unele studii etnologice  cu orientare pentru neamul  de păstori din care face parte, ea transpare drept o  ,,mumă” a poporului român, dar şi a naturii  în germinaţia ei totalizatoare, este ,,mama soarelui, mama ploii, mama florilor, mama lui Dumnezeu” [5, p. 30]. Dochia   mai este percepută cu semnificaţia de  obârşie sau origine, fiindcă  în accepţia populară   ,,nu e nimic pe lume care să nu aibă o mumă, o maică ” [ 6, p. 226]. Argumentele expuse au o multiplă perspectivă de abordare a arhetipurilor din mitologia dacică, cu alte cuvinte, Dochia-mumă este orientată spre tentaţia originilor, cultul strămoşilor perceput în dependenţă de argumetele referitoare la ciclul anual al zeităţilor vegetaţiei cu aspectele lor telurice şi hetoniene [ 7, p. 73]. Or, cercetătorii au pus nu o singură dată „ problema existenţei la geto-daci a unei zeiţe feminine a pământului, soţie a lui Zamolxis, zeitatea pământului în creşterea şi descreşterea sevelor acestuia, înveşmântarea de plante şi roade, dezbrăcată de acestea  [ 7, p. 76].

Aserţiunea este susţinută şi de I. Ghinoiu care întrevede în arhetipul Dochiei alături de metamorfozele ei calendaristice, amintirea Marii Zeiţe (Terra Mater) şi este identificată cu Diana şi Iuno din Panteonul Român, cu Hera şi Artemis din Panteonul grecesc [ 8, p. 64].  În analogie cu zeităţile feminine la popoarele trace, Dochia  este apreciată drept o divinitate agrară şi maternă la vârsta senectuţii [ 8, p. 64]. Plasată la hotarul dintre desişurile greu de străbătut  din ambianţa naturală a  Daciei şi imperiul zeilor, Dochia transpare în  ipostaza de  ,,Marea Mamă a zeilor”, ,,Magna Mater Deorum”, ,,o mamă a naturii, mama natură a tuturor lucrurilor, stăpâna munţilor şi a stihiilor”, ,,ocrotitoarea păstorilor” [9, p. 107].

Este interesantă şi discutabilă în acelaşi timp constatarea lui N.Densuşianu, care la rândul său, întrevedea în „figura Dochiei sau a Mamei Mari din Dacia” o semnificaţie mitică aparte, pe de o parte el relevă în arhetipul Dochiei oscilaţiile calendaristice ale timpului de primăvară, pe de altă parte este celebrată o zeitate maternă supremă din tradiţia populară cu numele Dochiana. „Dochiana cea frumoasă din colindele agrare”, după cum ne sugerează în incursiunile sale N.Densuşianu, ,,se înfăţişează ca o virgină foarte frumoasă ce nu îmbătrâneşte” şi se manifestă în ipostaza de zeiţă a fertilităţii pământului” [10, p. 193]. ,,Nu există nici un constrast între aceste două tradiţiuni poporale, precizează N.Densuşianu, cu privire la  baba Dochia cea împietrită şi la Dochiana cea frumoasă. În colindele române se celebrează tinereţea, frumuseţea extraordinară şi castitatea Mamei-Mari, iar legendele se referă  la a doua  parte a vieţii sale, în particular la apoteoza sa [10, p.183-194]. Cu alte cuvinte este celebrată frumuseţea şi jubilaţia sărbătorească a naturii în dimensiunile sale fundamentale.

Aşa dar, arhetipul Dochiei conţine o iniţiere într-un sistem mitologic de referinţă şi are orientare către neamul de păstori  din care face parte, se are în vedere un “spaţiu etern care nu dispare şi pe fiecare îl descoperă prin confundarea în el însuşi” [ 11, p. 1].

În contextul acestor afirmaţii, mărturisiri, exegeze, personalitatea lui Haşdeu este relevată în dimensiunile elanului său creator faţă de spiritualitatea geto-dacică. Având o disponibilitate aparte faţă de mitologia autohtonă, Haşdeu face nişte constatări îndrăzneţe, stabileşte asocieri, legături, găseşte soluţii de abordare a materialului de investigaţie ştiinţifică.

Portretul mitic al Dochiei este prezentat într-un spaţiu străvechi, marcat de ideea dacică a nemuririi, în baza de reconstituire a diferitor surse documentare referitoare la mitologia  naţională, cercetătorul îndeamnă spre inima istoriei, unde în prim plan se află ,,moşii patres, moşii patria”, şi după cum ne sugerează la rândul său O.Babu-Buznea ,,cu orânduielile lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor inteligentă şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe o dezvoltare normală şi sănătoasă” [ 4, p. 159]. B. P.Haşdeu are inspiraţia să reconstituie itinerarul emblematic al Dochiei, pe temelia unor resorturi mitico-folclorice, în dependenţă de materialele puse la dispoziţie, diferite studii de arhivă, dar şi în baza resorturilor imaginaţiei sale creatoare, de reconstituire şi descoperirea unor surse sigure de informare, în vederea aprofundării etnologiei etnice a românilor constituită  de secole. Zeiţa Mumă Dochia exprimă  un tip de divinitate, ea figurează deseori alături de cultul lui Zamolxis şi se află în strânsă legătură cu arhetipurile solare suprapuse polarităţii lor existenţiale.

Îndrăgostit de spiritualitatea neamului său concretizată în mituri, arhetipuri, tradiţii folclorice, savantul le-a dezvăluit într-o nouă perspectivă pentru a le pune în circulaţie şi a le promova în vederea perpetuării lor prin timpuri şi generaţii. În ipostaza de deschizător de drumuri în studierea mitologiei autohtone, Haşdeu are meritul de a face prima tentativă de investigaţie ştiinţifică a sufletului popular pentru a pregăti terenul în evocarea unor momente de vârf din istoria românilor, ce-şi vor găsi expresie în lucrările altor personalităţi marcante ale culturii noastre naţionale.

 

Note  :

 

  1. Haşdeu, B.P. Zeiţa Dochia şi babele de piatră. În: B. P . Haşdeu, Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea editorial – Poligrafică Ştiinţa , 2011.
  2. Haşdeu, B.P. Adoraţia soarelui. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinerea Editorial  Poligrafică  Ştiinţa, 2011.
  3. Călinescu, G. Istoria literaturii române  de la origini până în prezent. Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
  4. Babu-Buznea,O. Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.
  5. L. Subiecte, motive imagini comune  în folclorul  epic  al românilor  şi bulgarilor. Chişinău, Editura Pontos, 2008.
  6. Herseni, T. Forme străvechi de  cultură  poporană   românească. Studiu de paleoetnografie  a cetelor  de feciori din Ţara Oltului. Cluj – Napoca, Editura Dacia, 1977.
  7. Muşu, Gh. Din mitologia tracilor. Bucureşti, Cartea Românească, 1982.
  8. Ghinoiu, I. Datini şi tradiţii populare de peste an. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române , 1997.
  9. Apud: B.P.Haşdeu. Zeiţa – mumă. În: B.P.Haşdeu. Scrieri, V.5, Chişinău, Întreprinderea Editorial – Poligrafică Ştiinţa , 2011.
  10. Densuşianu, N. Dacia preistorică. Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.
  11. Bomher, Noemi. Mit şi mitologie eminesciană. Iaşi, Editura Virginia, 1994.