Marin Moscu: Versuri

Marin-Moscu-

ÎN CRUCIFIXUL PORȚII

Mă dor încheieturile timpului,
Scârție în sânge vechi nisipul,
Sufletul devine sticlă transparentă
Dezgolindu-mi inima şi chipul.

Fluturii valsează-n zarea azurie,
Silabele se-ntrec în rugăciuni,
Femeile sunt îngeri fără aripi,
Sculptează-n nemurire noi minuni.

Mă dor încheieturile timpului,
Iubirea ta cu inima cuprind,
De-aceea-n crucifixul poeziei
Aşez clepsidra, flacăra-i aprind!

EŞTI ATÂT DE FRUMOASĂ

Eşti atât de frumoasă încât
În ochii tăi,
În care sclipesc stelele,
Îmi vopsesc
Îngenuncherea imaginației!

CÂND NU EŞTI LÂNGĂ MINE…

Când nu eşti lângă mine
Simt mâna stângă
Dureros de nătângă,
În dinte de câine.

Aşez în foietaj de petale
Uitarea ce-aparține
Dreptei cruci de bine
Cu oasele goale!

FĂRAŞUL CU STELE

Am netezit pavelele gândului
Cu florile aşezate pe gulerul pământului,
Mi-am pus inima într-o cafea descântată
SĂ FIE CITITĂ ÎN IRIŞI DE FATĂ.

Păcatele s-au rostogolit în gestul făcut,
Ca pe un gard cu vise în ie cusut,
Orbeşte curcubeul m-a dat peste cap,
În brațele tale mă-nghesui să-ncap.

Rodii din crengile stelelor pline
Mi-atinge uimirea sculptată în bine,
Pun catifea pe dâra cu semne,
Inelele iubirii sunt răni şi însemne.

Stejarul din noi izvoarelor cântă,
Ghinda speranței ne binecuvântă,
Suntem zămisliți sub canoanele-i grele
S-adunăm bătrâneții făraşul cu stele!

ÎN UMBRĂ…

În umbră nu stau vorbele ascunse,
Ele se înalță pe-aripi de buburuze
Şi-n zborul fără spaima despărțirii
Încropesc în inimi scânteile iubirii.

Mereu aş vrea s-avem acelaşi rost,
Să ne iubim fără să ținem post,
Raiul să-l avem înfloritor în veci
Cu vise minunate pe tanice poteci.

ŞANSA SĂ PORT MÂNA STÂNGĂ ÎN GHIPS

Şansa să port mâna stângă în ghips
Înaintea cuvintelor rotunjite în vis,
Cu iluzii puse în cumpene uzate
De aripi respirate în zboruri înalte,

Şansa să-mi privesc inima cu durere
Prin jurăminte înmuiate-n tăcere,
A fost şi este un şirag din zile amare
Unse cu uleiuri prelinse din soare.

Nimic nu poate să mişte-n greşeală
Decât luminița ce ochi-mi înşeală.
Am pierdut distanța circular – realitate,
Sângele țâşneşte din degetele retezate.

Ațe catgut se cos în loc de inele,
Umflăturile cresc în nopți fără stele,
Mirosul amintirii e-n nară de câine
Care latră la cer, se roagă la tine.

Şansă-i că am lângă mine doctorul om
Care taie răsăritul cu nichel şi crom
Şi-mi altoieşte rodiile degetelor sfărmate,
Clipa fluieră bucuria existenței aparte!

NELINIŞTITUL DRUM

Sufletul universului s-aşază în aerul meu,
Îl respir cu dealuri cărunte şi munți,
Țărmurile mi se prind în mimică
Făcând între durere şi fericite punți.

Iubito, îți mângâi azurul din ochi,
Privirea din ram cu rod împlinit,
Mâna ta freamătă zâmbetul în sărbători
Din începutul ecoului sub care ne-am iubit.

Albeşte povestea aceasta în noi visător,
Pe umeri purtăm platoşa stelelor stinse,
Strigăm universul şi vine sălbatic
Să înnoiască credința în vise.

Ninge în ningerea noastră firavă,
Devenim fulgi sferici în viscolul luminii,
Ne-om aşterne în somnul de veci,
În propriul cavou, mână în mână.

Corabia pământ ne va purta mai departe,
Amintire venită din oase şi fum,
Universul este raza gândurilor noastre
În care pregătim neliniştitul drum!

RĂBDAREA CERULUI FURATĂ

La ora x de după x
Cad stelele din cer la fix,
O floare moare şi-ncă una
Când noaptea miluieşte luna.

La ora fix şi-ncă ceva
Nimic nu stă în calea mea,
Pierdut în vise şi în dor
Cu steaua ta în brațe mor.

Surâde lumea natural,
Un înger mângâie un cal
Şi trece prin inima lui
Precum în coaste vechiul cui.

Nu te-ntreba, nu mă-ntreba
O aripă de va bătea,
Voi fi supus sclav al iubirii
Sau un surâs al despărțirii?

La ora x de după x
Mor stelele din cer la fix,
A mea trecut-a mai demult
În floarea răsucită-n lut.

Ea are freamătul tăcerii,
Vârtej de fagure şi miere,
Eu am doar dăruirea toată –
Răbdarea cerului furată!

ÎMPĂTIMITE INEPȚII

Scriu o cerere în verdele cerului,
Îi pun aripi genele
Şi o trimit în zbor
Către stele.

Acolo se combină
Lacrimă cu lacrimă,
Culoare cu culoare…

Plouă.
Pământul plin
De HIV-ul prostiei
Îngenunchează .

Dumnezeu ne ia de mână.
Doi căței tremură
În puritatea încercării.

Cererea cade în cazanul
Invizibil.
Iadul devine flacără.
Pământul prinde aripi
Spatelui meu.

Zbor printre
Curcubeiele minciunii
Împătimite
Cu inepții!

VISE PE ZĂPADĂ

Brusc se iau decizii contondente,
Visele se îndulcesc de fete,
Vârstele-n etaje aleargă după ele,
Le ajung doar cei mânați de stele.

Fetele se-ncântă, înduioşate
Adună îngeri şi îi scaldă-n lapte,
Căutat de-o spaimă înspumată
Prefer să fac potecă în zăpadă.

Să las ca semn urmaşilor urmaşi
Potrivirea miilor de paşi,
În minciunile înscrise pe zăpadă
Visele le pun frumos să ardă!

MĂIESTRIA EXISTENȚEI NOASTRE

Pământul mângâie tangentele timpului
Cu aripi de albi porumbei,
Oamenii curbează orizontul înaltului
În parfumul florilor de tei.

Poetul îndeamnă Floarea Albastră
Să vină la lacul împodobit cu stele,
Scriu cu sânge pe cerul iubirii
Punând în clepsidre nisip şi pietricele.

Pământul mângâie, universul încântă
Sferele invizibile, albastre,
Muzica printre aripi de albi porumbei
Înalță măiestria existenței noastre!

VIAȚA CA FIRUL DE IARBĂ

Viața trece ca firul de iarbă prin ac.
După ce trece, pune în ştreang
Propria moarte.
Moartea vrea să scape oricum
Din fluierul sângelui.

Nu se mai poate rotunji.
Îngenunchează,
Duhneşte a umbră.

Viața trece firul de iarbă
Mai departe
Numărând ştreangurile crude!

PLĂMĂDIND LUMINA DUPĂ UŞĂ

Vântul mătură semințele norilor,
Razele soarelui sunt făina luminii,
Icoanele miresmelor aşteaptă în ramuri
Să înflorească în neştire spinii.

Doar văzând cum macii trec în sânge
Şi plumbul pedepseşte crunt vânatul,
Fața suptă-a bucuriei noastre
Traversează în genunchi înaltul.

E nevoie să-nchid nostalgia
Din rana unui suflet chinuit
Ce a rămas să-şi bea singurătatea
Sub flacără gălbuie de chibrit.

Bate-n mine o armată beată
De încercări în duhuri de cenuşă,
Te voi găsi în morile de vânt
Plămădind lumina după uşă!