Radu Theodoru – România ca o pradă. Capitol 7: Hegemonia Iudaică

Hegemonia iudaica

Alexandru Moruz un mare economist al secolului al 19-lea românesc în opera sa de căpetenie PROGRES et LIBERTE: … V-aţi gândit vre-odatâ la izvorul tuturor averilor evreieşti realizate în aceşti 25 de ani din urma? Care din noi nu-şi aminteşte de Leiba-Kahane, Mayer Hoffer şi o sută alţii, al căror capital monetar nu trecea de 50-60 ducaţi, astăzi sunt de zece ori milionari. Aceasta, pentru ca într-o ţară lipsită de monedă naţională, ei au speculat asupra monedelor străine, evaluându-le peste valoarea lor, într-o ţară lipsită de credit public ei au ştiut să tragă toate câştigurile posibile din creditul lor privat; apoi au avut în mâinile lor agiul şi schimbul tuturor monedelor în circulaţie şi în uz la noi; în fine, în afara de camătă, au apăsat asupra societâţii şi asupra nevoilor ei cu toată puterea intereselor lor … Atâta timp cât nu vom întrebuinţa creditul, vom suferi pretenţiile bancherului evreu98.

• I.C. Brătianu în discursul la mesaj din 10 ianuarie 1861 cere înfiinţarea unei bănci naţionale de scont şi circulaţie spre a pune capăt speculei cămătăreştievreieşti. Din textul scrisorii lui către Petre Mavrogheni, publicată în ROMÂNUL: …Unei naţiuni cucerite de tăişul săbiei, îi rămâne dreptul de revendicare şi mijlocele de descoperire, pe când, din contră, o naţiune cuceriritâ prin mijloacele economice este nimicită pentru totdeauna în drept şi în fapt.99

• Între 1857 când se înfiinţează Banca Naţională a Moldovei cu capital străin în concesiunea financiarului prusian Fredrich L. Nulandt (care a dat faliment în 1858) şi până în 1881 când începe să funcţioneze Banca Naţională a României fundată prin lupta neostoită a lui I. C. Brâtianu ajutat de Eugeniu Carada, s-a dat o luptă de culise crâncenă între cămătarii şi bancherii evrei reprezentând capitalul financiar suprastatal şi naţionaliştii români, având drept miză crearea instituţiilor de credit şi moneda naţională. Autorul recunoaşte meritele de înalt patriotism a celor care au închis porţile creditului, invaziei capitalului străin înrobitor.

• La 5 aprilie 1873 s-a promulgat legea care a creat Creditul Funciar Român, instituţie a marilor proprietari de pământ care au acoperit prin inscripţii ipotecare un capital de 20 298 545 lei, fără să apeleze la finanţe străine.

• La 1875 ia fiinţă Creditul Funciar Urban prin Decretul domnesc nr. 2129 din 17 decembrie 1874.

• Mişcarea pentru creditul românesc iniţiată de economiştii A.D. Holban, D.P. Marţian şi lonescu de la Brad se consolidează în 1865 prin a treia victorie a patrioţilor români obţinută împotriva cămătarilor şi bancherilor evrei: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.

• Victoria se desăvârşeşte la l decembrie 1880 cu Banca Naţională având un capital social de 12 000 000 lei/aur la care statul participă cu 4 milioane lei/aur. Capital naţional,administraţia naţională, singurul evreu care a funcţionat ca cenzor doar un an a fost bancherul Hillel Manoah. Vreme de 27 de ani, Banca Naţională 1-a avut ca director pe Eugeniu Carada (1883-1910) care a luptat necruţător împotriva pătrunderii capitalului evreiesc, ştergând cu mâna lui de pe tabloul scontului le sucursala de la Iaşi, 13 evrei care nu prezentau garanţii morale.

• În mai 1889 se instituie etalonul aur.

• În 1911 se întemeiază Banca Românească. Există în România 183 de bănci cu un capital vărsat de 160 757 084 lei şi un fond de rezervă de 58 324 913 lei. In decembrie 1911, deci la sfârşitul anului existau în România 197 bănci cu un activ de 2 276 005 583 lei aur. In 1918 stocul metalic al Băncii Naţionale Române însuma 500 155 906 lei/aur depuşi după cum urmează: 80 469 650 lei/aur la Reichsbanck Germania; 98 105 800 lei/aur la Bank of England – Anglia şi 321 580 456 lei/aur vărsaţi la 21 decembrie 1916 la compartimentul de rezervă al Băncii Statului din Moscova, depozitaţi la Kremlin în 1738 de lăzi.

• Lupta oamenilor politici patrioţi a fost să creeze o reţea largă de instituţii de credit care să promoveze iniţiativa particulară românească, să apere ţărănimea de cămătarii evrei, cu un cuvânt să apere economia naţională împotriva capitalului exploatator evreiesc şi străin. Prin presiunile exercitate de Alianţa Universală Israelitâ mai ales după înfrângerea suferită pe câmpul de luptă arendăşesc, războiul economic dus de evreime împotriva poporului român începe să câştige bătălie după bătălie prin condiţiile impuse de Alianţă şi francmasonerie după primul război mondial, atunci când jocurile planetare au fost dictate şi coordonate de finanţa suprastatală evreiască, ajunsă super-puterea unică pe Terra.

EVREII ACAPAREAZĂ PROPRIETATEA NAŢIONALĂ. Constituţia din 1923 elaborată sub presiunea post-belicâ a Alianţei Universale Israelite încă de la tratativele de pace de la Paris în 1918-1919, deschide drum liber invaziei evreieşti în economia României. Bucurându-se de toate privilegiile, sub scutul Alianţei şi al presei mondiale evreieşti, iudaismul se instalează în România ca la el acasă. Lupta naţionaliştilor români apăraţi de articolul 7 al Constituţiei din 1866 pentru salvarea economiei naţionale, suferă lovituri mortale. După primul război mondial evreii încep să cumpere oraşele şi satele româneşti.

In 1903, 9089 proprietari urbani evrei posedau în Moldova 31% din proprietatea funciară urbană în valoare de 113 370 436 lei/aur faţă de 21 121 creştini care posedau proprietăţi urbane în valoare de 252 121 718 lei aur. Numai la Iaşi 2028 proprietari evrei stăpâneau imobile în valoare de 41 170 576 lei/aur; iar 2 659 proprietari creştini stăpâneau imobile în valoare de 61 006 778 lei/aur. La Botoşani, l 173 evrei proprietari stăpânesc valori funciare mai mari decât 1241 creştini. Evreii: 12 500 000 lei/aur; creştinii: 12 104 000 lei/aur. La Dorohoi 657 evrei au proprietăţi egale cu 51 830 650 lei/aur; 355 creştini posedă valori de 2 830 000 lei/aur, în târgul Mihâileni stăpânesc 82% din valoarea imobiliară a acestuia, la fel în Hârlâu, Herţa, Târgul Frumos, Fălticeni, Vaslui.

După centralizatorul firmelor înscrise în registrele Camerelor de Comerţ şi Industrie din România Mare a anului 1938 care însumau 229 043 firme, pe provinciile istorice şi etniile română şi ebraică aveam următoarea situaţie:

– În Basarabia:  5 902 firme româneşti; 18 683 evreieşti

– Banat:          7 319     ”     3 043     ”

-Bucovina:        l 553     ”     8163     ”

-Crişana Maramureş: 4 297     ”     5 751 ”

– Dobrogea:        5 660     ”     630     ”

-Moldova:        11 575         15979     ”

-Muntenia:        49743     ”     9636

-Oltenia:         13685     ”     550

– Transil­vania:   7797     ”     12015 ”

Singurul comentariu care se face la acest centralizator este acela care subliniază că el este numai numeric, fără să spună nimic de mărimea firmei, puterea ei economică, relaţiile din ţară şi străinătate, notând însă că multe firme evreieşti reprezintă valoarea a zeci de firme româneşti şi stăpâneau cele mai bune vaduri comerciale având relaţii cu reţeaua internaţională evreiască de comerţ şi finanţe. Un sondaj al firmelor pe oraşe dă următoarele cifre: Bacău: 170 firme româneşti; 611 evreieşti, Bălţi: 50 româneşti; 615 evreişti, Botoşani: 100 româneşti; 782 evreieşti, Bucureşti: 8 976 româneşti; 4588 evreieşti, Galaţi: 944 româneşti; 1027 evreieşti; Lugoj: 298 româneşti; 100 evreieşti; Orhei: 15 româneşti; 401 evreieşti, Rădăuţi: 28 româneşti; 399 evreieşti, Tg. Mureş: 95 româneşti; 602 evreieşti, Turnu Severin: 637 româneşti, 58 evreieşti.

• Din 175 326 cârciumi 114 712 aparţineau evreilor şi 60 614 românilor.

• Analizând „Anuarul importatorilor şi exportatorilor”, „Indicatorul reprezentanţilor de comerţ din Bucureşti” economiştii au tras concluzia că evreii au monopolizat comisionul, cel mai rentabil gen de comerţ şi fără nici un risc. Din 450 reprezentanţe în Bucureştiul anului 1938, doar 48 aparţineau neevreilor. Reprezentanţii evrei serveau în jur de 2850 case străine: de produse metalurgice, articole tehnice şi electrotehnice, de textile, de articole chimice, de produse alimentare, de produse de librărie şi încă o gamă largă de produse de faianţă, de pielărie, case din toată lumea.

• La import românii reprezintă 13% şi 18% la ex­port, evreii deţinând restul până la 95%; 5% rămânând pe seama altor străini. Câteva date. Importatorii de produse alimentare: români 93; evrei 398, de textile: români 127; evrei 1436, metalurgice: români 152; evrei l 350. La export. Produse alimentare: români 44; evrei şi străini 345, lemn-cherestea: români 28; evrei şi străini 460, vite şi păsări: români 49; evrei şi străini 287.

A face analiza raportului dintre români şi evrei pe categorii de mărfuri la import-export ar însemna să scriu un volum separat: blănuri, păsări tăiate şi ficat de gâscă, cascavaluri şi brânzeturi, ape minerale şi miere, ouă şi carne, nuci curăţate şi întregi, struguri şi prune uscate, pielicele, fructe de toate categoriile, vinurile cerute în toată Europa; în 1938 la preţuri de batjocură, adică 100 kg struguri la 300 lei; deci acest uriaş export de fructe care numai în 1938 a ajuns la suma de 6 431 810 100 lei, a fost în proporţie de peste 90% în mâna evreilor.

• Comerţul en-gros a fost 90% în mâna evreilor, în plus au avut concesiuni importante numind aici doar monopolul desfacerii produselor C.A.M. cumpărat de magnaţii finanţelor evreieşti.

• Evreii pătrund masiv în meseriile curate, rentabile şi uşoare, în 1939 avem 550 de ceasornicari români şi 2 900 evrei; 180 bijutieri români şi l 500 de evrei; opticieni români 50 şi evrei 80’°°.

CÂTEVA PRECIZĂRI. Adevărul istoric mă obligă să subliniez lupta dusă de marea burghezie românească, reprezentată de Partidul Naţional Liberal împotriva hegemoniei capitalului străin şi iudaic, hegemonie pentru care Alianţa Universală Israelitâ a desfăşurat o activitate complexă, mobilizând toate centrele de putere şi presiune de care dispunea pe plan mondial. Legislaţia economică din anii 1923-1924 fundamentată juridic prin Constituţia din 1923 a impus un sistem protecţionist pentru capitalul românesc, din păcate anulat parţial prin dreptul de concesiune al statului. Astfel prin legea minelor din iulie 1924 numai statul putea exercita dreptul de proprietate asupra tuturor bogăţiilor miniere ale subsolului. Fisura prin care dă năvală capitalul evreiesc se produce când este vorba de exploatarea acestor bogăţii, legea precizând că statul le poate exploata în regie proprie sau prin concesionare. Ori ştim că la acordarea concesiunilor, corupţia funcţionează perfect şi că în Protocoale este recomandată ca o dogmă imbatabilă în lupta pentru subminarea statelor naţionale. Drepturile de exploatare a zăcămintelor subsolului se acordă prioritar societăţilor anonime miniere române, deci acelora care aveau cel puţin 60% capital social deţinut de cetăţeni români. După încetâţenirile masive dintre 1879-1924 marii capitalişti evrei deveniseră şi cetăţeni români. Legea n-a rezistat decât un an. La presiunea Alianţei Universale Israelite şi a capitalului financiar suprastatal a fost modificată în 1925, acordându-se avantaje egale tuturor societăţilor, celor deţinute de cetăţeni români scâzându-se procentul de la peste 60% la 50,1%. Astfel s-au deschis porţile invaziei capitalului evreiesc şi jefuirii avuţiei noastre naţionale. Singura perioadă din istoria modernă a românilor când România n-a fost jefuită de străini şi mai ales de evreime s-a situat între anii 1965-1989 în epoca socialismului totalitar-administrativ, când întreaga avuţie naţională a slujit intereselor şi dezvoltării României.

• Anul 1924 se caracterizează prin efortul juridic al marii burghezii de a asigura un fel de NUMERUS VALACHICUS în viaţa economică a ţării, stăpânită de evreime şi de străini. Legea comercializării şi controlului întreprinderilor economice ale statului acorda condiţii avantajoase capitalului privat în exploatarea unor întreprinderi ale statului ca: navigaţia fluvială, serviciul maritim, exploatarea generatorilor de energie (căderi de apă, gaze naturale, petrol, cărbune). Legea energiei acorda avantaje substanţiale investitorilor în producerea energiei electrice, cu condiţia ca 1/4 din energia produsă să se rezerve statului. Tipică pentru efortul de românizare este legea apelor care cerea ca majoritatea capitalului să fie românesc; iar preşedintele, directorii şi 2/3- din numărul administratorilor şi cenzorilor să fie cetăţeni români.

In anul 1938 ramurile industriei grele: metalurgie, chimie, materiale de construcţii şi electrotehnică deţineau 31% din întreaga industrie prelucrătoare, fiind la egalitate cu doar trei ramuri ale industriei uşoare: alimentară, lemn şi pielărie care deţineau tot 31% din producţia industriei prelucrătoare. Tot în 1938, anul de referinţă şi de vârf al perioadei interbelice, consumul de produse industriale era acoperit în proporţie de 77%-78%. Industria uşoară acoperea în proporţie de 85%-90% nevoile de consum ale ţării care, din pricina sărăciei maselor, erau foarte scăzute în comparaţie cu standardele europene.

• Volumul mare al datoriei externe, acapararea unor întreprinderi importante de către capitalul străin, în majoritate evreiesc, monopolizarea de către evrei a unor întregi ramuri industriale, a comerţului au accentuat dramatic efectele marii crize economice din 1933. Dacă în 1929 venitul pe cap de locuitor era de 11 100 lei şi fiscalitatea de 20%, în 1933 venitul pe cap de locuitor scăzuse la 5 300 lei iar fiscalitatea crescuse la 26,5%.

• Capitalul social al societăţilor industriale din România era în 1922 de 7 549 000 000 lei; iar în 1930 acest capital s-a ridicat la suma de 36 604 000 000 lei, acoperind doar 48,2% din fondurile imobilizate ale activelor lor.

• Industria petrolului s-a găsit în proporţie de 75% în mâinile capitalului monopolist străin şi evreiesc care jefuie bogăţia principală a României, extrăgând şi valorificând la export în 1932 o cantitate cu peste 65% mai mare decât în 1929, în condiţiile în care preţurile pe piaţa mondială se prăbuşiseră cu peste 60% faţă de 1929. Exploatarea sălbatecă a zăcămintelor a dus la epuizarea multora din ele. Capitaliştii străini, evreii şi capitaliştii autohtoni au încasat în numai 3 ani, peste 8 miliarde lei, beneficii.

• Guvernul naţional-ţărănesc modifică legea minelor în 1924, acordând monopolurilor străine în condiţii foarte avantajoase perimetre petroliere vaste din proprietatea statului şi participaţii ale acestuia la diferite întreprinderi, în spatele acestor tranzacţii pe seama avuţiei naţionale, în majoritatea cazurilor au stat evreii.

• Datoria publică a României la l ianuarie 1929 era de 6 115 737 978 valută străină şi aur, statul fiind îndatorat pieţelor financiare franceze şi engleze acolo unde dicta Alianţa Universală Israelită.

• Între 1922-1928 capitalurile străine şi evreieşti au scos din România dividende şi dobânzi în valoare de 59 300 000 lei.

• La 28 ianuarie 1933 partidul naţional-ţârănesc subordonează economia românească monopolurilor internaţionale prin Consiliul Societăţii Naţiunilor, care aprobă colaborarea tehnică consultativă finalizată în dezastruosul „plan de asanare de la Geneva”. Asta însemna, cum înseamnă şi în 1994, că actele privind executarea bugetului sau legiferările în materie fiscală, bancară şi monetară, nu se puteau şi nu se pot efectua fără avizul, atunci al reprezentanţilor Societăţii Naţiunilor, acum fără cei ai Fondului Monetar Internaţional, ambele creaţii ale Alianţei Universale Israelite în vederea realizării Republicii Universale.

• În literatura de specialitate se foloseşte din mo­tive oportuniste termenul de „capital străin” fără să se specifice cine erau acei străini, ce pondere o aveau evreii; după cum nici când este vorba de capitalul românesc, nu se specifică ponderea evreilor în acest aşa-zis capital românesc. Sub protecţia Alianţei Universale Israelite care a impus României stipulaţii înrobitoare în tratatul de pace, uniunile monopoliste strâine-evreieşti au declanşat ofensiva împotriva capitalului românesc. Din 55 societăţi petroliere cre­ate după primul război mondial, prin 1928, capitalul românesc participa doar cu 22,4%; cel englez cu 26,4%; franco-belgian cu 35,8%, restul alţi străini, în industria metalurgică 70% capital străin. Industria chimică: 76% străin. Societăţile forestiere 45% străin. Industria textilă: 63% străin101.

DINCOLO DE APARENŢE. Să vedem ce înseamnă în fapt „capitalul românesc”, între cele două războaie mondiale, pentru anul 1938, Indicatorul industriei româneşti dă un număr de 157 ţesătorii de bumbac, in şi cânepă, cu un total de 14.000 războaie, ţesătorii în care s-au investit 7 milioane lei în 1937. Evreul Veno Laszlo în 1925, comis-voiajor, cu capital misterios cumpăra fabrica „Ady” din Cluj care-i produce 80 milioane plasate într-o altă fabrică la Bucureşti, depune sute de milioane la Pesta, îşi mută sediul în Palestina, ajunge mare proprietar şi stăpân al unei fabrici de tuburi Bergmann. Din ţesătorii, românii au până în 1940 doar 10%; evreii 50%; restul de 40% aparţine „străinilor”. Din 172 fabrici de spirt, 96 erau evreieşti, 60 aparţineau străinilor, cele româneşti neechivalând ca număr de personal şi capital cu fabrica de spirt şi drojdie a evreului Neumann din Arad, având investiţii de 100.000.000 lei. Din 46 fabrici de ciocolată, 31 erau evreieşti, din 150 fabrici de pielărie, peste 80 erau evreieşti (Abramovici, Perlbergher, Filderman, Klein, Gelber). Din 276 fabrici de cherestea particulare, 192 erau ale evreilor. Din 72 de fabrici în judeţul Ciuc, 66 erau evreieşti; în Trei Scaune 30, din 32; în Braşov 15, din 22; în Bucovina 82 din 106… în personalul tehnic superior din întreprinderile forestiere erau 10% români şi 50% evrei, 40% fiind alţi străini. Evreii exploatau nemilos codrii din Bucovina, Maramureş, Mureş,Braşov, Odorhei, Trei Scaune, Neamţ, Caraş-Severin. Consorţiile evreieşti de tipul „Gothlieb, Sentler şi Schraft” au jefuit patrimoniul forestier al ţării, aşa cum Nuhăm Weismann a jefuit pădurile date de stat societăţii „Letea” sau cum văduva Matilda Herşcu Ţapu a prădat ocolul Vâratec. Pădurile din Negreştii-Vasluiului doborâte de aşa-zisul baron Simbenbohn, alături de societăţile evreieşti „Valea Trotuşului”, „Goltz”, „Foresta” şi altele şi altele’au devastat codrii ţării. Munţii Sibiului au fost tâlhăriţi de întreprinderea evreiască „Mersing şi Lessel” cu sediul la Viena, Munţii Apuseni au fost jecmăniţi de societăţile „Samuel Griinstein şi Fiul”,”Adalbert” şi „Bihoreancă”. Gangsteri evrei ai pădurilor ca Kuobler, Nusbau, TisehJer, Burger, Grodler au prădat munţii falnici ai României Mari, au făcut miliarde şi s-au dus cu ele peste hotare. Complicii la jaf, politicienii mari şi mici, plevuşcă administrativă locală care a aprobat sute de mii de cereri fictive de lemn de foc sau de construcţii, măsluite în numele locuitorilor de către antreprenorii, evrei ca Moise Davidovici, Strul şi Mayer Polak, Polăk Strul Petală care au despâdurit Maramureşul. Sau lacob Landvehr din Kuty-Polonia care în complicitate cu Leon Scharf şi Moise Burger au tăiat în 1937 pe o autorizaţie de 20.000 metri cubi, 48.000 metri cub molid secular de pe valea Ceremuşului.

M. Manoilescu… Pădurile n-au suferit în 18 secole… cât au suferit în 18 ani de vot universal102.

Tragedia codrilor merge mână-n mână cu tragedia petrolului. Cele 89 de societăţi petrolifere înfiinţate până la 31 decembrie 1930 au supt din subsolul ţării 3 250 000 tone ţiţei în 1926; 4270 000 tone în 1928; 5 740 000 în 1930; 7 350 000 în 1932 şi 8 430 319 tone între 1934-1936. Din 1936 începe secătuirea rezervelor naţionale de ţiţei, în 1937 producţia scade la 7.289.015 tone, ca în 1939 să ajungă ia 5 962 321 tone.

Politicienii vremii au cedat avutul şi venitul statului realizate din redevenţe, societăţii evreieşti „Redevenţa” numită de Nicolae lorga „una din marile fortăreţe iudaice”.

De detenta spectaculoasă a industriei metalurgice interbelice profită masiv evreimea. Exemplul cel mai lămuritor şi tipic este dat de „regele fierului”, Max Auschnitt, stăpânul absolut al Uzinelor şi Domeniilor Reşiţa-U.D.R.; Titan-Nâdrag-Călan, intimul şi sponsorul regelui Carol al II-lea, confidentul şi sfetnicul concubinei acestuia Elena-Griinberg-Wolff-Lupescu. Max Auschnitt se bucura de tarife vamale preferenţiale, de preţuri maximale, de permise de export, de contingentări şi mai ales de comenzi masive din partea statului. Avea directori alţi evrei ca Filip Alter, I. Abramovici, Bercu Purcerea; doar 50% dintre ingineri erau români; din personalul tehnic-administrativ în număr de 681, doar 190 erau români. Grupul Steeg, fostul proprietar austriac al Reşiţei a păstrat 40% din acţiuni, în 1930 grupul Steeg’ se uneşte cu grupul englezo-iudaic Wickers şi-1 impun la conducere pe Auschnitt, fiul unui negustor de fierărie din Galaţi, împreună cu Malaxa dăruise regelui corupt 100 000 000 lei „din partea industriei grele”, timp de 7 ani pierduse regulat sume consistente la masa de pocher a regelui, îi mai dăruise un armăsar pur-sânge în valoare de 6 000 lire sterline şi cu sumele enorme scoase din ţară a înfiinţat sau a participat masiv la capitalurile unor uzine din străinătate: Vickers-Amstrong din Londra; Mandelşon din Haga; Streeg-Viena; CEPI-Monaco; Kahn-Alexandria în Egipt, demonstrând plastic modul în care s-a constituit capitalul financiar suprastatal evreiesc prin exploatarea naţiunilor care au acceptat dominaţia economică a evreimii.

De la Auschnitt „regele fierului” la Fischer Friedrich proprietarul fabricii de geamuri, sticlărie şi becuri „Putna” cu 20 442 000 lei investiţii şi 592 de lucrători; de la fabrica de esenţe „Ciocanul” exclusiv evreiască cu venit curent anual de 38 000 000 lei, la industria încălţămintei de cauciuc stăpânită de evreii Brănişteanu, Fainsilber şi Bachis; de la cartelul fabricilor de ciment avându-1 reprezentant general pe evreul P. Paulig, cu personal de conducere majoritar evreiesc, care-şi trece peste graniţă 85% din beneficii, la trustul geamurilor deghizat sub firma societăţii „Soven”, stăpânit de magnaţii Oscar Kaufmann, Bachus – evreu ungur şi Saporta evreu spaniol; de la o bună parte din industria chimică la industria parazitară a zahărului; de la trustul hârtiei cu al său beneficiar Hannanel la societatea evreiască S.A.R.P.I.A. stăpânită de Ira Verner, un Solomon şi alţi 20 de mari capitalişti evrei, România interbelică a fost o colonie Iudaică.

Regimul de tăiere în abatoare, fixarea preturilor cu amănuntul la alimentele coşniţei zilnice, comerţul alimentar engros, monopolul peştelui congelat prin societatea „Frigul”, cartel patronat de Lovenshon, Davidshon, Similovici, Teofilovici, industria hotelieră unde evreul Zisu exploata hoteluri mari: „Marna”, „New-York”, „Nisa” şi „Gociman”; iar Mişu Rosenberg exploata „Princiar”, „Luvru”, „Lux”, ”Carol”, „Lido” şi „Veneţia”, ceaprăzăria şi croitoria militară exploatate de 13 case evreieşti, faţă de cele 3 româneşti şi încă o mie de branşe comerciale, industriale, financiare au constituit statul iudeu dominant în România Mare. 80% din conducători şi personalul de direcţie era evreiesc şi străin, românii fiind utilizaţi la munca brută şi necalificată.

In 1936, un număr de 5 930 politicieni de toate rangurile erau pripăşiţi în consiliile de administraţie a l 700 întreprinderi evreieşti şi străine, primind bacşişuri pentru înalta trădare a intereselor naţionale în valoare de l 215 000 000 lei în jetoane, tantieme şi lefuri. Pe listele bacşişurilor se găsesc de la miniştri la prefecţi, de la şefi de cabinet la parlamentari, toată fauna partidelor importante ale vremii. Rolul acestei faune politicianiste era să îndrepte către întreprinderile şi afacerile evreieşti veniturile statului, să asigure taxe vamale preferenţiale şi să protejeze administrativ pe cei în solda cărora intraseră, între 1920-1938 evreimea a stors România de peste 100 miliarde lei, având complici 865 din aşa-zisele personalităţi politice cărora li s-au plătit tantieme în valoare de 675 000 000 în răstimpul a 8 ani.

Ca să încheiem capitolul dramatic al’ subjugării economice a României de către evreime, notăm că veniturile industriei de ulei extras din floarea soarelui punea în relaţie 200 000 de ţărani producători şi 100 de industriaşi. Cei 200 000 de ţărani produceau 18.000 vagoane de sămânţă şi câştigau 2% din valoarea uleiului, cei 100 de industriaşţi, din care peste 90% evrei, câştigau 120%. Din pielicelele de Astrahan colectate de misiţii evrei în număr de 800 000 pe an, la preţ de achiziţie 50 lei per bucată, intermediarii au realizat prin vânzarea lor în S.U.A. aproape l miliard lei.

EFECTE. CONSECINŢE

• Războiul economic purtat de evreime împotriva poporului român s-a bucurat de o conducere strategico-operativă centralizată, de o doctrină clară cuprinsă în PROTOCOALE, actualizată pe etape istorice de către Alianţa Universală Israelită care a asigurat o parte din logistică prin finanţa suprastatală şi un sprijin masiv politic, diplomatic şi moral prin hegemonia exercitată pe plan mondial în toate domeniile coordonate de supra-statul evreiesc al cărui contur şi structură s-au realizat după primul război mondial prin Liga Naţiunilor.’

• Pentru cucerirea obiectivelor economice, evreimea s-a slujit de arma corupţiei. Boieri şi clerici în faza cuceririi cârciumăritului şi arendâşitului, funcţionari de toate gradele începând cu notarii comunali şi terminând cu clasa politică, de la miniştri la rege în cadrul statului parlamentar, au fost mituiţi prin diverse forme, făcându-se vinovaţi de cele mai odioase acte de înaltă trădare faţă de avuţia naţională, faţă de starea naţiunii şi faţă de viitorul ei.

• Duşmană de moarte a statului naţional, evreimea a folosit toate armele capabile să-1 submineze eco­nomic: falsul şi uzul de fals, evaziunea fiscală, falimentul – fraudulos, contrabanda, furnituri de influenţe, de servicii şi obiecte inexistente sau irealizabile, trafic de devize, escrocherii şi abuzuri de încredere. Asul furnizorilor de influenţe şi servicii, cu sau fără garanţii pripăşit pe lângă Ministerul Apărării Naţionale a fost Beri Weismann. Moritz Finkelstein se ocupa tot acolo de obţinerea unor pensii necuvenite pentru falşi invalizi de război; Harry Levy lichida contra cost contravenţiile fiscale; Frantz Mathias şi George Dobrowolski escrocau naivii care doreau construcţii ieftine; Solomon Appleberg era capul unei întreprinderi de plăsmuit recipisele Casei de Depuneri. Negoţul clandestin de devize care submina valuta ţârii era practicat de evrei, în 1938 piraţii valutei naţionale îl au ca şef pe Cagero Samuel. Ieremia Grosz. escroc de talie, autoproclamat îndrumător al exportului, importului, distribuitor al devizelor prin declaraţii false de export al petrolului. Abraham Berg, escroc în exportul de cherestea, tipic pentru faună: evreu supus american, născut în Lituania, traficând devizele ţârii în portul liber Danzig. Un Rappaport escroca doritorii de a ajunge vedete la Hollywood, un Goldschlaeger vindea timbre „cap de zimbru” false; Alf. Bergesen făcea contrabandă cu arme, folosind nava LOLA, regele contrabandei cu ţesături de bumbac şi mătase din Maramureş se numea Lebi Pinkas Raul.

Contrabanda cu aur are aşii ei: Grosz Cagero, Moritz Har, losif Griinberg, firma Ernster care într-un singur an a trecut peste graniţă 1.000 kg aur. Nuhăm Atatchii era specialist în scoaterea pietrelor preţioase, Haim Weinberger transporta aur cu maşina la Viena, via Borş. Specialist în acest gen era şi rabinul Ervin Goldstein din judeţul Hunedoara. Exportul clandestin de devize, declaraţii false la export şi import de mărfuri. Uriaşa afacere de export clandestin de piei, fulgi şi puf făcută de Solo Weingarten, alta a rabinului Selter şi a unui Gottlieb din Cernăuţi; sau exportul clandestin de devize cu cecuri false sau fără acoperire, afacerea dr. Ottenbreit; sau falsificarea de accepte şi certificate de opţiune, şef de bandă Samuel Linder, sau bilete de liberă trecere, şeful bandei Moritz Wexler, în viaţa publică apărând ca gazetarul Puiu Verea. Traficanţii spirtului negru au păgubit statul cu milioane. Doi „spirtari” Lobel şi Triton au fost condamnaţi să plătească despăgubiri în valoare de 961 000 000 lei.

• Din capitalul bancar de 9.400 milioane lei, românii au deţinut 14% şi evreii 67%. Pentru a pune capăt tranzacţiilor oneroase făcute de băncile evreieşti se instituie Consiliul Superior Bancar cu atribuţia de a controla băncile şi casele de schimb; iar în 1938 se lichidează tovărăşiile evreieşti de împrumut şi păstrare din Basarabia, în 1938 din 3 623 contabili, 2 143. erau evrei.

• La Bursa de efecte şi mărfuri, din 192 mijlocitori, 139 sunt evrei şi 3 români; iar din 118 remizieri care mânuiau şi devizele, 108 erau evrei.

• Dr. I. Rădulescu: evreii deţin în marea industrie capitaluri de 27% la petrol şi derivate şi 68% în industria chimică.

*Comerţul de bani exercitat de toate băncile între 1926-1930 a înregistrat un rulaj bancar de 108 800 000 lei, cu beneficii la o dobândă de 24% de 26 200 000 000 din care românii au beneficiat de 7 650 000 000 iar evreii de 18 550 000 000 lei.Beneficiile comerţului de bancă în 1936 au fost de 1.611.000.000 din care românii au luat 26%; minoritarii 12%; străinii 5% şi evreii 57%.

• Din beneficiul comerţului, al comerţului cu cereale, cu medicamente, evreii deţineau per total mai mult decât 80%.

• Din exportul făcut de evrei şi alţi străini în perioada 1919-1940 a rămas în străinătate contravaloarea de 53 753 950 000 lei, sau în medie anuală peste 2 miliarde lei. 75% din bugetul furniturilor a aparţinut evreilor. Numai pentru o furnitură de medicamente în 1936 în valoare de l 716 milioane, cota furnizorilor evrei a fost de l 648 milioane, adică 96%.

Datele sumare de mai sus ne conduc la concluzii dezastruoase în ceea ce priveşte repartizarea venitului naţional şi anume: în anul 1927 evreii din România au câştigat 99 miliarde, românii numai 75 miliarde; în 1932 evreii au câştigat 80 miliarde, românii au scăzut spectaculos la 27 miliarde; în 1936 din venitul naţional total de 161 miliarde lei, evreii au câştigat 101 miliarde şi românii 34 miliarde. Este epoca radicalizării mişcării legionare şi a unei reacţii antisemite de masă.

• Dacă se folosesc datele Institutului Central de Statistică pentru anul 1936, când sunt înregistraţi oficial numai 756 000 de evrei, câştigul pe cap de evreu a fost de 133 600 lei; iar cele 13 milioane de români etriici au realizat un venit pe cap de locuitor de numai 26 000 lei. Estimez că în epocă numărul real al evreilor din România se apropia de 2 milioane. Şi în acest caz evreii intraţi în ţară prin invaziile succesive din ultimul secol, realizau un câştig anual dublu decât al românilor care vreme de secole si-au construit ţara prin jertfe necurmate, prin munca şi dăruirea a sute de generaţii.

• Prin exploatarea sângeroasă a resurselor naturale ale României şi a muncii poporului român, evreimea a dus statul în pragul falimentului, aruncând masele în cea mai crâncenă mizerie. Războiul economic purtat de evrei împotriva României a luat sfârşit după cel de­al doilea război mondial, când la 11 iunie 1948, după un secol de la revoluţia din 1848 s-a votat legea pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de transport şi de asigurări.