COSMOSUL FOLCLORIC AL POEZIEI LUI GRIGORE VIERU

Tatiana Butnaru
doctor în filologie:

Axată între tradiţie şi modernitate, creaţia artistică a lui Gr. Vieru se revitalizează în permanenţă prin folclor, se alimentează din tezaurul spiritualităţii autohtone ca să dăinuie prin „aerul verde matern” şi cântecele de acasă, prin lirismul confesiunilor sale despre mamă, plai şi iubire. Viziunea folclorică planează în universul liricii lui Gr. Vieru, însoţindu-1 pe autor şi atunci când evocă anumite momente din ambianţa rustică a meleagurilor natale sau exprimă ataşamentul dragostei sale filiale faţă de mamă şi baştină. Reprezentările folclorice se concentrează într-un sentiment de solitudine nostalgică, specific modului poetic al lui Gr. Vieru şi exprimă condiţia dramatică a omului, trecerea lui ireversibilă, caută să releve filosofia existenţei umane prin prisma tuturor manifestărilor sale. Exteriorizarea legăturii cu folclorul, se realizează în această ordine de idei, prin intermediul unor mijloace poetice diverse. Mama, iubita, plaiul, firul de iarbă, frunza de aur a toamnei, „codrul de tei şi fag”, steaua şi izvorul, acele elemente care intră în configuraţia liricii lui Gr. Vieru sânt legate prin „firişoare intime” cu „matca stilistică” a creativităţii folclorice. De menţionat, poetul se situiază în contextul tradiţiilor populare nu numai datorită unor semnificaţii şi expresii marcate de un pitoresc folcloric, dar mai ales prin sensibilitatea sa artistică, prin accentul interior dramatic” [1, p.207]. Gr. Vieru se apropie sufleteşte de matricea stilistică populară prin reveria lirică copleşitoare şi intensitatea sentimentelor omeneşti, prin tensiunea trăirii dramatice. O metaforă precum este „un verde ne vede” ori „taina care mă apără” esenţializează o stare de spirit, ea conţine o cheie poetică pentru deschiderea multiplă a temeiurilor spiritualităţii autohtone. Verdele care în viziunea lui Gr. Vieru culminează cu un simbol universal este de origine folclorică şi după spusele cercetătorului român Gh. Drăgan „întruchipează umanul, speranţa, vitalitatea, nemurirea „principiul feminin / fertil protector” [2.p 72]. Privit „ca emblemă a salvării, a luminii spirituale” [2, p. 72], verdele este omniprezent în viziunea lui Gr. Vieru şi ca „invocaţie magică a rapsodului anonim ”, ca o permanentizare a vitalităţii spirituale a neamului. Viziunea folclorică planează în anturajul liricii vierene şi atunci când autorul invocă anumite aspecte din ambianţa rustică a meleagurilor natale, şi atunci când poetizează natura prin intermediul unor imagini cosmogonice sau exprimă ataşamentul dragostei filiale faţă de mamă şi baştină. Laitmotivul frunzei se profilează într-o învolburare dialectică, printr-un fior lăuntric ce predomină anturajul poeziei lui Gr.Vieru, dându-i posibilitatea să se integreze în jubilaţia sărbătorească a naturii. Chemarea pădurii şi a codrului de aramă vibrează ritmic în versul lui Gr.Vieru, plasând cititorul în preajma unor situaţii poetice surprinzătoare. Invocarea frunzelor, a ramurii materne se asociază în conştiinţa poetică a poetului cu miracolul inspiraţiei populare şi vibrează prin proiectarea unor stări lirice de sorginte eminesciană. Verdele ramului şi mirozna copleşitoare a florilor de tei se declanşează ulterior în poezia lui Gr. Vieru prin amplasarea spirituală a elementelor vitale din spaţiul terestru:
Sub un tei ce înfloreşte
Ea frumoasă, se porneşte.
„Bună seară, fete două
Cu ochi mirezmaţi de rouă!”
„Bună seara! Dar sunt una!”
Printre genele femeii
Răsărea pe cer şi luna.
(Femeia teiul)
La fel ca în viziunea populară asistăm la un spectacol ceremonial, de o pronunţată notă dramatică, unde participă deopotrivă atât elementele cosmosului, cât şi cele pământeşti. Soarele şi luna coboară din înălţimea lor solitară ,,printre foi ca printre lacrimi”, „printre genele femeii”. Gr. Vieru corelează elementele vegetale cu aştrii cereşti şi crează o atmosferă de luminozitate.
Privită prin prisma acestui punct de vedere, imaginea cosmogonică a soarelui capătă în versul lui Gr. Vieru o nuanţă de profunzime telurică. Dacă M. Isanos „urcă pe vîrful muntelui ” prin imnurile sale către pământ şi soare, Gr. Vieru se detaşează pînă la bulgarele de ţărînă, iar de acolo contempleză măreţia Universului. Îndemnul folcloric îl ajută pe Vieru să se reintegreze în acesta atmosferă de sărbătoare şi, prin succesiunea detaliilor simbolice, să participe la un act solemn de jubilaţie sufletească.
Gr. Vieru comunică cu aştrii cereşti, dar spre deosebire de creaţia populară, îi demitizeză într-o anumită măsură. Astfel, unele din sintezele sale lirice sânt proiectate pe planuri afective aparent contradictorii: autorul fie că încearcă o senzaţie de cutremur în faţa imensiţăţilor astrale, fie că le coboară la nivelul obişnuinţelor pămînteşti. Legătură cu folclorul este atât de pregnantă, încât unele versuri îmbracă culoarea şi intuiţia transfigurării folclorice.
Doamne, ce blând munte,
Lai-lăişor!
Printre păsări multe,
Lai-lăişor!
El nu-mi părinţeşte,
Lai-lăişor!
Ci împărinţeşte…
(Pe frunză închinare)
Din semnificaţia metaforelor de geneză populară distingem o filosofie existenţială încadrată în parametrii viziunii cosmice. Formula poetică tradiţională îl orientează spre o intimizare a structurilor baladeşti incluse în contextul operei sale unde cultul soarelui este simbolizat de imagini sugestive. De menţionat, simbolul folcloric al soarelui îşi găseşte în lirica contemporană o justificare în sine prin însăşi concepţia estetică a scriitorilor. Gr. Vieru extinde dimensiunile artistice ale laitmotivului solar, ceea ce-1 determină spre o retrospecţie sentimentală asupra universului. Folclorismul operei sale este infiltrat în confesiuni adînci şi sugestive, pline de tâlc şi înţelepciune, pătrunse de vibraţia intuiţiei populare.
Reluarea motivului mitologic al soarelui nu înseamnă renaşterea sacrului, dimpotrivă este expresia unei totale detaşări de semnificaţiile religiozităţii cosmice.
Căderea aştrilor cereşti, o imagine des întâlnită în mitologia folclorului românesc, se impune ca o situaţie de limită la hotarul unor stări şi sentimente contradictorii.
Soarele jos a picat,
Soarele, soarele,
Ca rochia ta din pat,
Soarele, soarele.
( Cad pe ape)
Nelipsită de o oarecare nuanţă banală, comparaţia e disponibilă spre o consonanţă simbolică cu mitul soarelui, al luminii, cu elementele ancestrale ale universului. Chiar şi în căderea florilor de tei sau „lunecarea ” stelelor poetul surprinde revelaţia mitologică a soarelui, ce înveşniceşte şi permanentizează, purifică lumina dragostei. Or, după cum s-a constat, tentativele de reintegrare în cosmos, de participare la descifrarea tainelor lumii nu au fost epuizate. Gr. Vieru le regăseşte nu atât prin divinizare, ca în viziunea poetică a lui L. Blaga, dar prin căldură sufletească, care, de asemenea, capătă asociaţia soarelui. Însăşi metafora lacrimii, evidenţiată anterior, îşi găseşte analogie cu laitmotivul autohton al soarelui, aparţinând aceleiaşi zone tematice.
Filonul folcloric e valorificat în lirica contemporană pe linia unor mituri tradiţionale, care, după spusele lui G. Călinescu, au devenit „pilonii tradiţiei autohtone ” [3, p. 56] şi împreună cu alţi factori îi asigură originalitatea. Fixarea celor patru mituri asupra cărora s-a referit G. Călinescu în monumentala sa lucrare Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent are drept scop revirtualizarea scrierilor contemporane, lărgirea orizonturilor ei spirituale şi general umane, regăsirea unei conştiinţe estetice orientate cu preponderenţă spre universalizarea valorilor. Situaţia se arată deosebit de importantă pentru sfera de investigaţie ştiinţifică, ea amplifică orientarea spre aprofundarea interesului faţă de schimbările structural-semantice din sfera poeziei. Creaţia lui Gr. Vieru poartă obsesia unei mitologii naţionale, pe care o află în straturile foclorice ale culturii autohtone. El selectează din arsenalul mitului tradiţional semnficaţii, motive lirice, evoluând sub semnul unei regăsiri spirituale.
Gr. Vieru conturează o vatra a românismului prin semnele latinităţii entice a poporului nostru şi îndeamnă cititorul spre valorificarea comorilor sale de perpetuare spirituală, îl determină să se ingemăneze cu frumuseţea strădaniei umane, a unei etnii multiseculare zămislite în pledoariile sale poetice. Metafora „Vin din munţii latiniei” face o asociere directă cu intuiţia mitică a unor timpuri străvechi, „în al luminilor tezaur”, aureolate de gloria dacisismului şi constituie o cheie poetică pentru o serie întreagă de opere scrise la tema respectivă.
Astfel, însufleţit de dorul creaţiei şi nostalgia „zidirii /construirii ”, eroul liric dintr-o „mică baladă” râvneşte spre edificarea unei contracţii asemănătoare cu cea din creaţia populară „care să dăinuie veşnic”. Dar pentru atingerea scopului, autorul răstoarnă semnificaţiile arhetipului mitic, privindu-le printr-o lumină inversă şi înlocuindu-le treptat printr-un joc al imaginaţiei sale artistice. La explorarea subtextului ascuns al legendei folclorice, Gr. Vieru conferă un anumit grad de demnitate mitică unor fapte cotidiene asupra cărora întreţine atenţia cititorului. Cutezanţa eroului liric de a invita toate femeile la întemeierea „construcţiei”râvnite:
Care va ajunge întâi,
Pe aceea-n perete o voi zidi.
se soldează în plan interior cu o decepţie sufletească.
Iar din toate femeile
A venit una singură:
Mama.
– Tu m-ai strigat, fiule?
(Mică baladă)
Încărcătura emoţională a sentimentului e concentrată, în special, în ultimul vers. Spre deosebire de alţi scriitori, Gr. Vieru renunţă la accentele melodramatice şi reflecţiile sentimentaliste, iar prin aceasta se pronunţă împotriva banalizării subiectului mitic. Demnă de jertfă, în accepţia poetului, este, în primul rând, mama, de aceea spre ea se revarsă acel izvor nesfârşit de lumină, de dragoste şi credinţă.
În opoziţie cu mitul folcloric, Gr. Vieru umanizează esenţa actului de creaţie, îi conferă mai multă omenie şi bunatate sufletească. Tristeţea coexistă cu bucuria, deznădejdea e înlocuită printr-o emanare luminiscentă a unei iubiri tulburătoare. Asemenea lui Manole, autorul creează cupola morala a versului său şi înveşniceşte chipul mamei în turle de catedrală.
Confensiunile lui Gr. Vieru despre mama, asocierea ei cu elementele trascendale ale cosmosului sunt în bună măsură şi imagini de sorginte mioritică, făcând în felul acesta legătură cu mitul măicuţei bătrâne. Intuind caracterul de zeitate tutelară pe care îl are mama în mitologia nostră populară, Gr. Vieru dezvoltă acest simbol în corespundere cu straturile arhaice ale foclorului şi o sublimează la o treaptă valorică superioară „între ceruri şi pământ”. Privită într-un alt context, mama capătă certitudinea păstorului mioritic, găsindu-şi asemănare cu steaua şi verdele plaiului, ea are capacitatea de a comunica cu elementele ancestrale şi rămâne să dăinuie ca o stea, să „ardă” către tot ce-i sfânt:
Luminând pe rând de sus
Faţa cestui vechi pământ.
( Steaua mamei)
În această ordine de idei, poetul sugerează ideea despre nemurirea sufletului matern, este calea pe care o parcurge Marele Anonim în drumul său spre Eternitate.
Gr. Vieru îngenunchează în faţa mamei ca într-un altar, identificând-o cu sfintele ţărâne, şi creează în jurul ei o atmosferă de sanctuar, de unde printr-o invocare ritualică pornesc impulsurile vieţii. Departe de pastişa foclorică şi imitaţia rudimentară, autorul inserează din arsenalul mitului tradiţional un vast material de investigaţie artistică şi urcă treptele ascensiunii prin steaua şi izvorul mamei, ca în cele din urmă să măsoare veşnicia clipei cu tăcerea ei durută şi s-o regăsească chiar şi dincolo de nefiinţă.
Revenirea permanentă la izvoarele spiritualităţii populare, contaminarea cu unele motive preluate din mitul folcloric, reluarea sugestiilor mitologice din perspectiva propriei individualităţi creatoare reconfortează scrisul lui Gr. Vieru, îi încadrează opera în contextul unor noi dimensiuni estetice şi spirituale, orientează toate impulsurile şi trăirile autorului spre „veşnica rotire a meditaţiei în sfera poeziei” [4, p. 414] Mitologia autohtonă se menţine şi în universul liricii sale ca un răsărit de soare, sursa unor inspirate motive, sinteze artistice, prin care sînt promovate valorile naţionale cu durata lor de veşnicie şi universalitate.
NOTE:
1. Gr. Vieru. Verb care nu îngăduie comparaţii. Apud. S. Saca Aici şi acum: 33 de confesiuni sau profesiuni de credinţă. Chişinău, Editura Literatura artistică, 1976;
2. Gh. Drăgan. Poetica eminesciană. Temeiuri folclorice. Iasi, Editura Junimea, 1989
3. G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Bucureşti, Editura Minerva,1982.
4. G. Ciompec. Motivul creaţiei în literatura română. Bucureşti, Editura Minerva, 1979.