EMINESCU ŞTIA CĂ MAREA NEAGRĂ FUSESE PĂMÂNT SFÂNT

eminescu

In ultima vreme e tot mai greu pentru anumite puteri politice si economice sa impiedice aparitia unor informatii strict confidentiale. Iar cand informatiile sunt sustinute de nume celebre, veridicitatea lor sporeste. In acest fel, Robert Ballard, cel ce a descoperit epava Titanicului a aratat ca spatiul acoperit cu apele Marii Negre a fost locuit in trecut si ca sub ape se gasesc cladiri deosebite. Din pacate, noi insine, ca popor, avem nevoie sa vina strainii sa ne arate cine am fost in trecut si ce suntem…
Eminescu insusi pare a fi cunoscatorul legendelor romanesti venite din timpuri stravechi. Putini sunt cei care, citindu-l pe Eminescu remarca asa zisele licente poetice sub care poetul a ascuns adevaruri ce nu puteau fi spuse atunci si care nu sunt spuse, cine stie din ce motive, nici astazi. A incercat ca prin poeziile sale sa lase romanilor o parte din adevarul istoric pe care putini il cunosteau si atunci dar si acum. Metafore ca “ochi adanci ca marea” sau “Si muma mea e Marea” ascund intelesuri mistice.
este o astfel de poezie, dedicata religiei stramosesti, incercand sa arate oarecum radacinile credintei dacilor in nemurire.
“Din Fundul Marii Negre, din inalte-adance hale
Dintre stance arcuite, din gigantice portale
Oastea zeilor Daciei in lungi siruri au iesit…”

In sprijinul lui Eminescu vin colindele si cantecele populare culese de personalitati de seama romanesti, ca Tudor Pamfile, Vasile Lovinescu sau Nicolae Densusianu. “Ostrovul din mare/Cam din Marea Alba/Si din Marea Neagra…”; “…Prundul Marii Dalbe/La Dalbele Manastiri…”; “…Pe prundul Sfintei Mari / Ion oile paste…”.
Toate aceste ramasite folclorice arata echilibrul universal yin – yang, alb-negru, in afara caruia nu exista nimic. Iar poeziile vin doar sa aminteasca celor care, daca nu stiau, ca tara noastra a fost pe vremuri taramul zeilor, tara fagaduintei, locul unde existau fii zeului Dak-sha, stapanul Universurilor. Diodor amintea: “ In fata tinutului celtilor, in partile Oceanului, este o insula numita Leuky, adica Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici si din cauza asta Apollo este mai venerat aici decat ceilalti zei… Aceasta insula era numita si Helixea (Felicia) sau , Insula Preafericitilor. Nu departe de acolo erau muntii Riphei (Carpati)…” Preafericitii sau Blajinii erau urmasii atlantilor, cunoscuti si sub numele de ramani. Despre ei textele vechi amintesc ca locuiau pe langa apele cele mari in care se varsa toate apele, iar folclorul romanesc spune ca in acele taramuri isi are Dumnezeu cetatea de unde guverneaza toate ale lumii, bune si rele.
Cercetarile recente au scos la iveala o parte din trecutul mistic al romanilor si vor arata locul pe care-l vor ocupa ei in viitor. Pana atunci, nu ramane decat sa admiram in poeziile lui Eminescu gloria uitata a stramosilor nostri si sa ne regasim radacinile.

“Zeii Daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale,
Se reped pe trepte nalte si cobor in sure hale
Cu lumina, ei ingroapa a lor trai intunecos;
Dara ea, infiorata de adanca ei durere,
In imagini de talazuri cant-a Daciei cadere
Si cu-albastrele ei brate tarmii mangaie duios.”