PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII (15)

Goma

FALSIFICAREA ISTORIEI SE POATE FACE ŞI PUNÂND ÎN SCENĂ CEARTA DINTRE DOI GOI CĂRORA LE ACORZI DREPTATEA RABINULUI

„Steaua galbenă” este subintitulat capitolul: „Port şi stigmat vestimentar” din cartea lui Andrei Oişteanu Imaginea evreului în cultura română – studiu de imagologie în context est-cen-tral european, Humanitas, Bucureşti, 2001. Citez de la pag. 146:
„În 1994, într-un interviu publicat de revista franceză La Vie (nr. 2546, 1994), regizorul Lucian Pintilie a amintit de «evreii care purtau steaua galbenă şi care măturau Bucureştiul» la începutul anilor ’40. într-o pagină de jurnal scriitorul Paul Goma a comentat astfel acest episod: «Ştiam […] că, în România, evreii suferiseră persecuţii […], dar nu purtaseră stea galbenă» (sublinierea aparţine lui A. O., n. m. P.G) (.) Trebuie să observ – ca rabinul din celebra parabolă – faptul că, în felul lor, ambii interlocutori au dreptate”.
Aceasta este o variantă, nu doar prescurtată – fatal, inclu­derea în volum obligă – ci, trivial vorbind: rasolită, deci falsi­ficată, a altui text care măcar dădea citate corecte şi corect indica sursa: „roman”, nu „jurnal”, publicat în revista 22 din 4-9 ian. 1996, pag. 12, sub indicaţia: „eseu”, purtînd acelaşi titlu: „Stigmatul etnic”. Primul capitol: „Paul Goma versus Lucian Pintilie”. Acolo citatele erau mai bogate şi, am mai spus: fidele, în schimb (!) lipsea trimiterea la rabin.
Nici în periodic nici în volum autorul nu a respectat adevărul conţinut în citatele de el produse – pentru un motiv simplu: nu a înţeles ce „conţineau”, altfel nu ar fi scris, negru pe alb, în 22, cu o candoare egalată doar de neinteres (citeşte: insensibilitate la tot ce este ne-evreiesc): „Nu mă interesează (.) polemicile dintre Paul Goma şi Lucian Pintilie”; şi: „.dar anume acest subiect fiind suficient de interesant şi de important merită câteva precizări, pentru a-l scoate din zona ambiguă a «amintirilor din copilărie»”.
Mărturisesc, umil: pe mine mă interesează ce va spune rabi­nul. Atât despre portul stelei galbene, în Bucureşti, cât şi despre. „zona ambiguă a «amintirilor din copilărie»”. Şi aşa, puţin, sunt curios să aflu cui va da dreptate înţeleptul Rabin: lui Pintilie – care „vede” cai verzi pe păreţi din filmele sale turnate după nemuritoarele texte de Băieşu, de Petru Dumitriu-Canaliu -sau lui Goma, şi el cu „ambigue” amintiri-din-copilărie? Desiluzie: Rabinul Oişteanu aţâţă curiozitatea cititorului (şi a autorului citat) apoi, senin, trece la alte celea, nesinchisindu-se de faptul că promisese „ambilor interlocutori, dreptate”. Modul în care semnatarul „studiului de imagologie” manipulează citate, nu doar falsificîndu-le prin modificare activă, ci prin omisiune (pasivă, în principiu), folosindu-le, nu ca izvor de informaţie, fie el şi polemic, ci doar ca pretext al propriului monolog dezordo­nat nu face deloc cinste unui om de ştiinţă, fie el şi imagolog. Pentru că: întrebarea la care trebuia să răspundă A. O.- din moment ce evocase „polemicile dintre P.G. şi L.P.” (care însă nu-l interesează!) era aceasta:
Au purtat sau ba evreii stea galbenă?- „la începutul anilor ’40” (citat din A. O.) în timp ce măturau străzile Bucureştiului, aşa cum afirmase L. Pintilie (şi fusese contrazis de P. Goma)?
În loc să răspundă (la propria întrebare), retoricianul A. O. înşiruie ordonanţe, ordine, contra-ordine, anulări de ordine, abrogări de ordine. Cu eforturi considerabile şi cu multă bunăvoinţă am putea deduce că, la urma urmei…, în Bucureşti, Evreii nu vor fi purtat stea galbenă… Dar de ce nu o spune de-a dreptul? Fiindcă pe de o parte i-i lene; pe de alta: i-i tare lene. Aşa a fost învăţat, aşa l-am învăţat noi, ne-evreii: să nu argumenteze, fiindcă lui, ca evreu, i se va da totdeauna dreptate, nu pentru că ar avea dreptate, ci pentru că este evreu, iar adevărul evreului holocaustolog, chiar mincinos, este considerat de facto: literă de. Capital!
Că pe A. O. nu-l interesează polemicile dintre P.G. şi L.P. -nici o supărare(-n ciuperci)! însă pentru că el s-a băgat în vorbă, pentru că el ne-a folosit, prin citate, (el) era obligat să iasă – din vorba şi din citatele noastre – ca un om de carte (şi de onoare) ce vrea să fie. Dar am spus: i-i lene să ducă la capăt ce începuse.
Abia citindu-l pe A. Oişteanu, am înţeles: un rabin este acel înţelept care face pace între doi evrei – şi numai între evrei. Or Pintilie şi cu mine păcătuim grav prin faptul că suntem goi (ce să facem: nu suntem cu toţii perfecţi). Un rabin nu are cum să decidă că. „amândoi avem dreptate, în felul nostru”, nu pentru că noi, goi-ii am refuza dreptatea rabinului, ci pentru că pe rabin nu-l interesează polemicile dintre goi! în textul din 22 A. O. mă cita (citîndu-l pe L. Pintilie) mai pe larg. Paragraful nu vorbea doar de evrei, ci şi de nemţi, de la ei pornea – iată pasajul din interviul lui L. Pintilie (în franceză):
Ces visages d’Allemands sont pour moi associes a ceux des juifs portant l’etoile jaune et balayant les rues de Bucarest un an plus tard”.
Ce vor fi avînd „ces visages d’Allemands” cu… prefectura? în volum A. Oişteanu a renunţat la germanii „văzuţi” cu ochii copilului L. Pintilie din pasajul citat în revista 22. Adevărat, în romanul Evadam (din care un fragment fusese publicat în revista Timpul) nici eu nu zăboveam la cestălalt neadevăr vehiculat în interviu.
În legătură cu germanii din Sudul Basarabiei, colonizaţi de ruşi în locul moldovenilor alungaţi de noua stăpânire, începînd din 1816, ajunşi în 1940 la cca 100.000 suflete… După 1918 deveniseră fideli cetăţeni români de etnie germană (foşti fideli cetăţeni ruşi). Nu au suferit deloc după instaurarea regimului bolşevic: în virtutea înţelegerii Hitler-Stalin din 23 august 1939, au fost repatriaţi (în Germania, fireşte) şi nu „deportaţi”, cum scrie A. Oişteanu în textul din 22, fără a indica: de către cine deportaţi şi deportaţi, unde? El nu ştie (ceea ce este de mirare) sau nu vrea să ştie (ceea ce devine gravissim) că, în ziua de 6 iulie 1940, la Chişinău a fost organizată o mare sărbătoare narodnică, truditorească, în cinstea. încheierii ocupării de către Rusia Sovietică a teritoriilor româneşti Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa. La tribună se aflau Hruşciov, Mehlis şi alţi monştri, iar ca invitat, un ofiţer superior german din SS. Garda de onoare (a tribunei oficiale) era formată, jumătate-jumătate, din ostaşi ai trupelor NKVD şi de SS, componenţi ai unui batalion german, venit în URSS (prima etapă: capitala. fructului antantei hitlero-staliniste: Chişinău), pentru a-i recupera şi repatria pe coloniştii germani şi a se perfecţiona în subtilităţile artei Gulagului, cum scrie Gr. Vindeleanu – vezi-i mărturia mai departe.
Aceasta a fost istoria-mare, cea în care A. Oişteanu a refuzat să se amestece. Dacă i-i lene. Acum istoria-mică, ignorată de Lucian Pintilie, însă, după un rău obicei carpatodanubian, comentată, vehiculată, impusă:
Dacă el, în vârstă de 7 ani, se afla în 1940-41 la Bucureşti, ca basarabean, atunci era un refugiat a cărui familie părăsise Basarabia înainte de 3 iulie 1940. Deci nu putuse vedea „repatrierea nemţilor” (şi nu „deportarea”, cum scrie A. O. cu indiferenţă egalată doar de imensa-i ignoranţă) – aceea avea să înceapă în august. Concluzie – dublă:
a.Lucian Pintilie nu a avut cum vedea, în Bucureşti, în tim­pul războiului, evrei purtînd stea galbenă, fiindcă nu au existat;
b.Lucian Pintilie nu a avut cum să-i vadă pe coloniştii nemţi din Basarabia şi să le plângă de milă până la a le asocia/ suprapune chipurile cu/pe cele ale evreilor, în Basarabia, din care el plecase înainte de repatrierea coloniştilor, pe Dunăre, îmbarcaţi pe nave fluviale la Reni. – din motive de (blestemată) cronologie.1) în chestiunea „stelei galbene” mă las pe mâna „Dreptului între popoare”, „Cetăţeanului de Onoare al Israelului”, Raoul Şorban (op. cit. p. 23):
„Multe din prevederile acelor legi discriminatorii nu s-au aplicat niciodată. Au fost elaborate sub presiunea nazistă, dar s-au căutat şi căi de a fi ocolite. Se elabora legea, dar şi regulile… antilegii! Au fost şi voci care cereau ca şi evreii din România să poarte ‘Steaua lui David’. Şi acestei presiuni i s-a găsit soluţie, în urma întrevederii dintre Mareşalul Ion Antonescu şi dr. Wilhelm Filderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti. La 6 sep­tembrie 1941 Mareşalul a dat dispoziţie ca semnul distinctiv să fie suprimat din România (subl… mea, P.G.). Cine a mai făcut aşa ceva? Tot atunci Consulatul Român din Paris a cerut ca o măsură similară să fie valabilă şi pentru evreii cetăţeni români, aflaţi în Franţa”.
În studiul de aproape 500 pagini (cu ilustraţiuni) cercetătorul Andrei Oişteanu, pentru a zugrăvi „imaginea evreului în cultura română”, a vorbit de calităţi, cusururi, meserii, înclinaţii, reuşite intelectuale. Cu lene şi cu convingerea că nu contează ne-argu-mentele sale, ci faptul că goi-ul cititor ar să-l creadă, oricum: «Domnule, ce învăţat e nepotul lui Răutu!” Numai că a uitat ceva esenţial pentru evreul din această parte a Europei populată de lituanieni, polonezi, ucraineni, unguri, ruşi, români: muzica.
În carte există doar două aluzii:
1.La pagina 193, în capitolul despre păstorit: „…în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, lăutarii evrei din România (subl. mea) interpretau în idiş un cântec popular evreiesc intitulat «Eu, biet cioban»”;
2.La pagina 197, în capitolul despre „agricolizarea” evreului:
„Şi nu este întâmplător faptul că imnul mişcării sioniste, Hatikvah («Speranţa»), devenit din 1948 imnul naţional al Statului Israel, are influenţe din folclorul muzical moldovenesc (piesa Cucuruz cu frunza sus)”.
Să ocultezi muzica într-un studiu despre evreul din Europa Centrală şi de Sud: un act motivat nu doar de ignoranţă, ci de rea-voinţă – dacă aş fi rău, l-aş acuza pe autor de. „antisemitism”! Să admitem că, bietul A. O. este afon. însă nimeni nu i-a cerut să ne şi cânte la ureche Cucuruz cu frunza-n sus (şi nu: „frunza sus”- una; a doua: partea muzicală a actualului imn naţional israelian nu „are influenţe din.”, ci este chiar melodia de origine; nu „din folclorul muzical moldovenesc”, ci din cel basa­rabean, binişor diferenţiat de cel de pe malul drept al Prutului, moldovenesc-general, după tragedia sfâşierii Tării Moldovei la 1812), ci să aibe idee: ce este muzica şi la ce slujeşte ea.
Dacă A. O. este un respins de muzică, va fi avînd măcar ceva cunoştinţe de arte plastice – să nu fi văzut nici reproduceri ale tablourilor semnate de oarecarele Chagall (la verişoara sa, Anca Răutu, istoric de artă) a cărui viziune este bântuită-legănată de miri, măgari – şi lăutari? Să nu fi auzit vorbindu-se, în familia sa de evrei bolşevici originari din judeţul Orhei, pe Răut – dealtfel, de la râul cu acelaşi nume şi-a luat unchiul său după tată, pseudonumele. literar, că tot martirizase el, cu sadică şi mohorâtă plăcere, cultura română preţ de trei decenii – despre lăutarul evreu Lemeş? în toată modestia: dacă mi-ar fi citit textele publicistice şi romanul Profil bas, apărut în franceză în 2001, la Editions de Syrtes, Paris, s-ar fi documentat în vederea studiului (de imagologie). Muzicalmente, evreul poate fi privit din trei unghiuri:
1.Lăutarul – ca meseriaş;
2.Instrumentistul cult (aş umple trei pagini – fiecare cu câte două coloane – cu numele violoniştilor, ale pianiştilor, ale şefilor de orchestră evrei – de ieri, de azi);
3. Producătorul fenomenului klezmer.
Mă opresc doar la punctele 1 şi 3:
– în provinciile româneşti din Nord: Ardeal, Maramureş, Bucovina – cu osebire în Basarabia ocupată de ruşi evreul lăutar era o prezenţă curentă. Ba lăutarii evrei erau chiar mai numeroşi (ca scripnik-i) decât lăutarii ţigani, specializaţi în ţambal şi în instrumente de suflat, din alamă, clarinetul intrînd şi el în dotarea evreului – în scurtă vreme evreii aveau să devină străluciţi contrabasişti şi ţambalagii – în America.
O figură de legendă a fost în secolul al XIX-lea lăutarul evreu Lemeş (sau: Lemiş), supranumit „Barbu Lăutaru al Basarabiei” (Hasdeu, Alecu Russo, Kogălniceanu, Iorga, G. Madan, Stere). Acest Lemeş a fost nu doar un muzîkant, cum vor fi fost sute între Riga şi Odessa, cântînd la nunţi, hore, baluri, sindrofii. Ci mult mai mult – în Basarabia ocupată de ruşi: el a fost interpretul, păstrătorul, colportorul valorilor de poezie, de melodie, de identitate ale „moldovenilor”, rupţi de fraţii lor -începînd cu doina intrată şi ea în folclorul idiş, numai cu partea muzicală: „Prutule, râu blăstămat,/Care-n două ne-ai tăiat…”. Lăutarul evreu Lemeş, cântînd şi la „soarelele” de la curţile marilor boieri basarabeni rusificaţi: Cantacuzino, Moruzi, Sturdza, Catargi, Krupenski ş.a., a jucat rolul de… pedepsitor-la-cererea-victimelor: poftit, angajat, plătit împărăteşte de cei care, pentru titlul de kneaz îşi vânduseră moldovenitatea. Lemeş, dăruit şi cu o voce sfâşietor de frumoasă, le amintea în „moldo-veneşte” ce anume părăsiseră, trădaseră. Fanarioţii rusificaţi îşi rememorau „faza intermediară”, moldovenească şi plângeau de beţie cu bale, rusească, cu lacrămi cât pearja, îşi zmulgeau ă la russe, bărbile, se loveau cu pumnii în cap (tot după modelul pravoslavnic), şi, mazochişti, continuau a-i cere lui Lemeş: «Ia mai zi un cânticel în limba maicii noastre (sic) – să mai vărsăm o lăcrămioară». Vai, katharsis-ul moldo-rus stârnit de scripcarul şi guristul evreu Lemeş prin limba română – se rezuma la kef-ul anual, nu se concretiza în ctitorirea vreunei tiparniţe cu litere „moldovineşti”, nici a unei şcoli, măcar de dascăli bisericeşti – „în limba maicii”.
Decurgînd firesc din primul punct (lăutarul evreu, acel meseriaş care contra plată executa comanda clientului: polonez, rus, ungur, moldovean, în limba şi cu materialul comanditarului), s-a închegat o nouă expresie muzicală: klezmer-ul. Pentru uz propriu evreii lăutari păstrau ca atare ori modificau teme muzi­cale existente în comunităţile pentru care executau comenzile, dotîndu-le cu texte în idiş, astfel creînd un nou folclor muzical: (există în Europa de Est altul, cu texte în idiş, însă muzica – iudee are inflexiuni melodice liturgice, de sinagogă şi a inspirat jazz-ul vocal practicat în Franţa de Michel Jonasz).
Ciudat şi, la urma urmei, explicabil: klezmer-ul, născut în Europa s-a cristalizat în afara ei, în „emigraţie”:
În America (mai cu seamă la New York); în repatriere – în Palestina.
Amândouă locurile atât de altundeva aflate – faţă de Basarabia
şi atât de îndepărtate unul de altul au produs klezmer din aceeaşi motivaţie intimă: nostalgia (să-i zicem pe româneşte: dorul), după acea patrie în care se simţiseră bine şi dacă nu de-a dreptul pierdută, sigur: părăsită, deşi subiectul cântăreţ se afla, în sfârşit, la Eretz Israel). Nostalgie exprimată printr-o veselie înlăcrimată, uşor disperată – deşi săltăreaţă.
Fidelitatea melodică, preponderent moldovenească, ţinînd seama şi de faptul că de secole „Ucraina” dintre Bug şi Nistru fusese populată majoritar de moldoveni – va fi semnificînd, simultan: desemnarea patriilor de substituţie şi conjurarea soartei de a face din Israel cu adevărat Tara Promisă, nu doar un stat, acolo, ca atâtea altele – temere, vai, adeverită, după 1948.
Sub formă onestă, cu indicarea originei: „pe o temă populară poloneză”, „pe o melodie din Basarabia” sau maghiară, bulgărească
încă o dată: mai ales moldovenească – câteva bune decenii klezmer-ul a favorizat structurarea unei variante a jazz-ului newyorkez (Benny Goodman la clarinet a participat la câteva înregistrări istorice). Asta a durat cam până în 1948, câtă vreme evreii nu au avut o patrie oficial recunoscută.
Există o sumă de piese „americane”, înregistrate la New York începînd de prin 1909 şi care, sub titluri ca: „A vaibele a tsnien”, de Tarras (cu poznaşele surori Bagelman), „What can you mach? S’is America” de Lebedeff, „Freilicher Yontov” de Brandwein, „Yddisher march” („marş” alcătuit din „Ciocârlia” curată, împletită cu o doină şi cu o horă), „Second Avenue square dance”, de acelaşi Tarras popularizează, ca să spunem aşa, folclorul moldovenesc, în sens larg, în stare aproape pură, recognoscibil, nu doar după oarecari hore, doine, sârbe, ci şi după clasice ca „Ciobanul care şi-a pierdut oile”, „Ciocârlia”, „Hora Mare” (extrasă de Brandwein, în 1924, din. Rapsodia română nr. 1 de Enescu.).
După 1948 au răsărit klezmerieni „independenţi”: înregis­trează discuri cu melodii ucrainene, ungureşti, poloneze – mai bine de trei sferturi basarabene – însă nu mai indică originea, cum făceau bătrânii Steiner, Tarras, Brandwein, Hoffman, Fried, ci pretind că este „muzică tradiţională evreiască din Europa de Est”!
Cel mai neruşinat dintre clarinetişti (şi mai lipsit de har) rămâne newyorkezul David Krakauer, altfel director de „şcoală de klezmer”. După el s-au luat o mulţime de clarinetnici de la Tel-Aviv, mai ales dintre recent recuperaţii din URSS: ei prezintă (şi vând) fără tresărire discuri cu Ciocârlia, cu Hora Staccato (predilect clarinetite – şi indecent schelălăite) sub eticheta: „muzică tradiţională evreiască” şi nu s-a găsit nici un etnomuzi-colog evreu (mă gândesc la prietenul şi vecinul meu de Drumul Taberii, Harry Brauner – câtă vreme a trăit) să atragă atenţia calpuzanilor că (şi) aceste melodii, sub forma lor cunoscută, nici măcar nu sunt „din folclor”, deci anonime, ci aparţin unui anume Grigoraş Dinicu: el le-a cules, le-a prelucrat-aranjat, le-a sem­nat, le-a scos în lume.
Şi jazz-ul împrumută de peste tot, însă el se prezintă – în scris – cu titlurile pieselor, nu indică. „originea etnică” a temelor.
în klezmerul nou (şi, fie vorba între noi: de o calitate muzicală întristătoare – este adevărată zicerea: «Evreii sunt supradotaţi muzical – dar să te ferească Dumnezeu de evreii afoni!») este pusă în evidenţă „originea etnică” (deci: proprieta­tea – aş zice: moşteniritatea) – mincinoasă, abuzivă, confecţionată pe loc, în graba-mare.
Ca şi cum evreii nu ar fi produs de totdeauna o muzică şi originală şi de valoare.

NOTE

1) Regizorul Lucian Pintilie, ca artist, a fost remarcabil până în momentul în care şi-a căutat scenariile de film în texte de Băieşu, de Petru Dumitriu-Canaliu. Se vede că el nu cunoaşte funcţia sacră a cuvântului, ignoră etica – doar a mărturisit singur că înainte de 1989 făcuse „totul – ca toată lumea” – pentru a-şi salva talentul.
Se ştie: talentul-la-român: el este un lucru foarte mare!, vorba cuiva. Alibiul „talent” a acoperit cu ţolu-i murdar, zdrenţuit, răumiro-sitor multe demisii morale ale multor talentaţi, chiar geniali compa­trioţi, ducînd drept în subterana pactului cu diavolul securităţii (pact încheiat, după cum a mărturisit cu jumătate de gură după ce Iliescu a fost, în sfârşit trimis la plimbare, fiindcă iată cum arată căinţa lui: «Am fost şi eu… agăţat, dar am dat note numai câteva săptămâni…). Un om ameninţat, şantajat, torturat, pentru a da o notă informativă este, rămâne o victimă. însă „artistul” care, pentru a obţine, de pildă, un paşaport de serviciu, îşi oferă. serviciile (ca Lucian Pintilie) – ce este el: un martir pe altarul artei curate?; un Sfânt-Gheorghe al Rezistenţei prin Cultură însuliţînd balaurul totalitarismului terorist comunist? Sau o oare­care secătură cu care nu este recomandabil să te însoţeşti nici pentru a trece strada?
Într-un interviu dat televiziunii franceze Lucian Pintilie, întrebat fiind: cum de el, înainte de 1989, singurul român-la-Paris care călătorea în România după plac nu fusese. pedepsit de „emisarii” lui Ceauşescu (trimitere în „subsolul” cunoscut atunci, spre securistul Haiducu-Hirsch, cu misiunea de a-i suprima pe V. Tănase şi pe P. Goma), a răspuns, înţepat: Ceauşescu nu-i putea face lui nimic, fiindcă el este cunoscut pe plan mondial, s-ar fi făcut un scandal monstru dacă s-ar fi întâmplat una ca asta!; apoi el, Pintilie, îl ameninţase – pe Ceauşescu!: dacă i s-ar suspenda paşaportul, ar face scandal, ar da interviuri, ar divulga (! – să se remarce condiţionalul-perpetuu) ce se întâmplă, cu adevărat, în ţară (ce să se întâmple: foame-frig-dărâmări-teroare). De aceea lui Ceauşescu îi era o frică grozavă de el, de Pintilie, de dezvăluirile, în fine, de ameninţările cu dezvăluirile, dacă i se va lua paşaportul de serviciu. Dar nu de acest motiv L. Pintilie a tăcut. Să acceptăm: pentru a obţine ceva (un paşaport cu mai multe intrări-ieşiri), artistul român de mare valoare – ce spun eu „mare valoare”, de-a dreptul de geniu! – consimţea la o „mică derogare de la morală” – fiind el grijuliul care nu-şi lasă uriaşul talent să-i moară.
În termeni vulgari, de şedinţă comunistă, această sănătoasă, justă atitudine se chema: „a da dovadă” şi semnifica: a da arvună, a da aconto – pentru ceva neprecizat. Astfel văd eu intervenţia lui Lucian Pintilie în chestiunea stelei galbene pe care ar fi purtat-o evreii, pe străzile Bucureştiului, în timpul războiului.
Mă întreb şi acum, după aproape un deceniu de la citirea acestei afirmaţii iresponsabile, mincinoase:
«În ce scop Lucian Pintilie, marele nostru regizor (cel care era atât de mare, încât nu avea nevoie să facă plecăciuni, în direcţia celor care nu le meritau – însă aveau putere, aveau bani.) s-a trezit spunînd neadevăruri strigătoare la cer – minciuni care stropesc cu noroi nu doar augusta sa persoană de informator al Securităţii, ci înfundă până la bărbie, în calomnie, biata comunitate românească în integralitatea ei?»
El se afla la Paris la începutul anilor ’80, când săptămânalul L’Express a publicat „statistica lichidării evreilor”, pe ţări – inspirată de Elie Wiesel – din care reieşea că România îşi lichidase evreii „în proporţie de 80%”, pe când Ungaria „doar 40%”; cum era în excelen­te relaţii cu Eugene Ionesco, dacă nu va fi asistat la „discuţia” lui cu Wiesel, i se va fi povestit cum Ionesco i-a reproşat amicului declaraţia – mincinoasă istoric – anume că familia sa din Sighet fusese arestată în aprilie 1944, de către. jandarmi români. Oricum, frecventîndu-i pe Ioneşti, Pintilie se scăldase într-o atmosferă de onestitate intelec­tuală, de toleranţă, de democraţie în sensul bun al termenului; Eugene Ionescu, dacă nu era – şi nu putea fi – „antisemit”, nu era nici fanatic filosemit.
Să fi intenţionat L. Pintilie să-i facă lui Ionesco „o floare” prin o asemenea declaraţie? Dacă ar mai fi fost în viaţă, când au apărut declaraţiile sale – cum ar fi primit Ionesco un astfel de. omagiu?
Atunci de unde i se trage lui Lucian Pintilie convingerea că, în timpul războiului, evreii din Bucureşti purtau stea galbenă – evrei cu stea galbenă văzuţi de el, cu ochii lui?
Sau va fi expectorat şi el vorbe-vorbe, pentru că era de un bon ton (altfel profitabil, material) să compătimeşti suferinţele evreilor, „în schimb” să taci cu un curaj admirabil suferinţele provocate nouă -ca basarabeni – de ei, evreii? Vasăzică Pintilie „îşi aduce aminte” (sic) să fi văzut cu ochii lui umilinţele, suferinţele evreilor din Bucureşti, „în timpul războiului, purtînd stea galbenă”, dar nu-şi aduce aminte nimic-deloc (să nu-i fi povestit nimic părinţii?, refugiaţii din preajmă?) de(spre) suferinţele ne-evreilor din Basarabia, pricinuite de bolşevicii evrei – şi bulgari şi de găgăuzi, la Tarutino – în blestemata Săptămână Roşie: 28 iunie-3 iulie 1940?
Cum se va fi chemînd această „memorie”? Minciună. Iar pentru că Lucian Pintilie a frecat multă vreme pavelele Parisului: couardise.

Ce-am ajuns noi, românii („cei mai dârji anticomunişti din Europa de Est” – citat din Coposu, din Ana Blandiana, din N. Manolescu, din Adameşteanu, din Liiceanu, din Buzura): nici nu clipim în faţa minciunilor monstruoase, a calomniilor, a acuzaţiilor proferate de evrei la adresa întregei comunităţi româneşti – operaţie de pregătire a terenului în vederea re-jefuirii ţării – temeinic jefuită şi de ei în o jumătate de secol;
Nu tresărim când unul de-al nostru, din slugărnicie, supralicitează minciunile-calomniile-acuzaţiile delirante ale evreilor, ne împroaşcă el cu produsul latrinei marxist-bolşevist-sioniste – de ce?
Fiindcă noi, românii suntem. culturali; nu se face să atragem atenţia unei glorii culturale naţionale că este un abject slugoi.

( Va urma)