NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU, LIA RUSE, CONSTANTIN RUSU: VERSURI

Orfeu poezii

LUCEAFĂR ÎN UNIVERS

Lia Ruse

Cântă tăcerea-ţi pe foi de hârtie!…
Iubirea, tot sburdă-n poeme cu vers,
Doină, istorie, filozofie….
Astăzi, eşti un luceafăr în univers!
Miroase-a fum de lemne arse-n sobă…
În sclipăt de jar s-au mistuit idei
Când gerul îmbrăca aerul în robă,
Sau vara, pe banca iubirii, sub tei.
Născut în albul nebunelor zăpezi,
Vraful tău de versuri, o lume, a uimit,
Timpul a lăsat, prin scrisul tău, dovezi
De prea-mărire…că ţara ţi-ai iubit!
Cu vorbe suave ai vrut să prezinţi,
Din inimă, trăirea ta corectă,
Deschizând capete cu cheie de sfinţi
Dar,..se ştie,.. prostia se repetă…
Tu ai rămas -etern- tandru ca un crin!
Preocupat, ai trecut dealuri şi văi…
Ai simţit cum scurmă-n ideal un chin
Că-n moarte te-au trimis ticaloşii răi.

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

ESTE UN RISC SĂ CREZI ADEVĂRUL GOL

Oamenii se îndoiesc de cele spuse cu nonşalanţă,
li se pare un fel de a brava în faţa mulţimii,
o armă a creerii încrederii perverse
cu o lipsă de respect,
priceperea lor se bazează pe fapte făcute
care să-i mişte din loc,
să-i mobilizeze-n acţiuni de schimbare
în vârtejul cărora să se afirme în văzul celorlalţi
şi nu o poveste de întunecat minţile.

S-a încetăţenit spoiala de vorbe poleite
care nu spun şi nu duc nicăieri,
aşa cum se ameţesc îndrăgostiţii cu promisiuni
pănă se-ntâmplă neprevăzutul
şi fiecare îşi vede drumul împotmolit.

Este un risc să crezi adevărul gol,
starea de incertitudine care se aşază-n cuvinte
unde minciuna locuieşte cu chirie,
îmbracă fiecare speranţă în purpuriul
unui apus fără orizont
chiar şi în sufletul purtător.

Am convingerea în miezul adevărului ascuns
ca într-un punct geometric de aflat,
acolo unde converg mai multe unghiuri şi linii
şi poţi construi prin raţionament deducţia
care te lasă liber să vezi
cum vor evolua imaginarul şi realitatea
în cercul în care te învârţi
ca un titirez pe masa de şah.

După ce acesta cade
dai cu nebunul şah-mat
şi pierzi o singurătate.

O UMBRĂ CE-MI TOT FUGE ÎN FAŢĂ

Am uitat să vă spun că vine din urmă
nenăscutul uitării, vecinul mângâierii triste.

Îndrăgostitul sărbătorilor din decembrie fără sănii,
fără oameni de zăpadă şi fără multe altele
dar cu mâinile în sacul cel mare al moşului,
odihneşte în podul casei înainte de drum.

În buzunare am bulgări de aer
şi-n casa nimănui a îngheţat foamea pe masă.
După alungarea ei rămâne un gol condamnat la moarte
de un cerşetor care a scăpat din mână viitorul,
îşi aminteşte de un dor undeva într-un sat îndepărtat
şi-i vine să plângă în văzul oamenilor
ce cred în frumuseţe ori mântuire.

De cuibul speranţei a rămas atârnată o aripă de veghe,
o umbră ce-mi tot fuge în faţă
într-o iubire când sare pragul bătrâneţii.
Doamne, de ce-mi fulgeri prin umilinţă
şi-mi pui în echilibru suferinţa cu speranţa?
În pustiul disperării au înflorit cactuşii,
au fost lăsate la vatră măruntele satisfacţii
şi prin unirea cu nefiinţa o să mă vindec
de toate păcatele sângelui.

Lacrima veşniciei urcă viaţa spre moarte
ş-i pune pe taler sufletul despovărat.

CRUCI SE VOR NAŞTE-N INIMA LEMNULUI

C-un suflu de foc
voi înroşi fierul până se topeşte.

Se vor aprinde verbele, vor arde-n cuvinte,
cenuşa nepăsării se va depune,
pe zidul ridicat, rămas neterminat.

Nopţile mele vor fi ce nu sunt.

Lumina va umple golurile ivite,
şi nervii au sub control trupul până la unghii,
se pun în mişcare stelele cerului
iar frunzele privesc din copaci.

Voi ţese întunericul şi se va destrăma,
va trece peste pietrele oarbe, tocite,
în drumu’-i anevoios ce nu se mai termină.

Lucrurile vor muşca lacom din mine,
mă vor cuprinde-n ele fără memorie,
de nu o să mă mai recunosc.

Vor muri zilele ceasului cu cheie,
ierburile vor transpira-n cântecul păsărilor,
în răsfaţul soarelui la amiază.

Cruci se vor naşte-n inima lemnului.

Nopţile vinului vor fi lungi,
se rotesc peste dealurile cu vii parfumate
de-mi voi bea licoarea din cupele sorţii.

Voi furişa cuvintele-n cărţi, se vor izbândi vise,
vor curge tristeţile în poienile mierlei
dincolo de salcâmii poemelor.

Mă voi transpune în fructul târziu al gutuilor
de nimeni nu mă recunoaşte-n fereastră.

CASTELUL MULTE MAI ŞTIE

Se rotesc viperele în jurul vechiului castel,
veghează să i se păstreze misterul.

Ziduri de piatră urcă până la baza negrelor turnuri,
timpul rânced se ascunde după colţuri
unde răzbăteau vaietele torturii.

Aruncaţii în fântânile morţii hrăneau animale
şi totul s-a topit în istorie,
mi-e teamă să şi privesc dar ascult povestirea
şi parcă întâmplările se tot îndepărtează.

Castelul multe mai ştie
de se-nchide-ntr-o ambiţioasă solitudine.

Când mă gândesc la ceva romantic
să intre-n amiaza dorinţelor tale aprinse
mă surprind într-un fel de singurătate.

Un drum pe care merg de mână întunericul cu trădarea
la chemările strigate prin gura
celor ce nu-şi surpă vechile ambiţii.

Ce-o să se întâmple cu visele ce se macină
în văile pe care le ocoleşte vântul?
Ca să ajungi la esenţe,
cauţi concretul prin toate ungherele
până ajungi la abstractul din lucruri
unde găseşti un surplus de înţelegere.

Cum să pătrunzi în abscons
dacă nimic nu este acolo
şi vocea-i cântă-n vocale sonore
cum corzile întinse ale harpei
ce numai îngerii nopţii o ascultă
şi se-afundă-n lumină
ca ciocârlia.

TOTUL ESTE RUPT

Am rămas trădat de vocea aceea caldă
care îmi şoptea zilnic iubirea ei.

Îmi închipui cum vrea să dreagă busuiocul
acum când e prea târziu,
timpul a pus coaje peste sentimente
şi interiorul meu e plin de întâmplări
arse până la capăt.
Mă învârt în cercurile concentrice degeaba
o să fac din ele o spirală care ies înafară
şi chiar o să simţiţi fluxul spre înalt
prin care-mi depăşesc trecutul.

Totul este rupt
de fostele mele locuiri în ambiguitate,
am învăţat să mă păzesc de superstiţii
şi de femeile fără somn.
Adun sub tălpi drumurile păţiţilor,
nimeni nu mă mai poate convinge în vreun fel
că pot atinge recorduri care nu mă ispitesc
aşa cum am obosit să cred
că morţii învie.

AMBITIE SI CURAJ

Fără să vreau m-am simţit un altul
plecat să-şi caute rostul prin lume
după un vis care sta cuibărit în memorie
de pe vremea când nu ştiam încotro s-o apuc,
drumurile fiind multe şi nesigure.

Cineva mă ţinea în fundătura proprie
supus la nedumeriri şi lipsă de curaj
până ce eroul din mine s-a debarasat de toate constrângerile
şi am pornit prin lume.
De fiecare dată m-au lovit întâmplări diferite şi aspre,
le simţeam muşcătura de câine străin
cum sângerează-n inimă.

Până la urmă m-am eliberat de toate angoasele,
am rupt gardurile de sârmă ghimpată,
stăteam în faţa mea
cu trupul acela tânăr şi viguros
şi cu minte de bărbat fără temeri.

Dar cine ar fi crezut în această poezie
a despărţirii apelor de uscat
fără porunca ce exista în mine
zidită vertical în coloana fără sfârşit
de creator.

LIPSA DE VOINŢĂ

Într-o noapte zdrenţăroasă
c-un dezgust de tot ce se pune la cale

nu te-ai manifestat, aveai o lipsă de voinţă
care te-a cuprins până-n măduvă
punând cruci în sângele năvalnic.
Te-ai lăsat în apatia bolnavă a scurgerii timpului
şi el nu iartă.

Poate că nu aveai de ce să-ţi aminteşti
şi toate semnele anormale trecute cu vederea,
ca un copil ce nu ştie ce se întâmplă
şi dintr-un elan al urcuşului ai căzut
în groapa cu lei a prezentului
unde nu mai sunt perdele de protecţie
şi din bine ajungi în răul monstruos
cu toată ruşinea amânată.

De acum nu te mai scoţi decât singur
până nu-i prea târziu,
să mai poţi scăpa de lumeştile patimi
cu final necruţător.

ÎN PAS CU TIMPUL

Îmi ia din greutate, crucea e mai uşoară pe umeri,
nervii fac drum prin măduvă, se destăinuie,
respiră prin piele foşnetul din trup
şi lasă ferestre-n suflet să intre lumina.

Întunericul se soarbe pe ascuns
se face noapte-n culise.

În pas cu timpul se cere voinţă şi răbdare,
înfrângerea îndoielii până la sânge,
să se simtă cum rodesc libere gândurile.

Îmi reiau strigătul, trag clopotele de funii,
spiritul să intre-n febra speranţei,
cuvintele nu lasă urme nici pe zăpadă
fără să treacă o rază de soare.

Miracolul inexistent
vreau să-l trezesc,

demult este cerut
spiritul să intre-n febra speranţei
şi aşa să rămână.

AM SOCOTIT CĂ E BINE

Fiindcă eu nu te înţeleg şi nici pe mine,
tu nu mă înţelegi şi nici pe tine,
am socotit că e bine
amândoi suntem la fel de înţeleşi.

Ne-am hotărât să fim împreună,
să ne luptăm unul cu altul şi cu noi înşine,
timpul trece astfel mai repede
fără mari eforturi de adaptare la existenţă,
dar se face târziu şi după o vreme
o descoperire surprinzătoare.
Ne înţelegem asupra unor lucruri,
că negrul este negru şi albul alb,
aşa am început să iubim lucrarea
de fiecare zi şi mai ales de noapte,
zicând că nu-i obositoare.
Atunci mi-am pus întrebarea:
Doamne, din ce aluat ai dospit pâinea
şi cine o va mânca
devreme ce amândoi suntem la fel de flămânzi
şi se mai naşte cineva?

POEME DE CONSTANTIN RUSU
DORESC…

Doresc trezirea aşteptării imense
în regăsirea zâmbetului universal,
cu nori de lumină ferind de miracol
mângâietoarea plutire strămoşească,
în gândurile neînţelese ale cotidianului.

Doresc să culegem din aurul zilei
împotmolitele taine din ritualuri
mărturisite odată pentru o icoană
a răbdării fără sfârşit din tricolor.

Doresc să alung nepăsarea tristă
din minunile mari ale poenilor mele,
sădind în sufletul celor îndoielnici
semnele năvalnicelor străluciri
într-o horă dirijată din înalte ceruri,
când imnul nostru va înveli lumea.

Doresc să fim licuricii netrecători
în stelele tremurate fără armonie
dar vreau pe pământul meu o casă.

RAMELE VIEŢII

Sub cearcănul anotimpului trist
privirile văd umbrele ochilor,
fulgii de zăpadă vor frigidere,
geamurile sparte uscă somnul,
dar vise nezugrăvite ne spun
taina luminii din rama sfârşitului.

Rama oglinzii ascunde tablouri,
dar suspinele nu sunt pictate,
undeva un copil cu gingăşie
pune albul pe cutele istoriei
dorind sincer învelirea şcolii
cu albastrul splendorii divine.

Rama uşii să deschidă cărări
cu orizontul adus mai aproape.
Înţelesul vechimii şi prezentului
prin rama porţii să fie veşnicia.

MISTERELE NOPŢII

Noaptea îmi înveleşte sufletul.
Îi închide ferestra sub raza lunii
încercând să închidă în întuneric
zidirile şi trăirile printre ruine,
nepotolite creaţii aduse spre vise
cu aburi aruncaţi pe oglinda vieţii
de creatori hipnozei cu iubire mută.

Un înger necunoscut mi-e dascăl,
un fluture pe norul catedrei albe
şi mă pierde în teorema destinului
când confund iubirile cărărilor
cu o falsă mireasmă a smirnei
la un preţ ascuns fără impozit.

Azi prin vise mai freamătă un cânt,
peste povestea vieţii mele plângând,
misterul fredonând că sunt în pământ.