MIRCEA DRUC: Lupta pentru eliberarea Basarabiei continuă ( pagini de adevărată istorie )

mircea-druc

OAMENI NOI, PROBLEME VECHI

Din eroare în eroare

 Toată lumea cunoaște adevărul: Republica Moldovenească Nistreană (RMN) a fost inițial un proiect al ”directorilor roșii”. Liderii lor erau conducătorii celor mai mari  întreprinderi din raioanele de peste Nistru – Anatolii Ivanovici Bolșakov, Anatolii Konstantinovici Belitcenko și Igor Nicolaevici Smirnov. Din câte țin minte, mass-media centrală califica acest proiect drept ”мятеж «красных директоров» против законной власти союзной республики” (”o rebeliune a ”directorilor roșii” contra puterii legitime a unei republici unionale”). Ulterior, în timpul  războiului  ruso-moldovean din 1992, fiecare beligerant își urmărea deja propriile obiective. Cu toate acestea, președinții Republicii Moldova (RM) recidivează în comiterea  unor erori  greu de încadrat.

        Primul, Mircea Snegur, un președinte în cunoștință de cauză, semnează necondiționat ”armistițiul rușinii”; eliberează un uzurpator al puterii legitime, capturat la Kiev. Dar nu cere în schimb nici măcar eliberarea prizonierilor de război. Așa cum procedează acum Petro Poroșenko, președintele Ucraineni.

        Igor Dodon, un alt președinte, tânăr și inconștient, ne îndeamnă, în 2017,  să ne cerem iertare. Dar nu  înțeleg  de la cine și pentru ce să ne cerem iertare. Poate ne răspunde  chiar el  la câteva întrebări  de principiu ca să  ne lămurim:

     – Din ce cauză nomenclatura din stânga Nistrului a respins din start toate reformele democratice?

     –  Când ”omologii” săi, ”președinții RMN”, au uzurpat puterea sovietică legitimă?

       – De ce, timp de 25 de ani, EI nu au dorit să găsească limbă comună cu Piotr Pascari, Piotr Lucinschi, Vladimir Voronin, ”oamenii Moscovei” toți trei,  și nici cu oricare dintre liderii oficiali de la Chișinău?

        – Igor Dodon, un ”om al Moscovei” și el,  crede că se va înțelege cu EI, într-un final?  Și cu ce preț, dacă nu e secret comercial?

NOI, de exemplu, știm exact:  uzurparea puterii legitime s-a întâmplat cu un an înainte de înapoierea la Moscova a lui Piotr Pascari. Acest președinte al Consiliului de Miniștri  al RSSM  era ”unul de-al lor”, născut  pe malul stâng al Nistrului, reprezentantul legitim al Centrului. Un nomenclaturist experimentat, bun gospodar, conform criteriilor sovietice.

      Druc, succesorul lui Pascari în aceeași funcție, nu era ”omul Moscovei”. Și  niciodată nu a sesizat vreun motiv de a-și cere iertare pentru ceea ce se petrecea atunci în Pridnestrovie. Adică, în raioanele de est ale RSSM. Pe mine, personal, revenit la Chișinău în decembrie 1989, după aproape trei decenii de studii şi activitate profesională la Leningrad, Moscova și Cernăuţi, mă amuza cretinismul profesional şi înfumurarea caraghioasă a multor șefi de peste Nistru. Nostalgic, omul sovietic vântură în continuare teza despre ”superioritatea intelectuală a elitei” de la Tiraspol. Astfel își alimentează  rezervele de vanitate și românofobie.

           De reținut: în perioada 1989-1991, șefii de orice rang, din toate coloniile, aveau în continuare un statut bine determinat: ”funcţionari sovietici”. Președinții Consiliilor de Miniștri din cele 15 republici erau învestiți în funcţie conform legislaţiei sovietice în vigoare, fiind subordonați ierarhic președintelui Consiliului de Miniștri al URSS.  Parcă îmi luasem deja în serios rolul și consideram guvernul Druc un organ legitim al puterii în Moldova Sovietică. Chișinăul spera să pună capăt agresivității, să apere cetățenii sovietici pe ambele maluri ale Nistrului. Și, la unison cu celelalte ”republici sovietice surori”, să realizeze reformele necesare. Ajunsesem însă la anumite situații specifice. În RSSM, de exemplu, spre deosebire de alte republici unionale, executivul și structurile administrative, încă absolut sovietice, erau subminate de un guvern paralel, tot sovietic și acesta.           Uzurpatorul puterii de stat legitime, care ne hărțuia permanent, controla și dicta în raioanele de peste Nistru, la Tighina și la Comrat.

        Pe parcurs mi-am dat seama că în afară impostorilor locali se mai implică și o parte dintre ofițerii Armatei a 14-a. Însă intuiția îmi spunea că în spatele  acestor  factori destabilizatori mai există ceva, simțeam prezenţa crescândă a unei ”oculte”. De fapt, intrase în acțiune o forță specială, invizibilă a Imperiului ideocratic sovietic  și anume «Спецпропаганда», psihoagresiunea, atacul mediatic. O adevărată cruciadă informațională a Moscovei contra Chișinăului. Dar NOI nu puteam spune deschis lucrurilor pe nume. Puţine persoane cunoşteau acest detaliu. Câţiva jurnalişti  ruși au încercat să atingă problema, dar au fost reduşi la tăcere, imediat şi pentru totdeauna. Ceea ce se întâmpla în RSSM se numește ”faza latentă a unui  război de secesiune”.

 

Clanuri      

          De unde se trage aroganța  și agresivitatea  alogenilor din Pridnestrovie? Poate și din faptul că circa 40% din potențialul industrial al RSSM erau concentrate în stânga Nistrului. E vorba de importantul complex militar-industrial. Marile fabrici și uzine ale acestui complex aparțineau unui subsistem specific al economiei imperiale. Toate obiectivele industriale, amplasate special pe malul stâng, erau  gestionate de ministerele de ramură ale RSFSR și RSSU. Se aplica o regulă nescrisă, ca un ordin secret: comandanții industriei să fie ruși sau ucraineni, transferați din alte părți ale imperiului. De aici și apariția în stânga Nistrului a unei elite separate. Am în vedere o parte a consacratei nomenclaturi a  PCUS, care nu includea moldoveni de pe malul drept al Nistrului, adică români basarabeni.

         Cauzele războiului de la Nistru și ale confruntării  permanente între Chişinău şi Tiraspol  ar putea fi  abordate sub cele mai diverse aspecte, inclusiv prin prisma  etnografiei, psihoanalizei sau psihopoliticii. Partea de est a RSSM, numită impropriu ”Transnistria”, termenul însemnând altceva, s-a aflat mai mult timp în componenţa Imperiului. Comunizarea și deznaţionalizarea au  fost, comparativ, de o durată mai lungă şi poate chiar mai drastică decât în Basarabia. În principiu, însă, nu putem elucida cauzele războiului dinte FR și RM fără a evalua rolul complexului militar-industrial.

        Paralel, în Basarabia, se evidențiase un alt aspect al industrializării forțate sovietice – consolidarea unui  mare complex agraro-industrial de importanță unională. Complexul agroalimentar local era printre cele mai avansate din URSS. Treptat, legăturile Chișinăului cu raioanele de peste Nistru capătă un caracter tot mai convențional. De fapt, chiar și în anii cei mai buni ai epocii sovietice, în RSSM, elita imperială din complexul militar-industrial nu agrea elita ”țărănească” din complexul agroindustrial. Generalii şi corpul directorilor nu-și băteau capul cu necesitățile unei mici colonii, botezată RSSM. Ambele segmente ale nomenclaturii comuniste erau condamnate să întrețină mai curând relații pur birocratice.

În 1990, la Moscova, conflictul dintre reformatori și conservatori atingea apogeul. Confruntarea în structurile superioare se transmitea inevitabil în jos, pe verticala puterii. Concomitent, în colonii, perestroika lui Gorbaciov era torpilată de un alt imperativ: lupta de eliberare națională. 

       După alegerile din februarie 1990, șefii de la Tiraspol nicidecum nu-și găseau locul în noile structuri de putere în devenire. Prin 1989, apăruseră primele simptome de scădere a statutului privilegiat de nomenclaturist, în sistemul general al puterii. Aceasta ar fi una din cauzele separatismului inițiat de ”directorii roșii” din stânga Nistrului. În consecință, cinci raioane de croială sovietică se declară independente  față de Chișinău. Astfel, în plin proces de dezagregare a Imperiului, s-a format o republicuță  minusculă,  numită impropriu RMN, și condusă de un mare, mare clan.             

      La Tiraspol, ”directorii roșii” s-au consolidat  și  au reușit să fructifice magistral situaţia inedită. Practic, au constituit un guvern paralel şi debitau fariseic: ”Pe malul stâng al Nistrului, am lăsat să se ocupe de politică poporul. Și nu am pus pe primul plan interesele naționale sau politica, ci interesele general umane și economia”. Într-un fel anume, aveau dreptate. NOI mărşăluiam pe străzile Chișinăului scandând: ”Limbă de stat și alfabet latin!”. EI, însă, deștepți, pragmatici, acaparau patrimoniul acumulat cu efort și sacrificii comune. Și nu doar în stânga, ci și în dreapta Nistrului.   

        Uzine militare de rang unional funcționau nestingherite  în raioanele de est ale RSSM. În stânga Nistrului se mai acumulase și o cantitate inimaginabilă de armament: arsenalul Armatei a 14-a, considerată cea mai mare din toată Uniunea Sovietică. Plus munițiile evacuate, după 1989, din țările pactului de la Varșovia. După prăbușirea Imperiului, în august 1991, neprețuita comoară rămânea pe teritoriul unei enclave separatiste. Și era imposibil de evaluat exact cine o recunoștea și cine  o controla de facto:  clanul  ”directorilor roșii”, ”îngerii roșii”, democrați și  neo liberali de la Kremlinul lui Elțin?

        Schimbul de decor la Kremlin, intervenit după eșuarea puciului, nu a modificat situația în favoarea Chișinăului. Deși clanul lui  Igor Smirnov a susținut ГКЧП – ul,  relațiile ”directorilor roșii” cu administrația militaro-industrială  din Moscova n-au avut de suferit. Întreprinderile complexului militar-industrial asigurau relativa înflorire economică a regiunii separatiste, ”inexplicabilă” pentru unii la început. Iar un nou ”Soviet al directorilor și întreprinzătorilor” defalca pentru cheltuielile militare 20% din veniturile RMN. În 1992, mass-media separatiștilor titra ostentativ: ”Наши ушли, а мы держимся!” (”Ai noștri au plecat, dar noi rezistăm!”). Comparau astfel situația orașului Tiraspol cu un episod din primele zile ale războiului ruso-german, când cetatea Brest rămăsese în spatele frontului și se apăra eroic.

Conflictul de interese și-a atins apogeul în vara lui 1992 din cauza traficanților de armament, care urmau să-și împartă o sumă uriașă de bani. Conform celor mai modeste evaluări ale experților ruși, comoara ar fi costat peste patru miliarde de dolari. La 25 iunie 1992, la Tiraspol, chiar în toiul luptelor  de la Dubăsari, Cocieri și Tighina, începuseră negocierile între conducerea Armatei a 14-a (trecută deja sub jurisdicția Rusiei) și clanul ”directorilor roșii”  în frunte cu Igor Smirnov. Ce-i de făcut cu armamentul?

       Interconexiunea și interacțiunea celor două clanuri – unul civil și altul militar – stau la baza dezmembrării RM. Alexandr Lebed, ”eroul” războiului din Afganistan, intră în istorie ca un ”apărător” al  Parlamentului rus. Pentru aceasta a și primit gradul de general. Deși, în timpul puciului din august, comportamentul lui Lebed fusese ”periculos de straniu”. Când situația la Tiraspol a scăpat de sub control, el a fost numit comandant al Armatei-a 14-a, în locul generalului ”liberal” Netkaciov.

Oficial, FR a recunoscut independența și integritatea teritorială a RM. Dar acest fapt nu l-a împiedicat pe Lebed, comandantul armatei de ocupație, pe lângă toate celelalte abuzuri, să mai devină și ”deputat al Sovietului Suprem al RMN”. Uite așa, deputat în ”parlamentul” unui  petic de pământ al fragmentatei RM, recunoscute de ONU,  la 2 martie 1992, drept stat independent și suveran.

       Clanul civil s-a încăierat într-o ”luptă politică” acerbă cu Mihail Bergman, comandantul militar al Tiraspolului, subaltern și apropiat al generalului Lebed. Trăiam timpuri tulburi. Presa rusă descoperea fapte de răpire a martorilor incomozi. Ziarele scriau despre executarea unor indezirabili, conform legii marţiale, fără anchetă şi judecată. Auzeam despre tortură. La Tiraspol,  prin biroul comandantului treceau sute de oameni, atât moldoveni, cât şi militari ruşi. Astăzi, însă, n-o să-i auzi vorbind pe martorii oculari – unii nu mai sunt în viaţă, alţii şi-au luat zborul… Şi  Nistrul are ape adânci. În vâltoarea lor poate să dispară orice, fără urmă…

Animatorul clanului civil, Vladimir Antiufeev (general KGB), ministrul securității în guvernul aceluiași petic de pământ al  RM, împreună cu  subalternul său Dmitri Soin (colonel KGB), atacau clanul militar. Iată pe scurt versiunea clanului civil: ”Comandantul Armatei a 14-a a inițiat o campanie de denigrare a conducerii de vârf a RMN în mass-media locală, controlată,  de acesta. Mihail Bergman a pus la cale publicarea în presa de la Tiraspol și Chișinău a unor materiale compromițătoare. Generalul Lebed joacă un rol de paravan politic pentru un grup financiar străin(!?). Scopul acțiunii: lichidarea RMN, prin reintegrarea cu RM, și privatizarea a două obiective strategice – Combinatul metalurgic de la Râbnița și Termocentrala de la Cuciurgan”.

      Din această bătălie mafiotă învingători au ieșit Igor Smirnov și Vladimir Antiufeev. Ministerul Apărării de la Moscova și conducerea complexului militaro-industrial au decis să susțină clanul Smirnov. În final, Lebed a fost înlăturat de la conducerea Armatei a 14-a. Rechemat de la Tiraspol la Moscova, Lebed a murit peste puţin timp, în Siberia, în urma unui accident aviatic.

După 1991, în RM, clanurile au împărțit între ele tot ce s-a acumulat în perioada postbelică. Pe malul drept al Nistrului, cu excepția orașului Tighina, au rămas la putere agrarienii. Exponenții cei mai agresivi ai nomenclaturii comuniste. În anii 1990, nomenclatura autohtonă moldovenească, și-a adjudecat colhozurile și sovhozurile, industria alimentară. Întregul patrimoniu din raioanele basarabene ale  RSSM a fost împărțit între clanul Moțpan – Sangheli – Daraban, clanul Snegur și clanul Lucinschi. După 2000, ceea ce mai rămăsese a fost acaparat de clanul Voronin – Reidman – Tkaciuk.  Astfel, fosta nomenclatură sovietică s-a căpătuit, unii au emigrat, alții au devenit baroni locali, oligarhi, băieți deștepți etc. Generația a doua de șefi, unii  chiar cu studii în Occident, nu mai avea ce împărți  și s-au apucat de furat din bănci. Acum nu a mai rămas de furat decât granturile europene și americane…

Multă lume nostalgică invocă acele timpuri zbuciumate ale anilor 1990. Lipsă totală de control. Numai cei leneși nu apucau să smulgă câte o bucățică din moștenirea imperiului sovietic. Peste tot domnea dreptul puterii și principiul ”apasă primul pe trăgaci”. Astfel, membrii clanurilor și-au constitut averile și numele de rezonanță. Acum se tânguiesc: nu mai poți răzbate, căci toate metodele de atunci nu mai sunt la modă. Dar garda veche nu s-a risipit definitiv după iureșul de pe malurile Nistrului. Nu, comandanții Armatei a 14-a, după ce  s-au certat cu ”directorii roșii” s-au unit într-un clan sui generis al marilor afaceriști cu epoleți. Unii s-au teleportat lejer în regiunile mai tihnite din mama Rusie.

Și cu arsenalul ce s-a întâmplat? Cunoștințele mele în materie de armament și muniții sunt nule. Mă bazez doar pe constatările experților ruși. Investigațiile acestora confirmă: ”Comoara” nu a mai rămas în stânga Nistrului. Cea mai mare parte a armamentului se afla în depozitele din care, anterior, fuseseră evacuate focoasele nucleare. Depozitele încă mai ”țiuiau”, contaminând radioactiv miile de arme automate, mitraliere și pistoale. Și această marfă prețioasă, dar contaminată radioactiv, a fost vândută treptat. Cui?…

       Au dispărut și două imitatoare de explozie nucleară 8K14. Imitatoarele acestea nu sunt arme nucleare propriu zise, dar au o putere distrugătoare  extraordinar de mare. Odată declanșată explozia acestui dispozitiv, se formează o ciupercă absolut identică cu cea de la explozia unei bombe nucleare. Într-un cuvânt, aceeași explozie nucleară, numai că fără radiații. Pe ce meleaguri ”vor ieși la suprafață” imitatoarele în cauză? De faptul că aceste bombe vor fi folosite nu avem dubii, căci ele nu au fost cumpărate de colecționari, ca piese  de muzeu. De când cu atentatele sinucigașe, ne putem imagina panica și numărul de victime, dacă un imitator ar exploda într-un mare oraș.  Și ce sume ar fi în stare să ofere  pentru asemenea ”muniție” oricare dintre marile grupări teroriste de pe mapamond?

 

 Ce s-ar fi întâmplat dacă…

       Săptămânalul Alianța ”Moldova noastră”,  era  sau mai  este,  organul unui partid condus de Serafim Urechean. Într-un număr din 2010,  citisem un anunț:  pe 18 august 2010, la Chișinău, la cinematograful ”Patria”, a avut loc premiera filmului documentar ”Petru Pascari. Linia destinului”. Protagonistul intenționa să asiste la vizionarea filmului. Din motive de sănătate, însă, nu a putut să vină de la Moscova. Am constatat o mică inadvertență: eroul filmului este numit ”șeful ultimului cabinet de miniștri al Moldovei sovietice”. În realitate, după demisia inopinată a lui Piotr Pascari, Moldova sovietică a mai avut doi șefi ai executivului, tot sovietici de jure: Mircea Druc și Valeriu Muravschi. Căci, republica moldovenească improvizată de ”eliberatorii” sovietici a existat până la 5 decembrie 1991, data dispariției de jure a URSS.

Elena Zamura, redactorul-șef al publicației, a formulat o întrebare: ”De ce Petru Pascari și-a depus demisia, cedând drumul lui Mircea Druc, și ce s-ar fi întâmplat dacă el nu ar fi făcut acest lucru?”. Și, în articolul  intitulat ”Cum a  dispărut RSS Moldovenească”, încearcă să răspundă la întrebarea, pe care o consideră  interesantă.  Un lucru surprinzător. Pentru mine, cel puțin. Remarcabila și subtila decodificatore a realităților politice basarabene ”renunță la dialectică” și la un principiu modern – ”conducerea prin obiective”. Și o face, probabil, fiind forțată de împrejurări nefavorabile. Elena Zamura ține minte că în 90 trăiam cu toții, din plin și pretutindeni, un proces ireversibil. Evenimente ca cele din RSS Moldovenească aveau loc zilnic, în toate coloniile. Iar obiectivul micilor națiuni captive era ”trecerea de la Perestroika lui Gorbaciov la dezagregarea  Imperiului  ideocratic sovietic”.

       Firește,  unele persoane citate  de doamna Zamura ar putea fi alinate de  iluzia restaurării Imperiului. Altele tratează evenimentele trăite, inclusiv cazul demisiei lui Pascari, prin prisma lor egocentrică. Mult stimatul Ion Costaș sesizează o ”stratagemă Snegur”  și o ”enigmă Voronin”. Însă, cunosc foarte mulți participanți și martori oculari, care au rămas ferm convinși: Cușnir, chiar dacă regretă sincer demisia lui Pascari,  cel care l-a promovat, a avut  mult mai mult de câștigat de la ”oamenii lui Lucinschi”. Iar Urechean, ca de altfel și Costaș, s-au manifestat conjunctural, la fel ca ”oamenii lui Snegur”. Unii vin chiar cu argumente în această privință.  Dar  întrebarea rămâne: ce ar fi fost, totuși, dacă Petru Pascari nu și-ar fi depus  demisia?

Grigore Cușnir: ”Eu sunt sigur că dacă Pascari  nu ar fi refuzat el însuși să lucreze, el ar fi fost înaintat de către deputați în calitate de candidat pentru funcția de prim-ministru și i-ar fi făcut concurență  lui Druc. Pascari avea mai multe șanse, majoritatea deputaților erau din economie – agrarieni și directori de întreprinderi  din stânga Nistrului  – și l-ar fi susținut fără  rezerve. Însă Pascari știa că Snegur are un dinte împotriva lui  și nu dorea  să lupte  pentru fotoliu prin metodele  care i se propuneau”.

Serafim Urechean: ”Noi am fi trecut prin această etapă de reforme cu cele mai mici pierderi. Petru Pascari era un profesionist experimentat  în sfera conducerii, se bucura de respectul tuturor, era simpatic oamenilor  și găsea  ușor limbaj comun  cu aparatul. El  ar fi putut  deveni prim-ministru  al Moldovei  suverane  și ar fi păstrat  activele statului  acumulate la sfârșitul anilor 80. Însă Pascari, ca om care se respecta și fiind solicitat la nivel unional, nu a dorit  să lupte pentru putere  în situația  în care  era o normă  să lovești sub centură, când inteligența , mintea și experiența nu mai erau apreciate deloc”.

Ei bine, încerc și eu să punctez, subiectiv, ca toți ceilalți. Dacă Pascari nu demisiona el ar fi fost concurentul lui Lucinschi, nu al lui Druc. Dacă  Pascari ar fi cerut să fie învestit în funcție de noul legislativ, eu, ca deputat,  din două rele, l-aș fi votat pe el. Eram însă sigur că președinte al Consiliului de Miniștri ar fi trecut Lucinschi. Pascari nu era legat într-un fel, ca Petru Lucinschi,  de  un anumit  segment  autohton al  oamenilor de cultură. Și  nu avea nici o cât de mică tangență cu idealurile Mișcării de eliberare  națională a românilor basarabeni.

Afară de comuniștii-ortodocși, pe Lucinschi îl impuneau cu îndârjire și unii lideri sau ”amici” ai FPM (!). Reputații scriitori, jurnaliști și politologi Viorel Mihail și Nicolae Negru propagau  în ”Tinerimea Moldovei” starea de spirit a gâștelor colhoznice: ”În zilele apropriate, Parlamentul republicii va lua în dezbatere candidatura viitorului Președinte al Consiliului de Miniștri. Conform legii, domnul Mircea Snegur urmează să facă propunerea respectivă. Ca cetățeni ai republicii și ca alegători, noi venim la aceste dezbateri cu sugestia: Petru Lucinschi. Rămânem cu speranța că vom fi auziți. Petru Lucinschi este fără îndoială un cuget clar, o minte de structură analitică, posedă o mare forță de muncă și, esențialul, o energie politică bazată pe experiență, calități proprii puținilor oameni politici din republică la ora actuală”.

      Cu certitudine, aleșii poporului nu l-ar fi votat pe Mircea Druc, un protejat al FPM. Ei l-ar fi preferat  pe Lucinschi  sau Pascari, cum ar fi dorit Grigore Cușnir. Sau pe Andrei Sangheli. Și de ce nu, chiar pe Igor Smirnov? Un prim ministru interfrontist, nu frontist, ar fi fost cea mai bună variantă pentru EI. Atunci colectivele de oamenii ai muncii de la sate și orașe, de pe ambele maluri  ale Nistrului  ar fi fost bine dispuse… Dacă  ar fi câștigat  clanul Lucinschi, o creație tipică a PCUS, ar fi rămas în mare pierdere clanul Snegur, un exponent al complexului agraro-industrial; pierdea, relativ, și clanul Smirnov, un „ставленник” al complexului militar-industrial sovietic.

Luând act de demisia executivului condus de Pascari, membrii noului legislativ rămaseră șocați. Mai ales deputații comuniștii, care nutriseră mari speranțe. După ce l-a destituit pe Simion Grosu, primul secretar CC PCM, Centrul, tot mai descentralizat și debusolat, i-a trimis la Chișinău pe Lucinschi și pe Pascari ca să pună treaba pe roate și să aplaneze conflictul  între cele două maluri.

       Dar cine era Piotr Pascari pentru NOI?  Încă ”un prim-ministru de peste Nistru”, ca toți ceilalți  de care am avut parte după ce am fost ”eliberați”, în  iunie 1940. Întrebat de jurnaliști de ce nu intervine cumva, ca un lider născut în Pridnestrovie, să-i mai tempereze un pic pe secesioniștii de la Tiraspol, Pascari a  explicat:

        ”Să știți, faptul că sunt de pe malul stâng nu acționează asupra mea nicidecum.  Și nu doar pentru  că toată viața am lucrat  pe malul drept. Aș vrea să aparțin unei Moldove ca un tot întreg. Pentru mine nu există maluri, ci doar un singur râu, care dă viață milioanelor de oameni… Adeseori constatăm  consecințele. Însă ar fi trebuit s-o începem de la  cauze. Ceea ce s-a întâmplat în Parcani, din punctul meu de vedere, este un răspuns neadecvat  la ceea ce se petrece aici, pe malul drept. Desigur, pe malul stâng există  și extremism și ambiții. Există și forțe distructive. Dar majoritatea  e setoasă de consolidare și liniște… Păcat, deocamdată multe probleme se rezolvă  fără a ține cont de situație și de opiniile tuturor oamenilor. De ce oare aceeași limbă de stat, aceeași simbolică a  trebuit să fie adoptată nu doar  ”în pofida”, ci și fără  pregătirea necesară a celor, care  din convingere nu le percep și nu le acceptă?”

Atunci, în iunie 90, răspunsul lui Pascari m-a îngrijorat de-a binelea: un nomenclaturist ca el, originar din Pridnestrovie,  cu atâta  diplomație și experiență biurocratică, nu a găsit limbă comună cu EI. La ce ne puteam aștepta NOI, odată cu preluarea unor funcții în legislativul și executivul republicii? Cum ne vom înțelege cu liderii secesioniști de la Tiraspol și Comrat?

         Acum, în continuarea acestui studiu, voi ține cont de sugestia lui Piotr Pascari.   Pornesc de la  cauze,  nu de la efecte. Pascari era nemulțumit de felul cum l-a tratat Mircea Snegur. Cererea sa  de demisie a fost depusă  cu mult mai înainte. Dar timp de o lună rămăsese fără nici o atenție din partea noului legislativ. Un caz aproape unic în practica parlamentară. Guvernul Pascari fusese  paralizat, cu foarte multe posturi vacante. Și, dintr-o dată, cu o zi înainte de începerea sesiunii, președintele Snegur îi propune să prezinte un raport despre situația social-politică și economică a republicii.

      Deși luat prin surprindere, Pascari s-a descurcat onorabil. Le-a explicat a doua zi deputaților Sovietului Suprem cum stau lucrurile. Ba mai mult, și-a permis unele observații critice: ”Timp de o lună de când funcționează, Sovietul Suprem nu a rezolvat problemele stringente, care frământă poporul. Cât despre dezordine, aici e vorba de niște lacune în activitatea  organelor miliției și a sovietelor locale”.

Deputații îi reproșau neîmplinirile, convinși că el și guvernul nu-și îndeplinesc prerogativele. Pascari susținea că nu e vinovat cu nimic și față de nimeni; că  poate merge deschis pe stradă, că, în general, nu are  nici un adversar personal. Și, ca să fie mai convingător, a apelat la o comparație: ar fi justificate acuzațiile la adresa guvernului unional pentru că de 1 Mai, la Moscova, în Piața Roșie, au avut loc incidente? Chipurile, guvernul  unional nu a asigurat ordinea cuvenită. Sau guvernul moldovenesc e vinovat că pe străzile din Chișinău au avut loc  incidente, organizate de către extremiști? Într-un cuvânt, forțele de ordine erau  declarate ineficiente, neputincioase. Adică, Pascari  punea  eșecul guvernării sale pe seama lui Voronin,  ministrul de interne.

       Aici țin neapărat să comentez un punct de vedere al generalului Ion Costaș, cel care l-a înlocuit pe generalul Vladimir Voronin. În memoriile sale face trimitere la ”un fapt mai puțin cunoscut”, citez: ”Primul  lucru pe care l-a făcut Druc a fost că l-a propus în funcția  de  ministru  al afacerilor interne pe Vladimir Voronin”.

       E adevărat, în 1990, s-a decis: miniștrii nu vor mai fi numiți pe linia  partidului  unic, ci pe linia legislativului, adică de  către  Sovietul Suprem. Totuși, atunci  nu era ca acum, în democrație: un prim-ministru desenat își formează echipa și se prezintă  în parlament  pentru învestire. Nu,  eu cel puțin, nu propuneam viitorii miniștri, ci doar anunțam candidaturile, propuse și aprobate de altcineva. Eram doar un fel de ”purtător de cuvânt”.

       Totuși,  eventualii cititori să nu rămână cu impresia că ”fugeam de răspundere în privința cadrelor”. Mă contactau și pe mine grupuri de deputați; veneau cu propuneri reprezentanții uniunilor de creație și uniunilor profesionale,  corpului didactic și Academiei de științe. Îmi amintesc că am susținut entuziasmat candidaturile viitorilor miniștri Ion Ungureanu și Nicolae Matcaș. Nu am avut rezerve față de candidatura lui Valerii Kozlov, pentru funcția de ministru al transportului. Un etnic rus,  tehnocrat, propus de Tudor Panțâru, deputat FPM.  L-am contactat  personal pe Victor Nikulin, directorul  marii uzine ”Mezon”, dar nu am reușit să-l conving să candideze pentru funcția de ministru al industriei. Aveam  trecuți pe listă și alți potențiali membri ai cabinetului. Îi căutasem în stânga Nistrului, la Comrat. Și chiar în România, Israel și America, printre profesioniștii plecați din Basarabia. Un ucrainean mi-a mulțumit sincer pentru onoarea acordată dar spunea că-l cheamă patria sa istorică. A ocupat apoi un post înalt la Kiev. În structurile ministerelor și departamentelor angajasem mulți specialiști de diverse etnii, care cunoșteau româna. 

          Comentând acum afirmația, repetată periodic de generalul Costaș, mi-am pus în față lista membrilor ”cabinetului Druc”, inclusiv fotografiile acestora. Din 19 persoane doar una a fost, într-adevăr,  propunerea  mea – cea a ministrului Gheorghe Gaindric,  provenind dintr-o familie de deportați.  Însă, mea culpa, este văr drept cu mine. Deși, nu l-am propus ca rudă, ci ca profesionist în electronică și programare. Un cadru rar pe atunci,  care cunoștea și  româna, căci eu intenționam să computerizez  lucrările de secretariat și gestiune.  

        Ministrul de interne și președintele KGB  puteau fi propuse de Chișinău, dar nu treceau fără aprobarea Moscovei.  Iar propunerile,  în cazul nostru,  nu le făcea Mircea Druc, ci Mircea Snegur cu oamenii săi și liderii FPM. Dacă m-ar fi întrebat cineva în privința  domnilor Costaș și Voronin, aș fi răspuns în felul următor: ”Pentru mine un general sovietic de aviație și un  general sovietic de miliție e cam tot una. Știu însă că nicăieri în lume infanteriștii nu agreează să fie comandați de marinari sau aviatori. Am auzit deja prin târg că nici prea împământenita miliție moldovenească nu este încântată să aibă ca șef un  fost aviator.  Eu am în minte o gravă problemă – clanul de la Tiraspol. Voronin are un avantaj, este ”șantist, ministru de peste Nistru”. Cred că se va înțelege  mai ușor  cu cei de pe malul stâng”.

      Dar, când am citit despre generalul sovietic Ion Costaș în ”Literatura și Arta”, condusă de Nicolae Dabija, m-am bucurat sincer că Moscova a aprobat la interne  candidatul provenit dintr-o familie de români deportați în Siberia. Dar, chiar în clipa aceasta,  subconștientul  și scepticismul nativ mă atenționează: ”Druc, nu-ți fă iluzii, nu generaliza: da, victimele ”eliberatorilor” – deportații Ion Costaș și Nicolae Timofti sunt cu NOI, dar  deportații  Dumitru Diacov și  Zinaida Greceanîi, născută Bujor,  sunt cu EI!”. 

       Port răspunderea personală pentru integritatea celor numiți de mine în structurile guvernului: Victor Grebenșcikov, Andrei  Crâjanovschi,  Călin Turuta, Sergiu Martin, Stepan Bozbei, Teodor Magder. Nici unul nu făcea parte din nomenclatura PCUS. Nu erau oamenii lui Pascari, Snegur, Lucinschi, pe care astăzi ”îi regretă” domnii Cușnir și Urechean. Nu erau nici oamenii FPM. Pentru mine erau oameni noi, specialiști capabili să rezolve probleme vechi și noi. Însă nu la nivel de miniștri, ci de consilieri ai guvernului  pe diverse domenii. Repet, miniștrii erau selectați de Mircea Ivanovici, de comisiile parlamentare și de conducerea FPM.

         Cu ”instanțele” respective, eu, ”protejatul” lor,  nu găseam  limbă  comună întotdeauna și în toate. Îmi amintesc un caz: eram încă la Cernăuți,  când am aflat  că o solidă delegație de intelectuali va pleca la Moscova. Obținuseră audiență la Gorbaciov, ca să-i ceară un panaceu: urgentarea readucerii lui Lucinschi din  Tadjikistan. M-am urcat în trenul de noapte Ivano-Frankovsk–Odessa și dimineața am ajuns la Chișinău. I-am căutat pe cei din conducerea FPM  cu rugămintea să țină cont și de opinia mea: ”Suntem în octombrie. În februarie vor avea loc alegeri. Să rămână PCM cu vechea conducere, compromisă. Venirea lui Lucinschi  va fi pentru comuniști o gură de aer proaspăt. Va  ști să-i mobilizeze. Vor stânge rândurile  și vor câștiga alegerile!”.  Au dat din mână a lehamete și am auzit în urma mea, când ieșeam din sediul FPM: ”Umblă și aista, de la Cernăuți, cu sfaturi!” Au procedat cum au crezut că e mai bine. În consecință, comuniștii lui Lucinschi au acumulat cele mai multe voturi.       

          În fine, guvernul în frunte cu Piotr Pascari ne-a lăsat pe agendă o economie dezechilibrată și o penurie alarmantă de mărfuri. Cererea de produse alimentare crescuse de 8-10 ori în ultima săptămână. Situația social-politică  se deteriora cu fiecare zi. Miliția nu mai asigura ordinea publică. Inculpații erau lăsați în libertate. Organele procuraturii închideau nemotivat dosarele penale. Dezordinea generală creștea vertiginos în condițiile unei veritabile crize de guvern.

Când luam în primire biroul din Casa Guvernului, i-am propus predecesorului să rămână în viitorul guvern, pe un post de ministru, sau consilier al primului ministru. Mi-a părut surprins, nu se așteptase la asemenea gest din partea mea. Mi-a mulțumit sincer, cred eu, și m-a rugat: ”Nu intenționez să mai rămân la Chișinău. Prefer să mă întorc la familia mea. Aș fi recunoscător dacă a-ți putea să-l convingeți pe Mircea Ivanovici, să mă accepte ca șef al Reprezentanței permanente a RSSM  la Moscova”.  

Din interviul acordat lui Gheorghe Malarciuc pentru «Литературная газета»  reieșea  că Pascari nu avea probleme de asigurare materială sau de alt ordin. Făcea parte din  rodata nomenclatură sovietică. Mai avea în plus și cele mai strânse legături cu elita de partid din Moscova. Fiica sa era căsătorită cu feciorul lui Viktor Grișin, liderul sovietic conservator, care, în martie 1985, a candidat la funcția de Secretar General și a pierdut doar cu un singur vot față de reformatorul Mihail Gorbaciov. Iar fiul lui Pascari era însurat cu fiica lui Otrepiev, un fost lucrător important în Ministerul construcțiilor al URSS…  Ulterior, i-am cerut permisiunea lui Mircea Ivanovici și l-am numit ”ambasador” al RSS Moldova la Moscova. Și când prim-miniștrii republicilor unionale eram convocați periodic de Gorbaciov sau Rîjkov,  mă însoțea  la Kremlin, unde  el,  Piotr Pascari,  se simțea  în apele sale, ca la el acasă…

 

EI nu se vor înțelege niciodată…

           De regulă, EI, internaţionaliştii, sunt făcători de revoluţii. Dar la anumite spirale istorice se prefac în conservatori sau liberali. Păstrarea unui status quo devine motivul suprem al activităţii lor. Homo sovieticus din fosta RSSM, ca şi din celelalte colonii ale Imperiului spulberat, era setos de  consolidare,  stabilitate, linişte, de pace și de  fericire garantată. În URSS îi aranja perfect platitudinea din epoca lui Brejnev. Detestau reformatorii din lagărul socialist. Îi blamau pe polonezii însufleţiţi de compatriotul lor, Papa de la Roma. În prezent, însă, nostalgicii multiculturaliștii și globaliști  îi blestemă crunt pe şefii de şantier de la Marea Perestroikă  a lui  Mihail Sergheevici Gorbaciov.

      În RSSM, până la finele lui 1988, a fost la putere o nomenclatură brejnevistă exemplară. La Chișinău, adoptarea ”Legii despre limba de stat” părea ceva irealizabil.  La mitingurile din capitală,  la cenaclul ”Mateevici”, condus de Anatol Șalaru,  la care participam uneori venind de la Cernăuți, oamenii mai mult cântau, decât vorbeau. Iar la Tiraspol începuse deja mişcarea întru ”apărarea drepturilor populaţiei rusofone”. Garantul acestor drepturi a fost decretată Uniunea Sovietică  unitară.  De aceea la Tiraspol  începuseră să ceară păstrarea URSS, mai înainte ca Chişinăul să aducă vorba despre  ieșirea din URSS și Unirea cu România.

         În 1989, toate republicile unionale au încheiat procesul de adoptare a legislaţiei lingvistice. Peste tot, drept limbă oficială fusese decretată limba naţiunii  titulare, de la care provenea şi denumirea republicii. Cunoaşterea limbi oficiale devenea obligatorie în activitatea profesională. Pentru început erau suficiente cunoştinţe elementare, indispensabile pentru îndeplinirea unei funcţii de serviciu. Legea adoptată în RSSM era similară cu legile celorlalte republici. În toate coloniile legile trecuseră  relativ calm. Numai la Tiraspol  a luat naştere un conflict lingvistic ireconciliabil..

           Trecuse jumătate de secol de când basarabenii fuseseră ”eliberaţi”. Şi, inopinat, aceşti ingraţi declară: anumite categorii ale populaţiei urmează să însuşească, în mod obligatoriu, limba majoritarilor. Noi, românii basarabeni, practic, suntem  bilingvi cu toţii. 

       Reacţia lor: „Net! Net! Net!” De trei ori „Nu!”. Nu merge aşa ceva! Nu e pe a noastră!  De ce limba moldovenească să fie în grafie latină?  Ca să se confirme identitatea cu limba română? Pentru noi, cetățeni sovietici,  e ceva inacceptabil!  Şi e  cu totul  în dauna colectivelor de oameni ai muncii! La ce bun acest tricolor!? Clasa muncitoare din stânga Nistrului va informa întreaga lume de nemulţumirea  generală.  Să rămână totul cum a fost până acum!  Liniştea şi pacea sunt mai presus de orice!  Şi ca să fie pace şi linişte în republică acceptaţi  două limbi  de stat – rusa şi moldoveneasca!

       Constatam, derutaţi, o incompatibilitate totală de gusturi între basarabenii ”eliberați” şi populaţia vorbitoare doar  de o singură limbă – cea a ”eliberatorilor”.  Nimic nu le convenea, nimic  nu-i  aranja, pe concetăţenii  noştri  internaţionalişti. Pe tot cuprinsul RSSM s-au  anunţat greve. Pentru perioade scurte intrau în grevă fabrici şi uzine la Tiraspol, Bălţi, Chişinău, Tighina, Comrat. Lucrătorii din sfera comerţului, ocrotirii sănătăţii şi organele de stat refuzau să treacă atestarea în materie de limbă.  Greviştii acţionau conform indicaţiilor date de ”directorii roșii”.  Aceștia vociferau pe la întruniri: „Legislaţia lingvistică periclitează drepturile  truditorilor sovietici!”.

       Protestele ”ruşilor de profesie”,  a alogenilor rusificaţi contra unor revindicări fireşti ale românilor basarabeni continua. Peste un an, un oarecare Druc, apărut pe capul lor din neant,  punea în discuţie încă o chestiune la fel de gravă – o eventuală reformă teritorial-administrativă, trecerea de la raioane la județe. Una peste alta, o mare parte dintre deputaţii Sovietului Suprem se pronunţau contra semnării Tratatului Unional. De aici porneşte o nouă confruntare: între aderenţii FPM şi  susţinătorii unei Mişcării a nomenclaturiştilor, improvizată ad hoc la sugestia comuniştilor. Pe baricade opuse se aflau EI și NOI, internaţionaliştii şi naţionaliştii, gâştele colhoznice şi gâştele sălbatice.

         Pe la începutul anului 1990 sezonul grevelor  parcă se încheiase. Linişte!  NOI am respirat uşuraţi. Ce griji  mai  puteau avea  ”boii de moldoveni, care o duc tot într-un cântec?” Rusofonii, da, altă stofă, de aceea rămăseseră îngrijoraţi. Unii chiar se arătau marcaţi de soarta lor, de nesiguranţa zilei de mâine. Ce doleanţe aveau ideologii „Interfrontului”? Deputaţii acestei mişcări radicale Andrei Safonov, Ghimn Pologov, Vladimir Solonar, Piotr Şornikov, Victor Diukarev, Larisa Pokatilova ardeau de nerăbdare ca Centrul să-i bage în seamă, să conteze pe ei. Trimiteau mesaje orale şi  scrise  la toate mijloacele de comunicare în masă din Moscova şi Kiev. Intrau în contact cu diverse grupări anti-perestroika. Vehiculau  ca laitmotiv o  ştire  panicardă: Rusia, încurând, va fi  luată cu asalt de refugiaţii  din RSSM!  Peste doi an previziunile lor sumbre s-a adeverit. Numai că în sens cu totul invers: 50 000 de locuitori de pe malul stâng al Nistrului s-au refugiat pe malul drept, în Basarabia.

 

 

”Amazoane  în ștrampi”

         Din acele timpuri furtunoase îmi amintesc adeseori ziua când am devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri. Sovietul Suprem al RSSM, prin vot deschis, m-a ales, practic în unanimitate. Doar un singur deputat s-a abţinut – generalul Iakovlev Ghenadii Ivanovici, districtul electoral Kuibâşev, Tiraspol, comandantul unităţii militare 13962. 

         După o sută de zile de guvernare, mi-am dat seama: încercarea disperată a românilor basarabeni de a păstra fărâma de libertate, obţinută odată cu Perestroika, era sortită eşecului. Organele legitime din RSS Moldova făceau tot posibilul să stopeze fărădelegile, atacurile armate din raioanele de est. Ele erau obligate să-şi apere locuitorii terorizați. Cu toate acestea, Centrul ne-a tratat pe noi la fel de dur, ca și pe toți reformiștii din colonii. În toamna lui 1990, începuse deja contraofensiva gâştelor colhoznice, dispuse să atace chiar şi pe malul drept al Nistrului.

Prin septembrie 1990, am primit o telegramă de la Tighina. Eram avertizat:  intenția de a ține acolo o şedinţă itinerantă a guvernului va duce la acutizarea extremă a situaţiei social-politice din oraş şi în toată regiunea. Pentru a evita consecinţele imprevizibile, conducerea orașului refuza categoric organizarea unei atare întruniri, declinându-și orice răspundere în cazul venirii mele. Citind depeșa semnată de Ghimn Pologov, preşedintele Sovietului orăşenesc Bender (Tighina), deputat și el în Sovietul Suprem al RSSM, am exclamat: „Chiar aşa, domnilor-tovarăși!? Nici în cetatea lui Ştefan cel Mare nu ne daţi voie? Obrăznicia voastră n-are limite!”.

       Cu toată adversitatea separatiștilor, am convocat o şedinţă itinerantă pe malul stâng al Nistrului, la Dubăsari. Am mers acolo cu ştiri bune pentru conducătorii de întreprinderi. Obţinusem la Moscova, cu mare greu, permisiunea de a cumpăra pe valută, de la un producător italian, o linie de îmbuteliere performantă. Era destinată fabricii „Buchetul Moldovei” din Dubăsari. Mai aveam cu ce să-i bucurăm și pe cei din industria materialelor de construcţii: două linii tehnologice noi, de fabricaţie sovietică.

       Ne aflam în plină şedinţă, în sala de festivităţi a Comitetului executiv orăşenesc. Brusc, dă buzna Natalia Iosifovna Pojidaeva. O activistă din partea locului a STK (Sovietul colectivelor de muncă). Îmi întinde  demonstrativ o listă cu revendicările rusofonilor din Dubăsari. După care mă întreabă provocator: “Care-i atitudinea Chișinăului față de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană?”. ”Nimeni nu recunoaște autoproclamata republică.” “Dacă-i așa, atunci nici noi nu te recunoaștem!”.

      Știind că are în sală și afară susținători, cetățeanca s-a ambalat într-o isterie teatralizată. Plăcerea activistei era să-l insulte pe Druc și pe membrii guvernului care îl însoțeau. Convocase în piaţă un miting. Imediat, la îndemnul ei, mulţimea de alogeni, unii aghesmuiţi, au dat jos tricolorul de pe clădirea Sovietului raional. Au arborat în loc drapelul vechi, al RSSM, care, peste câteva minute a și fost înlocuit cu drapelul URSS. La spectacolul programat din timp, participa și un coleg de parlament, Victor Diukarev, deputat de Dubăsari. La propunerea Natașei, ”reprezentații norodului” l-au votat pe loc, în ”numele revoluției”, drept noul prim-secretar al Comitetului raional al PCM. Nu știu cu ce s-a terminat. Din câte îmi amintesc, Diukarev nu era nici măcar membru al PCUS.

        Peste ani, Smirnov avea s-o  decoreze pe „Passionaria din Dubăsari” cu cel mai înalt ordin al statului nerecunoscut de nimeni. De fapt, ”actele de eroism” ale Natașei Pojidaeva erau niște manifestări ”revoluționare” specifice. Niște efecte pato-psihologice ale invaziei matrimoniale sovietice. Unele femei, aduse din fundăturile Imperiului, își etalau adeseori ”spiritul de revoltă” nativ. E vorba de Galina Andreeva, Svetlana Migulea, de toate „amazoanele în ștrampi din detaşamentul lui Igor Smirnov”. Așa le-a botezat regretatul Constantin Kiroșko, un foarte tânăr și talentat jurnalist rus de la ziarul ”Молодежь Молдавии”.

EI și NOI

      De la Dubăsari mă întorceam amărât, în ”Tatra” aceea veche, pe care  prim vice prim-ministrul Andrei Sangheli o cedase  primului ministru Mircea Druc,  ca să preia o ”Volgă” nou-nouță, prestigioasă, neagră. Tot drumul am întreținut un dialog-monolog mental:

      ”Astăzi, guvernul Druc a organizat la Dubăsari o ședință itinerantă. La ce ne așteptam? Și ce a ieșit? De fapt, ce se întâmplă? Atât comportarea lor, cât și răspunsul tău la întrebarea amazoanei, reflectă  o situație reală. NOI, căutăm cu înfrigurare o cale proprie. EI, opun o rezistență acerbă față de orice proiect de reformă. NOI, venim cu tricolorul. EI, arborează un drapel cu imaginea monumentului lui Suvorov.  Niște deputați ai  RSS Moldova  –  Volkova, Rîleakov, Smirnov, sunt inculpați de grave ”acțiuni anticonstituționale”. Procuratura le-a deschis dosar penal. Dumitru Postovan, procurorul republicii, cere arestarea lor. Dar Sovietul orășenesc Tiraspol nu-i de acord.

       Recent, l-ai însoțit pe Mircea Snegur la Kremlin. Ce v-a zis Mihail Sergheevici?  ”Suntem în favoarea menținerii integrității republicii în componența Uniunii Statelor Suverane”. Dar, cei de la Tiraspol  nici gând să se liniștească.  Mass-media Centrului a pornit un război informațional-psihologic total. Calomniază și atacă președintele, premierul, Frontul Popular și pe toți intelectualii basarabeni, că-s niște ”români unioniști și fasciști”.  Separatiștii adoptă rezoluții pe bandă rulantă: ”Oamenii muncii susțin  RSSMN”; ”Nu Armată Națională!”; ”Armata URSS să rămână pe teritoriul RSSMN!”; ”Susținem Republica Găgăuză !”. 

      Cine sunt EI și cine suntem NOI?  Dacă Chișinăul nu admite  separarea de  RSS Moldova a raioanelor din stânga Nistrului, nici Tiraspolul nu admite separarea de URSS  a raioanelor din dreapta Nistrului. De fapt, care-i problema? NOI combatem acțiunile separatiste. Așteptăm prăbușirea Imperiului, ca să ne  vedem Basarabia reunită cu Patria-mamă. Însă, în viziunea lor, tu, Mircea Druc, ești separatist, iar Igor Smirnov e antiseparatist. Motivația lor supremă o constituie păstrarea, cu orice preț, a integrității Imperiul sovietic. Altfel nu vor avea  garantate în continuare privilegiile de care a beneficiat până în prezent elita imperială,  ”eliberatorii”  noștri și descendenții acestora. Druc, să nu-ți faci iluzii! EI, gâștele colhoznice și NOI, gâștele sălbatice, ne vom acuza reciproc și vom merge până în pânzele albe. Problema e simplă, clasică:  – Кто кого? (Care pe care?)”. 

         La Moscova,  forţele  revanşarde pichetau Reprezentanţa republicii.  Un grup de inițiativă înmâna o petiţie semnată de membri ai unor formaţiuni apărute pe val: Comitetul Naţional Rus, Frontul Popular Patriotic, Uniunea „Renaşterea creştină”, Fundaţia iniţiativelor sociale, Societatea  culturală – Argument. Cei rămași în stradă afișau  pancarte, vociferau strident:

Respingem politica Snegur – Druc!

Încetaţi hărţuiala ruşilor în Moldova!

Jos mâinile de pe Republica Nistreană!

Jos mâinile de pe Republica Găgăuză!

Cerem publicarea pactului Elţin – Snegur!

Vom apăra drepturile slavilor pe pământul lor străvechi!

Jos naţionalismul şi separatismul moldovenesc!

Libertate lui  Dobrov şi Stomatov,  eroicii apărători ai dreptăţii!

Ruşine!

  1. Valovski, secretarul Reprezentanţei, încerca să le explice: lozincile sunt incorecte, jignitoare. Nimeni nu-i hăituieşte pe ruşi, guvernul  nu duce o politică naţională discriminatorie. La Chişinău ne confruntăm  cu aceleaşi greutăţi ca pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice. 

       Mie, desigur, îmi făcea mai mare plăcere să primesc la guvern  telegrame de la altă categorie de ruşi. De exemplu: „Mult stimate Mircea Gheorghievici! În acest moment dificil pentru Moldova,  ne exprimăm deplina susţinere  şi  solidaritate. Avem încredere în dumneavoastră şi  sperăm că guvernul pe care îl conduceţi va depăşi  multitudinea barierelor  în calea poporului Moldovei  către o viaţă   umană normală. Ştim că din necunoaştere sau  interes  nu toţi locuitorii Moldovei  gândesc la fel.  Dar de partea dumneavoastră este dreptatea şi  adevărul  vieţii.  Dreptatea  ţine de  firescul uman şi oricum învinge. Vă dorim sănătate, putere  de  rezistenţă şi  credinţă nestrămutată în cauza noastră justă. Familia Şeveliov”

        Nici la Chișinău, pentru mine, ca șef al guvernului, situația  nu era  mai favorabilă. Președintele Snegur o ținea morțiș: ”Să nu-mi ieși din cuvânt!”. Legislativul  ne  tot bombarda cu rezoluții! Deputații comuniști și agrarieni, niște complici ai ”directorilor roșii” din Pridnestrovie  și ai extremiștilor  de la Moscova, mă somau fariseic: ”Druc, ești prim ministru, fă ceva! Ia măsuri! Stabilizează urgent situația social-politică!”.

         În cadrul executivului, eram flancat de Andrei Sangheli și Constantin Oboroc, doi prim vice prim miniștri. Unul lider al clanului agrarian, altul  omul lui Snegur,  ambii ostili prin definiție. Oboroc, până mai ieri, nu pierdea ocazia să mă denigreze public.  O fi având sărmanul  motivele sale de nu-mi poate ierta păcatele nici cu trecerea anilor…

       Pe verticală și orizontală mă obstrucționa o mulțime de aparatcici de toate culorile, majoritatea niște nostalgici. Le era dor de tot ce a fost pe timpul lui Brejnev și Bodiul, până la perestroika lui Gorbaciov. Zilnic, deputații Interfrontului și agrarienii vociferau pretenții cam de genul acesta: ”Vine iarna!   La ferma de vite mari cornute din satul Recea/Râșcani sunt sparte geamurile.  Știe Druc că scade mulsoarea, vacile nu dau lapte dacă-i curent?…   Ce caută  în Italia, cu ce se ocupă acest Druc!?  În  capitală, a dispărut varza murată din magazinele alimentare!?”

        Uneori, la parlament, în pauze, se apropia de mine deputatul Andrei Baștovoi. Încerca să mă ”„consoleze” și  avea  plăcerea să facem schimb de opinii: 

” Crezi, nene, că era mai  bine să fi rămas în funcție Pascari?”

          ”Desigur, Andrei,  Moscova ni l-a trimis special ca să pună lucrurile la punct. Dar cel mai bine ar fi fost, dacă alegeam tot un aparatcic de al lor – Petru Lucinschi, Andrei Sangheli, Igor Smirnov… Sau oarecare altă gâscă colhoznică. Nu ții minte,  ”amicii Frontului” –  Vasile Nedelciuc, Ion Țurcanu, Anatol Țăranu  și mulți  alții insistau să-l punem premier pe Lucinschi… Andrei, alegerile locale au fost un sondaj real. EI, au obținut cele mai multe voturi. Incontestabil, este meritul lui  Lucinschi și Eremei. Acum, EI dețin majoritatea în parlament…  De fapt, n-are importanță pe cine am fi ales: ne aflăm în plină criză de sistem, generalizată și iremediabilă… Șandramaua imperială pârâie din toate încheieturile iar EI mă întreabă demagogic: de ce stagnează economia republicii?  Dar unde astăzi, în Uniunea Sovietică, duduie  economia?… ”

       ”Te înțeleg, nene. Ți-ar fi plăcut să-l vezi pe Lucinschi cum rezolvă problemele economice și sociale, dar mai ales cum face ordine la Tiraspol și Comrat. Acum, na! ”Directorii roșii” și generalii industriei, agrarienii și veteranii KGB-ului te hărțuiesc pe mata,  un  ”acolit” al  FPM”.

”Andrei, era mai comod să fi rămas doar parlamentar. Să conduc liniștit, ca Vasile Nedelciuc, Comisia  pentru relații externe,  că  așa  m-ați  ales la început. Ne-am fi consolidat în Parlament. Am fi asigurat cadrul juridic al Marii Schimbări, după modelul balticilor. Atunci NOI, nu EI, am fi cerut un  miracol economic. Am fi reclamat  bunăstarea, pe care o așteaptă colectivele de oamenii ai muncii de la orașe și sate, de pe malul stâng și malul drept al Nistrului… Și ceream   bunăstarea de  la comuniști, că aceasta e vocația lor – să fericească masele, nu de la  un prim ministru frontist. NOI am fi chemat miniștrii lor la raport, la comisiile parlamentare, cu interpelări. Și, peste un timp am fi venit la guvernare,  știind ce avem de făcut. Dar voi, cei de la FPM, nu m-ați ascultat. Și nici eu n-am avut tăria de caracter, am acceptat  această funcție de kamikaze. Așa-mi trebuie… ”.      

         Un document, descoperit după puciul din august 1991 în arhiva lui Anatolii Lukianov, ne prezintă situația din RSS Moldova prin prisma ”directorilor roșii”,  din Pridnestrovie:

       ”La începutul anului 1990, a devenit evidentă formarea în RSS Moldova a unui regim naționalist, care tinde să schimbe orânduirea de stat și să desprindă republica de URSS. Drept confirmare concretă servesc următorii pași practici întreprinși de organele supreme ale puterii de stat și conducerii RSSM.

  1. Refuzul de a participa la elaborarea Tratatului Unional și organizarea referendumului URSS la 17 martie 1991.
  2. Hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldova din 23 iunie Cu privire la avizul Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune și a Protocolului adițional secret din 23 august 1939, precum și a consecințelor acestuia asupra Basarabiei  și Bucovinei de Nord”.  Hotărârea afirmă fără echivoc că proclamarea, la 2 august 1940, a RSSM este ilegală.
  3. Liderii naționaliști ai FPM au acaparat posturile cheie în conducerea republicii și au întreprins  acțiuni de anvergură în scopul preluării aparatului de stat și transformării  structurilor sale în suport pentru propriul curs politic. E vorba de crearea unui guvern în esență mono-național  în frunte cu Mircea Druc, un  protejat al  FPM. O atenție aparte a fost acordată organelor de asigurare a ordinii legale, deoarece esența dictatorială a regimului cerea ca aceste organe să devină instrumentul principal pentru înăbușirea oricărei ”eterodoxii” și a protestelor contra politicii forțelor naționaliste și a îngrădirii drepturilor și libertății cetățenilor pe criterii naționale.
  4. Hotărârea guvernului RSSM nr. 407 a obligat conducerea MAI și structurile sale teritoriale de pe malul drept al Nistrului să se implice direct  în constituirea detașamentelor de luptă anticonstituționale ale voluntarilor, în coordonarea activității acestora  în timpul campaniei în raioanele găgăuze și cele din stânga Nistrului. În scopul conducerii detașamentelor de voluntari  a fost utilizat sistemul de comunicații a MAI  RSSM.  S-a efectuat reorganizarea  sistemului MAI  RSSM, au fost lichidate  organele miliției sovietice  și create formațiuni polițienești…”

       Comentariile sunt de prisos. Timp de o jumătate de secol în fruntea RSSM nu am avut decât marionete ale Kremlinului. În 49-51, ne-a fericit prin deportări și colectivizare Leonid Brejnev, ”moldoveanul cel frumos” (expresia lui Stalin). I-a urmat în post Ivan Bodiul, un protejat a lui Leonid Ilici. Timp îndelungat s-a aflat în fruntea PCM Simion Kuzmici Grossu, un protejat a lui Bodiul. Ultima căpetenie de partid a fost Petru Lucinschi,  un  protejat al lui Gorbaciov. Fiind deputat al poporului, Sovietul Suprem l-a împuternicit, în noiembrie 1990, să conducă o comisie de negociere, înființată ad hoc, după evenimentele de la podul Dubăsari. I-aș  întreba pe foștii ”directori roșii” de la Tiraspol: ”De ce, tovarăși,  n-ați găsit niciodată  limbă comună  cu Lucinschi, omul Moscovei din totdeauna?”  

În fine, în 90 ne-am ales și noi, ca toate republicile surori, cu  câte un președinte. Domnul Mircea Snegur în fruntea RSS Moldova!  Multora li se părea că Destinul a ghicit de data aceasta. O republică preponderent agrară, un conducător neaoș, basarabean – țăran prin descendență,  colhoznic prin experiența  profesională. Un pupil al complexului agraro-industrial, un exponent al nomenclaturii agrariene, formată și aceasta de CC PCM. La Chișinău,  gâștele colhoznice internaționaliste erau dispuse  să  execute  în  continuare și  în mod exemplar ordinul Centrului imperial.

La finele lunii mai 1991, EI au reușit să-l dea jos pe nesăbuitul Druc, penultimul președinte al Consiliului de Miniștri. Mi-am zis atunci: fie! Secesionismul, chipurile, e din cauza reformelor radicale  și a unionismului.  De acum încolo relațiile Chișinău – Tiraspol – Comrat  se vor armoniza. Valeriu Muravschi nu este un protejat  al FPM, ci omul clanului  statalist moldovenist. Noul prim ministru nu-i va ”ieși din cuvânt”, ca mine, împăciuitorului președinte moldovenist statalist Mircea Snegur.

        În iulie 92, Chișinăul neajutorat capitulează. Kremlinul îl somează pe Snegur să accepte un guvern ”de coaliție”. O echipă multinațională, cadre sovietice. Atunci, îmi ziceam din nou: poate că ăștia, până la urmă, se vor înțelege!  Parlamentul RM însă nu numai că nu a ratificat, dar nici măcar nu a luat în dezbatere Tratatul de colaborare  a RSS Moldova cu Federația Rusă, elaborat și încheiat la inițiativa mea. Le-ar fi amintit astfel democraților ruși, eroilor anti-puciști în frunte cu Boris Elțin, că alta ne-a fost înțelegerea la 4 septembrie 1990.

        Ajungem în februarie 1994. Președintele Snegur aderă la Partidul democrat-agrar, condus de Dumitru Moțpan și Nicolae Andronic. EI monopolizează puterea pe o durată de patru ani. Dezmembrează și fură precipitat din patrimoniul fostului complex agraro-industrial. Concomitent, continuă ”negocierile intense” cu omologii lor  de la Tiraspol. Apropo,  clanurile de pe ambele  maluri  ale Nistrului aveau  încă prin 90,  omul lor de legătură   –  Valeriu Cibotaru, deputat de Olănești din partea agrarienilor.

      După împăciuitorul Snegur, urmează  la președinție virtuosul și eternul lider politic Piotr Chirilovici Lucinschi. Diversele clanuri finalizează privatizarea frauduloasă a moștenirii sovietice. În 2001, stupefiați, asistăm la recidiva comunismului. Voronin președinte, ambalat drept  ”omul Moscovei”. Nimeni nu se mai îndoiește. Voronin, născut într-un sat de peste Nistru,  general sovietic de miliție, se va înțelege cu Smirnov și Marakuța. După cele două mandate ale președintelui oligarh comunist, ”cu neamuri la Ierusalim”,  devine clar pentru toată lumea: EI nu se vor înțelege niciodată.  

            Să fi intuit  în mai 1990 că peste un an Revoluția națiunilor va spulbera Imperiul ideocratic sovietic,  mă opuneam mai tare deciziei FPM și renunțăm din start la funcția de președinte al Consiliului de Miniștri. Dar așa, măcinat de  dubii, am acceptat un post, în esență fictiv. Cu toate acestea, în dramatica perioadă a descompunerii Uniunii Sovietice (1990-1991), guvernul Druc  a elaborat un amplu program de reforme politice, economice, sociale. Personal, am condus delegaţii guvernamentale în  Federația Rusă, Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Georgia, Italia, SUA, Iugoslavia, România. În paralel, am promovat și propriul proiect de schimbare, realizând parțial unele obiective formulate, în bună  parte  mintal, la momentul  învestirii mele. 

        În toamna lui 90,  guvernul Druc, fără acceptul Centrului imperial, a trimis la studii în România şi în alte țări occidentale peste trei mii de studenţi, doctoranzi şi elevi; a pus bazele Academiei de Studii economice, după modelul celei de la București; a închis o școala militară sovietică din Chișinău și a înființat în loc Academia Națională de Poliție, precum și primele  structuri ale Poliţiei Naţionale și Trupelor de Carabinieri (modelul italian). Într-un moment de cumpănă, în octombrie 90, la Cimișlia, împreună cu generalul  Ion Costaș ministrul de interne am constituit batalionul  de voluntari ”Tiras-Tighina”, ca o avanpremieră a Armatei Naționale. Am susținut inițiativele lui Nicolae Matcaș, ministrul științei și învățământului, privind deschiderea în Chişinău a liceelor român-francez, român-spaniol, român-englez, român-italian, român-german și am contribuit  constructiv la realizarea acestui proiect.

Într-un studiu bine documentat despre reușitele și neîmplinirile cabinetului Druc, în ajunul colapsului imperiului sovietic, Ruslan Șevcencko, (doctor în istorie, politolog, conferenţiar, şeful Catedrei de știinţe socio-umane la Universitatea  de Studii Europene din R. Moldova) menționează:

      ”Adversarii  îl învinuiau pe Druc de dezlănţuirea conflictelor transnistrean şi găgăuz, de eliminarea din aparatul de stat a unui număr mare de cadre calificate, de extremism şi intoleranţă. Adepţii acestuia subliniau faptul că el chemase la reorientarea Moldovei spre Occident şi a făcut primii paşi, fie încă timizi, în direcţia dată, că a întreprins acţiuni pentru democratizarea vieţii politice şi a iniţiat restructurarea fermă a economiei ţării noastre în manieră occidentală. Însă nimeni, până astăzi, nu şi-a pus sarcina să studieze arhivele guvernului, parlamentului (măcar ceea ce a mai rămas din ele), a preşedinţiei, pentru a-şi face o imagine clară despre perioada respectivă. Noi credem că a sosit timpul să apreciem activitatea lui Druc şi a cabinetului acestuia, având la bază nu opinia personală a cuiva, ci sarcinile concrete pe care şi le asumase guvernul său şi faptul cum a reuşit să le realizeze în practică. Aceste sarcini au fost expuse şi în multiplele discursuri ale lui Druc şi ale unor dintre miniştrii săi”.

         Prin 2011, media de la Tiraspol se referea la RM într-un limbaj specific șovinismului rus; aprecia că ”întreg teritoriul fostei Moldovei Sovietice s-ar putea transforma într-o comunitate cu adevărat democratică. Dar liderii psihopați, bolnavi ”de unire” şi lipsiți complet de intelect, nu au altă soluție decât să distrugă, cu ajutorul adolescenților, ideea de Moldovă ca stat independent… Fiecare al șaselea locuitor este convins că viitorul este în România. E mult, dacă luăm în considerație faptul că acești promotori ai ”marii uniri” sunt copiii, frații, cumetrii sau prietenii cuiva… Totodată e prea mare şi evidentă superioritatea intelectuală a elitei din stânga Nistrului, față de cea pro română”.

         Această ”superioritate intelectuală” să fie oare cauza că un președinte legitim, ales pe malul drept, îl felicită pe un președinte fictiv, ales pe malul stâng? De la urmașii ”eliberatorilor”, de la directorii roșii și continuatorii operei  acestora ne îndeamnă Igor Dodon să ne cerem iertare?

       Pretinsa elită  de la Tiraspol, alogenă, separatistă și românofobă, este terfelită chiar de propriii exponenţi. Recent, Irina Vasilakii și-a creat un video-blog pe YouTube. Fosta colaboratoare intimă a lui Șevciuk prezintă dedesubturile puterii din autoproclamata republică. Nu ne rămâne decât să urmărim, fără emoții, evoluția noii echipe de la Tiraspol. Un  nou ”președinte”, general de miliție, ca și președintele Vladimir Voronin. EI au fost la putere o jumătate de secol.  Și nu pierd speranța  că tot EI vor conduce, dacă Basarabia nu se va reuni cu România.    Desigur, și NOI, unioniștii, avem păcatele noastre, dar acestea nu schimbă datele problemei.

          La 25 de ani de la ziua învestirii în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri  al RSSM,  am avut un moment de mulțumire sufletească: idealul vieții mele rămâne viu. Unionismul meu este mai întâi de toate, un cod comportamental codificat în creier. Totodată, îmi dau seama că, deocamdată,  nu există dezlegare: și EI și NOI rămânem pe aceleași poziții. În cei 25 de ani de la prăbușirea Imperiului ideocratic sovietic,  războiul ruso-moldovean (român) a trecut  de la prima fază – una  latentă, informațională și psihologică, la cea de a doua  fază – un  război  deschis și fierbinte, ca să ajungă, în prezent, la cea de a treia  faza  –  una a războiului rece, hibrid și a ”omuleților verzi”. Care pe care? Lupta continuă! 

             Unionismul nostru este practica vieții noastre de zi cu zi. Și, concomitent, un mit ancestral, o enigmă istorică și lingvistică. Un ansamblu de evocări ale trecutului, memoria generaţiilor de luptători pentru supraviețuire.  Și chiar dacă  unele personaje din elită politică de la Chișinău, trădează cauza Reîntregirii Patriei, tânăra generație de români basarabeni asigură o  continuitate creatoare, activă și pro-activă. În prezent, la începutul mileniului III, Unionismul românilor semnifică dreptul de a fi în spaţiul lor hărăzit de Dumnezeu: în Carpaţi, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Pont Euxin.

 

Mircea Druc,

Ianuarie 2017