Mircea Druc: Istoria în faţa unei alegeri cruciale – Naţionalismul natural sau Internaţionalismul artificial

mircea-druc

Diagnostic: criză de sistem

 

          În tratarea oricăror maladii, inclusiv a celor sociale, diagnosticarea exactă este primordială. Și chiar mai importantă decât numeroasele remedii oferite a priori de eventuali vindecători, sau revoluționari de profesie. Iată un posibil diagnostic preventiv al afecțiunii de care suferim  în prezent:  nu stăm bine cu ideologia; haos opțional, derută crescândă. De fapt, un anume haos al ideologiilor, al opțiunilor  și al deciziilor a existat întotdeauna, pretutindeni. Haosul reprezintă, în fond, o chintesență  a ceea ce există în mintea egoistă/egocentrică a fiecărui ins în parte, deoarece individul și mulțimile, personalitățile și națiunile se află într-o interdependență și interacțiune sistemică.

       An de an, Forumul Economic Mondial de la Davos (Elveția) reunește liderii politici și economici ai lumii. În ultimul sfert de secol, doar  de două ori, în 2009  și acum, în ianuarie 2017, participanții au fost atât de alarmați. În 2009, se declanșase criza financiară globală. Atunci toată lumea se întreba dacă e o criză  în sistem sau o criză generală de sistem. Experții au diminuat panica declarând:  nu e decât  o criză temporară în sistem;  ne vom descurca într-un final. În ianuarie 2017, la Davos, a dominat din nou  aceeași teamă  profunda. Ea  poate fi exprimată astfel:  lumea construită  în perioada postbelică se prăbușește, de fapt, nu mai există. Deși,  în domeniul economic parcă nu ar fi semne de catastrofă: în 2016 economia globală a crescut, și, în anul curent, se așteaptă  o creștere de 3-4%. Prin urmare, în prezent nu trăim un fenomen economic, ci unul politic și fără precedent. Este un proces istoric global. În locul  unor valori de bază ale liberalismului, precum  globalizarea și multiculturalismul, în prim plan se poziționează identitatea națională și prioritățile culturii naționale.

       La încheierea secolului XX,  omenirea a mai trăit  o aşteptare alarmantă  gen  “fin du siècle”. Și finele de mileniu a contribuit din plin la cristalizarea angoaselor. Istoria milenară înregistrează niște aptitudini dramatice ale ființelor umane de a-și dezvolta obsesiv capacitățile de auto-decimare. Regnul uman pare a fi un fel de ”eroare biologică”; numai el se nimicește pe sine și, concomitent, distruge regnul animal, regnul vegetal, biodiversitatea și mediul ambiant.

        Potențialul spiritual acumulat de inventatorii religiilor, locale sau mondiale, de profeți și sfinți, este pe cale de epuizare. Gândirea strategică stagnează. Cetățenii și națiunile  au senzația că ar suferi acum  mai grav ca niciodată. În toate sferele de activitate analiștii și experții vorbesc de pesimism apocaliptic, optimism euforic  sau  haos generalizat. Unii sunt copleşiţi de un sentiment de schimbare rapidă și incontrolabilă. Pe alții îi sperie lipsa siguranţei în ziua de mâine. Până și vechile, marile națiuni europene par să-și  fi pierdut reperele; nu mai au încredere în  forțele lor și în Viitor. Au ajuns să se îndoiască de propria lor identitate; nu  mai înțeleg  ce se întâmplă pe lume și nici care este locul națiunilor pe mapamond.     Însă națiunile,  care nu mai au mituri și legende ”mor de frig”.

       De exemplu, urmărind mass-media franceză, am rămas cu impresia că oficialitățile  se află într-un fel de amorțeală mentală,  mai gravă decât cea din iunie 1940. În același timp, există  în Franța  o remarcabilă sete de istorie. Legenda Ioanei d’Arc și repatrierea din Anglia a inelului Sfintei Fecioare din Orleans ar  cauza, probabil, o deșteptare spirituală a francezilor.

În această ordine de idei, românii se află într-o situație extrem de avantajoasă: Etnoutopia Dacia Phoenix – Dacia Felix prinde contur în mințile oamenilor și astfel poate deveni realitate; proiectul regenerării prin  Zalmoxe  a demarat.

         Colapsul Imperiului Ideocratic Sovietic a finalizat instalarea unui haos ideologic total. Comercializarea lagărului comunist și apoteoza pieţei libere ne-a transformat în prizonieri ai unui maniheism omniprezent: internaţionalism economic – naționalism politic, etnocentrism – universalism, o lume unică a produselor – o piaţă unică a ideilor, terorism identitar – universalism canibal, răul mondial – binele universal etc.

Să cădem de acord: comparativ, vechile democraţii au funcţionat acceptabil. Astăzi, însă, automulţumite, se află într-o fază  de stagnare, care nu lasă să se întrevadă nicio iniţiativă adevărată sau inovaţie. ”Poporul suveran” are  aceiași  putere decizională ca și sindicatele în fosta Uniune Sovietică. ”În anii 80, capitalismul a triumfat asupra comunismului. În anii 90, capitalismul a triumfat asupra democrației și economiei de piață. Democrația este vândută celui care plătește mai mult.  Piața este planificată de către mega-corporații mai puternice, decât cele mai multe dintre state” (David C. Korten).

Cu certitudine, democrația, așa cum este practicată ea în prezent, nu mai  face față necesităţilor. Statele lumii sunt afectate de crize: o situaţie economico-socială extrem de fluidă; o stare generalizată de incertitudine și conflict. Corupţia, dezordinea și dezbinarea contaminează activitatea politică. Și, indiferent de spaţiul geografic în care activează, viciile specifice partidelor sunt similare: inconsistenţă doctrinară, scindare şi birocraţie.

       Modelul  de  economie  socialist cu planificarea sa centralizată a eșuat. Faptul în sine nu demonstrează, desigur, valabilitatea modelului de economie capitalist. Concursul istoric între capitalism și socialism s-a încheiat la egalitate: ambele modele sunt deficitare.

       Procesele dramatice din viaţa naţiunilor sunt atât de obscure, încât fenomenul depăşeşte perceperea publicului larg. Politologii de serviciu le ignoră, iar  pretinsele guverne naţionale nu au nici voinţă şi nici mijloace pentru a controla asemenea procese. Principalii culpabili de eșecul mereu invocatei Reforme sunt: inflația birocratică, corupția endemică și degenerarea. Politicianismul, elitele, preponderent ereditare, și guvernarea neoliberală pompieristică bagă instituţiile statului în criză. Accelerarea proceselor de renaștere națională depășește toate previziunile și un vânt de panică îi cuprinde pe occidentali – frica de destabilizare. Internaționaliștii, globaliștii  de toate culorile, obsedați de eliminarea frontierelor, promovează o falsă dilemă: opțiunea între drepturile națiunilor și cele ale indivizilor. La fel de naivă, irealizabilă este și dorința tuturor guvernelor de a păstra  frontierele imuabile. 

Astăzi,  majoritatea politicienilor  trăiesc într-o stare de cvasi-religiozitate. Ei se descriu unii pe alţii drept demoni şi iude. Şi, oricare ar fi angajamentul lor partizan, noi îi percepem ca vorbind aceeaşi limba de lemn. Iar politica este considerată tot mai mult o rivalitate sectară. Sau o simplă concurenţă între entităţi birocratice.       

Astăzi, mass-media insistă să demonstreze pe viu, că parlamentele şi guvernele sunt inadecvate cerinţelor formulate de viaţa reală. Din transmisiunile în direct ale  dezbaterilor parlamentare, masele reţin adeseori doar niște aspecte triviale. Sau  încăierările – la propriu – dintre aleşii  poporului. Reporterii vânează şi scot în evidentă mediocritatea unor lideri politici, savurând infinitele dueluri dintre partide şi politicieni, ahtiaţi după voturi şi privilegii. În culise, grupurile oligarhice, plutocrate, adesea mafiote, dezbat cu vehemență  și decid  cine ar fi mai adecvat pentru rolul de executor al programelor de guvernare aproape identice.

        Electoratul vegetează într-o stare de apatie sau derută. Adeseori votanții nu mai optează nici pentru cei care deţin puterea, nici pentru cei aflaţi în opoziţie. Ei renunţă la lideri, indiferent de durata perioadei cât s-au  aflat la putere. Cetățenii care nu vin la votare sunt catalogaţi drept nesimţiţi. În realitate nu există asemenea categorii. Dezamăgirea e prea  mare. Oamenii  sunt siguri că votul lor va fi alterat artificial și nu participă la scrutine și referendumuri. Sătui să tot fie trataţi ca o masă amorfă, preferă să stea acasă. Ei nu mai cred în realitatea televizată. Nici în instituţii, nici în funcţionari. Iar după  decenii de demagogie  mulţi nu mai cred nici în democraţie, nici în mecanismele ei.       

          În situația de haos și confuzie, capacitatea rezolutivă a liderilor naţionali devine tot mai deficitară. Şi aceasta, indiferent de culoarea politică a partidelor ce deţin majoritatea în legislativul unei ţări. Determinismul economic și dependenţa de factori externi incontrolabili duc inevitabil la devalorizarea sistemului de guvernare.  Ținând cont de aceste fenomene, nu are rost să blamăm într-una elitele naționale.      

Prin 1990, speram că națiunile recent eliberate din țarcul internaționalist sovietic se vor impune creativ. Că nu vor  copia servil  modelul de guvernare neoliberal. N-a fost să fie. Inocenţi, în avântul nostru pentru democrație, credeam că vechiul regim încarnează răul absolut. Condamnarea comunismului era însoţită de o dezintegrare a instituţiilor statale. Pe atunci, în  țările est-europene  multă lume afirma: cu cât capitalismul va fi mai pur şi mai dur, cu atât mai aproape vom fi de binele absolut. În prezent, trecem printr-o perioadă a istoriei, când niciuna din cunoscutele forme de analiză politică nu poate fi aplicată adecvat.

         După 1989, precipitat, la suprafaţa vieţii sociale și politice s-a produs o revenire bruscă a unor  tendinţe multiple. În Europa de est, dintre epavele Imperiului Ideocratic Sovietic  și ale lagărului socialist îşi făcuseră apariţia diverse combinaţii de forţe. Erau, în fond, nişte modele şi opţiuni de stânga, de centru, de dreapta, liberale, conservatoare, anarhiste, care nu s-au epuizat în perioada interbelică. Toate îşi reclamau ostentativ un drept la viaţă politică. Promotorii acestora, aproape în unison, promiteau alegătorilor bunăstare, democraţie, economie de piaţă. Şi, bineînţeles, integrare euro-atlantică sau, după caz, refacerea Uniunii Sovietice și a lagărului comunist. Astfel,  ”masele largi populare” s-au rătăcit în jungla firmelor politice, iar confuzia terminologică a  devenit cronică. În URSS, Alexandr Soljenițîn, Andrei Saharov, Mihail Gorbaciov, Boris Elțîn și suporterii acestora, erau înfierați ca trădători, reacționari de dreapta,  adepți ai capitalismului. Astăzi, în Rusia lui Putin, ei sunt etichetați ca spirite de stânga, atașate valorilor  social-democrației occidentale. Iar staliniștii și troțkiștii sunt trecuți în tabăra dreptei.

De fapt, ce reprezintă marea aglomerație politologică? Rămânem în continuare victime ale unor mitologii? Repetăm aceeași eroare capitală în gândirea şi practica socială? Credem că soarta națiunilor și a cetățenilor depinde de conflictul „ireductibil” dintre politica stângii şi cea a  dreptei?

Partidele politice au apărut în Anglia în secolul XVII. Reformatorii (revoluționarii) protestanți, instruiți în Europa de către cabaliști, au declanșat un război civil, câștigând astfel regatul. Atunci  englezii s-au divizat în două coaliții. Un secol mai târziu, în Franța, reformatorii, impulsionați de franc-masonerie, au  pus de-o Revoluție: regele decapitat și statul, bazat pe tradiții – dezrădăcinat. În secolul XIX, țara dominată de jacobinism a asistat la nașterea partidelor politice. Treptat, și francezii s-au regrupat în jurul unei ideologii. Precum în Anglia, partidele politice au  divizat și mai mult masele,  subminând  periculos Națiunea și Statul. Ideologia avea o structură la scară națională. Grupările de persoane aspirau să preia și să exercite puterea. Atât la nivel național, în Parlament, în guvern, în  funcțiile înalte ale Statului – cât și la nivel local – în provinciile franceze.

Parlamentul a  luat naștere în secolul  XIII, tot  în Anglia. Înainte de apariția partidelor politice, candidații la alegeri, erau  niște oameni de vază, nobili. Emergența partidelor politice a făcut să dispară modul tradițional de reprezentativitate. Partidele  s-au erijat în  instituții. Membrii de partid (aderenții, cadrele) au făcut să prevaleze interesul propriului partid asupra interesului național. De atunci și până la ora actuală partidele domină scena politică, atât în sisteme bipartite, cât și pluripartite. În cadrul actualului sistem, botezat ”democrație modernă”, mass-media cu ajutorul informaticii, devine o veritabilă putere. Tandemul ”partide – media”  acaparează viața politică, exercitând o influență primordială asupra opiniei publice. Electorii votează mai curând  partide, decât candidați. Aceștia, ajutați de mașinăria partidelor, promovează diverse slogane, ca să îmbuneze electoratul. Astfel, partidele și mass-media sacrifică ideologia și doctrinele în favoarea campaniilor electorale demagogice.      

        În plan istoric, clivajul ”stânga – dreapta” ar ține de Revoluția franceză. În realitate însă, termenii aceștia sunt folosiți în discursul politic abia la finele secolului XIX. Nu știm să-i fi trecut prin minte lui Karl Marx  să se autodefinească  ca ”om de stânga”. În Franța, mișcarea muncitorească s-a aliat cu stânga progresistă,  abia după cazul Dreyfus. Suntem departe de  epuizarea subiectului. Fiecare epocă și în fiecare țară există mai multe ”drepte” și  tot atâtea ”stângi”. Unele  dintre  ”drepte”  au  o mai mare afinitate  cu unele dintre ”stângi”  și viceversa. Disoluția  fracturii ”dreapta – stânga” continuă. Astăzi, traseismul politicienilor seamănă cu un hobby al persoanelor căpătuite, care trec de la un supermarket la altul pentru a proba cât mai multe produse. Dreapta abandonează Națiunea, pentru a nu deranja corporațiile transnaționale. Stânga uită de Popor pentru a se concentra  asupra societății  de piață. Toate formațiunile politice se pronunță  pentru drepturile omului și liberalizarea capitalului,  adoptând politici convergente când  ajung la putere.

Odată cu apariția unor noi factori politici, economici și culturali, vechile dicotomii  devin tot mai  irelevante. Societatea-rețea în devenire configurează  un profil totalmente diferit, față de lumea în care s-au născut „dreaptă” și  „stângă”. Polaritățile politice respective şi-au pierdut sensurile familiare. „A fi de stânga sau de dreapta înseamnă a alege unul dintre nenumăratele moduri, care se oferă omului pentru a deveni imbecil: într-adevăr, amândouă sunt forme de hemiplegie morală. În plus, persistenţa acestor calificative contribuie în bună măsură la falsificarea şi mai pronunţată a „realităţii” prezentului, deja falsă prin sine însăşi, pentru că s-a închis cercul experienţelor politice, după cum o demonstrează faptul  întrucât astăzi dreapta promite revoluţii, iar stânga promite tiranii” (Jose Ortega y Gasset). Partidele care, în mod tradițional,  au reclamat principiile și valorile  stângii  pun în practică politici considerate a fi de centru sau chiar de dreapta.

Astăzi, ne-am putea lesne autodefini ca fiind  de ”dreapta stângii” sau de ”stânga dreptei”,  deoarece în politică în prezent cuvintele ”dreapta” și ”stânga” nu au nici un rost.  O cunoscuta butadă a lui Alain de Benoist? Da, filozoful ne îndeamnă să nu judecăm ideile după proveniență sau etichetă. Doar exactitatea și justețea lor valorează;  să nu fim indulgenți cu stupiditatea dreptei, nici cu sectarismul stângii.

         În general, persoanele ”de dreapta” nu cunosc  cultura ”stângii”, iar cele ”de stânga” habar n-au de cultura  ”dreptei”. Din această cauză  unii și alții, de regulă, își descriu adversarii într-un mod fantezist. Mai mult, în sânul fiecărei ”drepte” există tendința de a denunța ”falsa dreaptă”.  Iar în lumea celor ”de stânga”  sunt criticați cu mânie proletară ”trădătorii din aripa falsă”.

         Evident, confruntările de genul acesta ascund o problemă politică, greu de identificat. Politologii niciodată nu au ajuns la o înțelegere în privința noțiunilor, care ar caracteriza integral și corect dreapta și stânga. Exisă multiple propuneri: ordine sau schimbare, omul nou sau omul tradițional, etc. Însă, oricare ar fi criteriul de apreciere, întotdeauna vor exista și excepții. Ideile nu au viză de reședință permanentă; ele migrează frecvent între diverse câmpuri politice. Liberalismul s-a deplasat de la stânga la dreapta. Colonialismul, considerat de dreapta, a fost inițial apărat de stânga politică. Ecologismul a trecut de la dreapta la stânga și tot așa, în mod succesiv.       

 

În zilele noastre, lumea nu mai votează tradițional, în sensul  continuității  ”de la părinți la copii”. Pe scena politică revin spectaculos așa numiții populari și naționaliști, liberal-democrați, liberal-creștini și democrați-creștini, ecologiști și centriști. Are loc o re-focalizare a programelor mai multor partide, care își alimentează visul unui ”consens al centrului”. Atenția acordată revendicărilor politice ale minorităților umbrește de asemenea conflictul  ”dreapta – stânga”, înlocuit adesea cu o nouă polaritate: ”a fi exclus – a fi inclus”.  Mișcările populiste  articulează revendicările sociale exprimate de ”de jos”; ele doresc crearea unei  contra-hegemonii  la dominația celor ”de sus”;  să  proclame  un ”al treilea Stat”,  în baza ”caietelor de revendicări și sarcini”, elaborate  de Popor,  ca un veritabil mandat al legitimității. Pe de altă parte, ideea de ”uniune națională” a partidelor ajunse la guvernare se reduce întotdeauna la neutralizarea ”recalcitranților”. Concluzia: dicotomiile nu rezolvă problemele; actorii politici beneficiază de conjunctură, se fortifică reciproc, indiferent de marca afișată, iar perdanții fenomenelor menționate suntem noi, votanții partidelor.

         Deoarece partidele falsifică  reprezentativitatea, Națiunea rămâne scindată. Șanțul despărțitor între ”țara reală și țara legală” se adâncește. Existența partidelor politice, preocupate numai de câștigarea puterii, nu este nicidecum  o binefacere, ci o calamitate (Alexandr Soljenițîn). Democrația neoliberală este în joc. Fragilitatea instituțiilor statale duce la proliferarea crimei organizate. Criminalitatea transnațională înregistrează o creștere exponențială, favorizată de faptul că Statul se retrage câte un pic, peste tot. Și organizațiile teroriste, constituite în diverse regiuni ale globului, amenință echilibrul statelor suverane. Banii murdari împovărează economia mondială, corup și degenerează elitele naționale. Pretutindeni, formațiunile politice se transformă în ”cluburi”. Cadrele de partid  pun stăpânire pe  funcțiile  Statului.  Manipularea  opiniei publice  și luptele intestine  șubrezesc temelia Națiunii. Mai are rost să polemizăm în privința dicotomiilor politice moștenite?

In fond, opoziţia dintre „aripa stângă” şi „aripa dreaptă”  a fost  adesea  și continuă a fi, inofensivă sau fictivă. Totuși, unii politologi insistă ca noțiunile ”dreapta” și ” stânga”  să fie păstrate în vocabularul politic. Confirmarea valabilității lor este posibilă,  dacă reevaluăm criteriile aflate la baza acestei vechi dicotomii. De exemplu, atitudinea  clasică a ”stângii” și a ”dreptei”, față de religie sau tradiție. Atitudine care nu  reprezintă un  criteriu suficient pentru a le menține în actualitatea politică. Însă, principiul egalitarismului, modul în care oamenii se raportează  la ceea ce  îi face  egali sau inegali, ar putea servi  drept criteriu decisiv (Norberto Bobbio). Ideologia egalitară, pe parcursul a două milenii, și-a dezvoltat  propriile enunțuri, religioase sau laice, metafizice sau științifice. Sloganul revoluțiilor burgheze n-a fost decât o etapă. Iar comunismul și actuala subversiune a populiștilor reprezintă o firească împlinire a idealurilor egalitariste.

Totuși, o bună parte a  politicienilor,  considerați de stânga, nu impun o nivelare absolută. Ei urmăresc cu prioritate reducerea inegalităților cu ajutorul legislației. Așa numita stângă insistă: ceea ce au oamenii în comun  este mai important, decât ceea ce îi diferențiază. Iar  politicienii,  pretinși de dreapta,  susțin principiul inegalității. Dar nu o fac dintr-o rea intenție. Viziunea lor se axează pe meritocrație. Aceștia promovează o versiune modernizată a darwinismului social, fiind înclinați să accepte inegalitățile naturii, istoriei și tradiției. Personal, ca etnosistemic, consider drept un rău absolut tendința de omogenizare progresivă a lumii, propagată și realizată și prin  acest discurs bimilenar al ideologiei egalitare. Iar inegalitățile relative ce decurg din  diversitatea lumii și a națiunilor constituie un dat și un  bine absolut.          

Evident, toate doctrinele politice și-au developat deja deficiențele și antagonismele lor inerente. Cu certitudine, nu „stânga”  a fost sursa bolşevismului în Rusia. Nici „dreapta” nu a dat naştere nazismului în Germania. Geneza, atât a dictaturii unei clase, cât și a dictaturii unei rase, a fost radicalismul politic. Adevărata încleștare ideologică pornește de la contradicţia dintre mentalităţile politice moderate şi cele radicale. Astăzi, însă, vorbim despre comunişti, ca fiind  conservatori. Pe reformatori îi considerăm extremiști. La Chișinău, de exemplu, niște lideri stângiști, se asociază cu unii de centru-dreapta, iar puzderia de liberali declarați sunt, în esență, social-democrați socialişti sau comuniști. Conducerea de la Kiev este susținută de occidentali, ca fiind  una proeuropeană și liberal-democrată. Iar în Rusia  ea  trece drept  ”dictatură fascistă”.

Agresiunea mass-media, în special a televiziunii, poate servi ca material didactic la tema: ”Evoluția fascismului în secolul XXI”. Combatanții războiului informațional-psihologic au ce învăța de la propagandiștii Kremlinului. În realitate doctrina liderilor de la Kremlin, axată pe exaltarea trecutului tragico-eroic («победобесие») și  a ”războiul sfânt”, seamănă tot mai mult cu fascismul clasic italian, autointitulat  ”a treia cale”. Recent, la Davos, Jacques Attali, legendarul consilier  a lui François Mitterand, în anii când se puneau bazele monedei euro, spunea: ”Mă tem  că Trump ar putea fi un nou Mussolini”. Și în  interviul acordat  unei publicații italiene preciza: ”Primul keynesian nu a fost Roosevelt, ci Mussolini. Al doilea nu a fost Roosevelt, ci Lenin. Al treilea keynesian a fost Hitler. Există politici corecte făcute de  persoane  eronate… Europa riscă  un colaps,  dacă nu converge  în jurul unui proiect comun”.

            Reactualizarea  continuă a  sintagmelor   ”a treia cale”,  ”a treia forță”  și ”dreapta – stânga”,  atestă  faptul, că marea politica se naște și prosperă  nu  dintr-un iluzoriu  consens, ci tocmai  din eterna luptă a contrariilor. Moderaţii încearcă să obţină rezultatele scontate cu mijloace tradiţionale. Revoluționarii de profesie vor să atingă obiective maximale cu mijloace extreme. Radicalismul lor se inoculează în mediul social și îmbracă o haină: roşie sau  brună, verde sau albastră, albă sau neagră, nu contează. După care radicalii conduc cu „furie şi avânt” mişcările fanatice. Rezultatul final – o variantă de totalitarism. Regimurile totalitare sunt revoluţionare. Democraţiile sunt, în esenţă, evoluționiste. Iar haosul ideologic, generalizat la scară  planetară, se datorează contradicţiei dintre „evoluţie” şi „revoluţie”. Însă, la ora actuală, crescândul transfer de putere pare a fi cu mult mai incitant și periculos, decât incoerența doctrinară sau discrepanța dintre radicali și moderați. Oligarhii și plutocrații, grupurile de capital, mafia economică transnațională şi proprietarii mass-media își extind controlul asupra partidelor politice, preluând treptat prerogativele Statului  şi ale Guvernului.

            Una din cauzele  haosului  ideologic actual este depolitizarea Statului. Nu  e vorba de abandonarea politicului. ”Politica politicianistă” proliferează, mai nociv ca niciodată, negând principiile de autoritate și suveranitate. Depolitizarea erodează progresiv substanța instituțiilor statele și humusul psihologic, în care acestea își întindeau odinioară rădăcinile. Statul modern tinde să devină un gestionar-contabil  preocupat  doar de probleme  economice și sociale. În plan ideologic și spiritual, Statul nu spune nimic,  nu propune nimic, nu secretă nimic.  Însă, odată satisfăcute  necesitățile  elementare,  cetățenii săi aspiră la un destin. La autoritatea unui Proiect național, care să  le dea sens  vieții. Dar Statul nu  mai oferă niciun sens. Nu mai trasează  itinerarul niciunui destin. El nu furnizează nici propria justificare pentru a fi, ci doar mijloace de a exista.  Statul  a renunțat la rolul său, iar partidele politice și trusturile mass-media, cultele și sectele, corporațiile și grupurile de presiune, constituite în afara statului și contra lui, i-au luat treptat  locul și distrug  Națiunea.

           Evenimentele la care participăm au loc simultan, pretutindeni. Sunt nişte modificări brutale, niște mutaţii dureroase, generate de aceleaşi cauze omniprezente. Însă foarte puţini oameni  îşi dau seama, că infinitele crize prin care trecem nu sunt decât niște produse secundare.        

            În ”secolul marilor revoluții”, după terminarea a două conflagrații mondiale, unele  națiuni au experimentat diverse modele inedite de orânduire statală: național-comunismul, fascismul, național-socialismul. În procesul continuu de căutare a unor paradigme salvatoare, acestea au însemnat o testare brutală cu rezultate dramatice. Totodată, omenirea a făcut un gigantic pas înainte. Iar după căderea zidului de la Berlin, după prăbușirea imperiului sovietic și ridicarea cortinei de fier, naţiunile est-europene au făcut doi paşi înapoi. În loc să meargă înainte spre „momentul adevărului”, ele au revenit la starea de spirit și la practici din perioada interbelică.

          Pe parcurs, am asistat la o bruscă euforie: colocvii pe toate continentele, imnuri de glorie noii zeiţe – Piața Liberă. „Spiritul epocii” devenise ultra liberal. Partidele şi mass-media recomandau ostentativ: diminuarea rolului statului, reducerea fiscalităţii, profitul pentru profit etc. Iar scepticii, cei care puneau cumva în discuţie limitele democraţiei și ale pieții, comiteau un sacrilegiu.

           Deși istoria nu poate fi stopată, profeții eternului liberalism insinuează ostentativ: ”Finita la istoria!” Adică,  nu există decât o singură regulă a jocului – capitalismul și democrația neoliberală, înzestrată miraculos cu toate virtuțile magice. Astfel, am ajuns într-o nouă ”epocă de aur”: opoziţia  capitalism – comunism a dispărut; grupurile de interese transnaționale exercită o influență crescândă asupra politicului și guvernării; reforme la infinit,  impuse și controlate de instanţele corporațiilor transnaționale, care – de facto –  conduc lumea.

       În prezent,   tot  mai multă lume cugetă și acționează de parcă am fi  în ajunul unei noi conflagraţii mondiale. Personal, mă simt ca în 90-91, ultimii ani de agonie ai Imperiului Sovietic. În fond,  ne-a ajuns blestemul chinezesc: ”Să trăiți timpuri interesante!” Adică să suportăm pe viu confruntarea tot mai acerbă dintre Globalism si Antiglobalism. Antagonismul lor perpetuează contradicţia dintre doua forţe uriaşe, diametral opuse: Naţionalismul natural şi Internaţionalismul artificial. De evoluţia acestui conflict ţine problema cheie a strategiei de supravieţuire la scară mondială. Chiar dacă într-un viitor Octombrie (de data aceasta nu roșu, ci unul albastru) ar triumfa pe Terra “Marea Revoluţie Capitalistă”, lupta dintre ideologia globalizării și cea a antiglobalizării nu va înceta. Bătălia ideologică și materialistă generează complexitatea, incertitudinea şi rapiditatea schimbărilor de ordin politic, militar, economic, intelectual şi moral. Diagnosticarea exactă a situației și alegerea unui remediu adecvat  necesită   abordări diferite şi un  mare efort al elitelor naționale.