De ce se ascunde că Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917 şi gulag-urile sovietice au fost conduse de evrei?

revolutia-bolsevica

Multe sunt lucrările dedicate „antisemitismului românesc”, dar o infimă parte abordează echidistant cauzele acestei probleme, penetrând atât tabăra românească, cât şi pe cea evreiască întru prezentarea adevărului. De regulă, autorii acestor studii se axează pe constatarea existenţei antisemitismului şi pe prezentarea manifestărilor antisemite. Pentru a se evita elucidarea cauzelor acestuia, se declară sec că el ar fi tradiţional la români (fără a se da o descifrare a acestei constatări)!

Toată atenţia este concentrată asupra celor ce îşi manifestă antisemitismul, iar evreii, de obicei, sunt excluşi din cadrul celor ce au format această atitudine.

În cazul abordării acestei probleme nu se ia în vedere legea cauzei şi a efectului – „orice cauză are efectul său, orice efect are o cauză, totul se întâmplă conform Legii, hazardul nu este decât un nume dat unei legi necunoscute, sunt numeroase planuri ale cauzalităţii însă nimic nu scapă Legii. Această lege explică faptul că totul se întâmplă conform Legii, că niciodată nu se întâmplă ceva neprevăzut, accidental, că hazard nu există, deoarece există planuri diferite de Cauză şi Efect, iar planul superior domină întotdeauna planul inferior. Un eveniment este ceea ce survine, se produce, ceea ce se întâmplă ca rezultat sau ca o consecinţă a unui eveniment precedent. Un eveniment creează prin el un alt eveniment, el constituie o verigă în marele lanţ al evenimentelor ordonate, ieşit din energia Creatoare a TOT-ului. Există o continuitate între toate evenimentele precedente, rezultate şi următoare”.[1] De asemenea, ar urma să se ţină cont şi de faptul că, o forţă dă naştere unei contra-forţe.

Una din cauzele majore ale antisemitismului din secolul XX, manifestat în lume şi inclusiv în România, a fost implicarea masivă a evreilor în mişcarea (subversivă) comunistă, în acţiunea de bolşevizare a lumii. Această cauză a marcat profund imaginea evreilor, căci acţiunea comunistă a fost cea cu impactul cel mai grav asupra umanităţii în secolul XX.

 

Evreii şi „revoluţia” rusă din 1917

 

„Revoluţia” din 1917 din Rusia, care a marcat întregul secol XX (şi nu numai), este privită actualmente în istoriografie în mod diferit: ca o schimbare revoluţionară a societăţii – o trecere la „viaţa nouă”; ca o încercare de a implementa o idee utopică; ca o grandioasă operaţiune de diversiune, executată de bolşevicii lui Lenin pe banii Marelui Stat Major german – o lovitură dată din spate Rusiei, menită să dezintegreze Armata ţaristă de pe front, să ducă la căderea regimului şi instaurarea unui guvern pro-german.[2] De asemenea, evenimentele din 1917 din Rusia şi schimbările care au urmat, sunt văzute ca o grandioasă operaţiune politico-financiară, de jefuire a poporului rus,[3] dar şi ca o „Revoluţie evreiască”, etc., etc.

Un lucru este cert: bolşevicii „ocupaseră” Rusia, folosind lozinci atrăgătoare, care propagau egalitatea socială, împroprietărirea cu pământ, asigurarea păcii, etc. La scurt timp, „ţăranii şi muncitorii” s-au văzut înşelaţi de gruparea care a luat frâele conducerii. Era un regim nereprezentativ, care s-a instalat la putere în urma unei lovituri de stat şi s-a menţinut aproape un secol numai graţie terorii interne nemaipomenite.

În plan extern, bolşevicii urmau să „exporte revoluţia” în toată lumea, căci să se oprească doar la Rusia nu era în planurile lor; mai mult, regimul sovietic nu putea avea viaţă lungă dacă guverna izolat doar într-o singură ţară. Şi au început masivele acţiuni pentru „exportul revoluţiei proletare”. Erau terorizate, intimidate şi hărţuite, în special, statele vecine, urmând a li se impune „fericirea comunistă”, să le implementeze absurdul şi criminalul regim comunist, care le promitea „raiul comunist”. În realitate, aceste „intenţii bune” nu erau decât realizarea tendinţelor comuniste de expansiune, de anexiune, de subjugare.

Peste tot, bolşevicii au venit la putere doar prin forţă, ca ocupanţi, pentru a subjuga popoare şi ţări, faţă de care nu manifestau nici un sentiment de afecţiune, căci erau internaţionalişti şi ateişti.

Mulţi indivizi au îmbrăţişat comunismul, căzând victime ale mirajului acestei ideologii, alţii de dragul aventurii sau din dorinţa de a se îmbogăţi, de a face o carieră, de a deţine putere, de a jefui şi omorî.

Ideea comunistă a atras masiv populaţia evreiască, în special, a atras tineretul israelit. Îi găsim în postură de conducători, propagandişti, terorişti, spioni, curieri-contrabandişti, etc. O parte din evrei au îmbrăţişat ideea comunistă pentru internaţionalismul ei; în epocă se susţinea că, „dispariţia graniţelor e dorită de evrei, care n-au ţară şi vor să fie peste tot acasă”.[4]

Microbul comunist a fost aruncat şi în România. Autorităţile române din perioada interbelică, s-au confruntat cu mai multe curente subversive/separatiste/iredentiste în anumite regiuni ale sale (desfăşurate de ucraineni, bulgari, maghiari). Însă, cea care s-a manifestat aproape peste tot, a fost subversiunea bolşevică, ce urmărea destrămarea sau cucerirea/sovietizarea României. Şi peste tot, exponenţii bolşevismului erau în majoritate de origine neromână.

La o cercetare superficială a documentelor de arhivă (nu selectivă, dar superficială), constatăm că, implicarea evreilor în acţiunea de bolşevizare a Basarabiei, (dar şi a altor regiuni şi state ale Europei), a fost masivă. Desigur că, în această acţiune s-au implicat şi reprezentanţii altor minorităţi din Basarabia, căci baza mişcărilor subversive din această provincie românească a fost clădită de autorităţile ţariste prin colonizarea cu etnici ruşi, ucraineni, bulgari, etc., care, cu sau fără arma doctrinei bolşevice, au manifestat în majoritatea lor, ostilitate faţă de autoritatea românească. Însă, interesant rămâne faptul că, evreii au fost implicaţi şi chiar au fost majoritari, în mai toate acţiunile comuniste din acea epocă.

Şi dacă până atunci curentul antisemit s-a manifestat exclusiv împotriva capitalului evreiesc, a atitudinii rezervate (conservative) sau refractare a evreilor faţă de autorităţi şi populaţia românească, după Primul Război Mondial antisemitismul era alimentat, aproape exclusiv, de masiva înregimentare a evreilor (în special a tineretului evreiesc) în mişcarea comunistă. Aderarea lor la ideea comunistă a avut loc în aşa măsură, încât dăduse naştere noţiunii de „iudeo-comunist”. Mai mult, în epocă, constatând că, promotorii ideii comuniste erau în mare parte de origine evreiască (în special e vorba de bolşevicii din Rusia), unii chiar considerau că, ideologia comunistă ar fi fost opera evreilor. După cum se menţiona într-un document de epocă, „pe drept sau pe nedrept, numele cu rezonanţă evreiască ale unor mari şefi bolşevici făceau opinia publică să creadă că această mişcare vătămătoare era esenţialmente evreiască. Această teză, în mod abil exploatată de o propagandă antisemită străină, n-a rămas fără urmări în România, ca şi în alte ţări ale Europei”.[5] Cei ce sprijinise sau instalase în Rusia aşa-numitul comunism (dar şi în alte ţări europene – Germania, Ungaria), erau în cea mai mare parte evrei – Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sverdlov, etc., încât exista certitudinea că se execută un complot mondial evreiesc împotriva lumii, prima etapă a căruia era Rusia.

Autorul rus, Oleg Popov, în studiul său, întitulat Etnosul evreiesc şi mişcarea comunistă mondială, subliniază, referitor la „revoluţia din Octombrie 1917”, următoarele, „Şi cu toate că, în ambele revoluţii (din 1904-1906 şi 1917 –n.a.) au luat parte practic toate naţionalităţile şi grupurile etnice din Rusia, chiar şi cei care s-au aflat pe teritoriul ei în calitate de prizonieri de război, cehi, maghiari şi germani, îmi voi permite să expun un raţionament că, după parametrii esenţiali, care determină caracterul naţional, politic, social şi cultural al revoluţiei, Revoluţia rusă din anul 1917 poate fi denumită cu toată fermitatea Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială, mai exact, prima etapă a acesteia”. Popov mai spune că, „Pe noi nu ar trebui să ne «sperie» definirea revoluţiei, ca «Evreiască», deoarece pe nimeni nu jenează denumirea revoluţiei, ca «Rusă»”.[6]

Printre concluziile preliminare ale lui Oleg Popov este şi următoarea: „Desigur că, în susţinerea loviturii de stat bolşevice şi a puterii sovietice, a venit şi o parte a păturii de jos din aproape toate grupurile etnice şi naţionalităţile Imperiului Rus, dar contribuţia lor pentru revoluţie a fost infimă, comparativ cu cea pe care au adus-o evreii, ca grup etnic”. Dar nu ar trebui să se considere că, evreii erau dominanţi doar în tabăra bolşevicilor. În conducerea celorlalte partide socialiste din Rusia – a menşevicilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari), comuniştilor anarhişti, nemaivorbind de Bund şi Poalei Sion, – de asemenea, evreii erau majoritari.[7]

Dar de ce O. Popov şi alţi autori, în urma recentelor cercetări, consideră că, „revoluţia” din Rusia din anul 1917 a fost o „Revoluţie Evreiască Comunistă Mondială”? Vom vedea imediat.

În primul rând, majoritatea „revoluţionarilor de profesie”, care au realizat „revoluţia” şi mai apoi au consolidat noul regim, au fost de origine evreiască. Masivă a fost prezenţa evreilor şi în structurile comuniste ilegale din alte state. Scriitorul rus Stanislav Gribanov, ca replică la lucrarea lui Arkadii Vaksberg, cu titlul „Сталин против евреев” (Stalin împotriva evreilor), a scris cartea „Полюбил Россию…” (A îndrăgit Rusia…), publicată la Moscova în anul 2001. În capitolul întitulat Stalin şi evreii, el a prezentat lista titularilor posturilor importante din conducerea bolşevică a Rusiei Sovietice din anii `20-`30, constatând o prezenţă masivă a evreilor printre aceştia.

Potrivit lui Gribanov, printre membrii Comisiei Extraordinare (CeKa) erau alogenii: Dzerjinski, Rivkin, Ţitkin, Bliumkin, Lentovici, Razmirovici, Alexandrovici, Haikin, Şklovski, Kneifis, Ţeistin, Kronberg, Bizenski, Reitenberg, Fines, Zax, Goldin, Galperştein, Kniggisen, Libert, Şillenkus, Model, Sverdlov. Gribanov mai prezintă şi următoarele liste: CeKa din Kiev – Bluvştein – preşedinte, Dehtearenko – locţiitor al preşedintelui şi şef al Secţiei speciale, Şub – secretar al comisiei, Samuil Ţvibak – şef al Secţiei juridice, Mihail Ţvibak – locţiitor al şefului Secţiei operative (condusă de Iakov Lifşiţ), Faerman – comendant, Kaţ – şef al Secţiei penitenciare, Kagan – şef pentru logistică, Gannotski – şef al cancelariei, Finkelştein – comandant al Detaşamentului special al CeKa, Motea Grinştein – şef al subsecţiei speculaţii economice, Rabicev – contabil, Şvarţman – locţiitor al şefului Secţiei speciale, Mankin – locţiitor al şefului Secţiei juridice; Ajutorii comandanţilor districtelor militare pentru educaţie politică – Districtul Militar Moscova – Grigorii Isaakovici Veisman (Velicev), Districtul Militar Leningrad – Piotr Arkadievici Smirnov-Rataicik, Districtul Militar Belorusia – Abram Savelievici Bulin, Districtul Militar Kiev – Maxim Petrovici Amelin, Districtul Militar Caucazul de Nord – Moisei Iakovlevici Ghermanovici, Districtul Militar Zakavkazie – Solomon Borisovici Uriţki, Districtul Militar Siberia – Grigorii Arkadievici Tairov, Districtul Militar Privoljsk – Arkadii Ivanovici Mezis, Armata specială din Orientul Îndepărtat – Lazari Naumovici Aronştam.

Printre funcţionarii O.G.P.U.-N.K.V.D. (structuri pe care se baza regimul sovietic) de la mijlocul anilor `30, consideraţi a fi remarcabili, erau: L. Zalin, M. Trissler, L. Meier, Z. Kaţnelson, F. Kurmin, L. Vuli, S. Rozenberg, A. Minkin, F. Kaţ, A. Şapiro, L. Şpighelman, M. Pater, N. Frenkel, S. Ghindin, A. Dorfman, M. Berman, V. Zaidman, Ia. Volfzon, Ia. Dîment, G. Abrampolski, I. Veiţman, M. Veiţman, B. Ghinzburg, V. Baumgart, E. Vodarski, A. Abramovici, A. Vainştein, L. Kudrik, M. Lebel, I. Putilik, K. Goldştein, M. Goskin, M. Kurin, etc. O situaţie similară era în Comisariatul Afacerilor Interne, Comisariatul Afacerilor Străine, Comerţul Exterior, în mass-media, în sectorul luptei cu religia, în cel al educaţiei politice din Armata roşie şi chiar în conducerea superioară a Armatei, etc. [8]

Stanislav Gribanov mai prezintă şi un citat din lucrarea lui F. Vinberg, cu titlul „Крестный путь” (Calea crucii), publicată în 1922, la München, în care se spune că, „Potrivit acestei liste, a principalilor conducători bolşevici, care domnesc plenar şi necontrolaţi asupra Rusiei, ei sunt 545 de persoane. Dintre ei 447 evrei”.[9]

În primii ani de la înfiinţarea Komintern-ului (1919), conducerea acestei organizaţii, a „revoluţiei comuniste mondiale”, era în proporţie de 70% alcătuită din evrei, cu excepţia scurtei perioade 1925-1929, când preşedinte al executivului Komintern-ului era N. I. Buharin. În rest, din 1919 şi până în 1943, Komintern-ul era condus de G. E. Buharin-Apfelbaum, I. A. Piatniţkii-Tarşis şi S. A. Lozovskii-Drizdo.[10]

Chiar şi cei din „casta bolşevică” ce nu erau de origine evreiască, erau sub influenţă evreiască, căci aproape în totalitate, aveau soţii de origine evreiască: soţia lui F. Dzerjinski, şeful CeKa-O.G.P.U., era S. S. Muşkat; ambele soţii ale lui N. I. Buharin, cel mai important teoretician al partidului bolşevic şi membru al Biroului Politic (1922-1929) erau Ă. I. Gurvici şi M. Iu. Larina (Lurie); soţiile ambilor preşedinţi ai Consiliului Comisarilor Poporului, A. I. Rîkov şi V. M. Molotov, erau respectiv, N. S. Marşak şi P. S. Jemciujina (Karpovskaia); soţia lui K. E. Voroşilov, comisar al poporului pentru Apărare, era E. D. Gorbman, etc. Dintre conducătorii comunişti de atunci, doar câţiva nu aveau soţii evreice – I. V. Stalin, M. I. Kalinin şi M. P. Tomskii (Efremov).[11]

Mulţi dintre ei aveau strânse relaţii de rudenie. Spre exemplu, nepoata lui Iankel Movşevici Sverdlov, primul preşedinte al guvernului sovietic, (care era „eminenţa cenuşie” a regimului bolşevic şi iniţiatorul asasinării familiei ţariste şi a declanşării „Terorii roşii”[12]), Ida Averbah, era căsătorită cu Gh. Iagoda, şeful N.K.V.D., iar tatăl lui Sverdlov era verişor cu tatăl lui Iagoda.[13]

  1. V. Tîrkov-Vileams mărturisea că, „În Rusia Sovietică, toate comitetele şi comisariatele sunt complectate de evrei. Ei deseori îşi schimbau numele lor evreieşti cu nume ruseşti… Dar această mascaradă pe nimeni nu înşela”. A. I. Dikii sublinia că, „reprezentanţii grupului etnic (evreiesc – n.a.) cu doar 2% din populaţia Rusiei, au ocupat în medie circa 80% din toate posturile importante, în toate domenii de activitate a ţării. Caz nemaiîntâlnit în istorie”. Acelaşi lucru îl recunoşteau şi unii publicişti evrei din Occident, martori ai acelor evenimente. Iată ce scria, la începutul anilor`20, I. M. Bikerman, autorul culegerii Rusia şi evreimea rusă (Россия и русское еврейство): „Rusul vede că, …acum evreul e în toate colţurile şi pe toate treptele puterii. Rusul îl vede şi în conducerea superioară din Moscova, şi în fruntea capitalei de pe Neva, şi în fruntea Armatei Roşii… Nu este de mirare că, rusul, comparând trecutul şi prezentul, se convinge de ideea că, puterea actuală este evreiască… Că ea pentru evrei există, că ea realizează interesul evreimei”.[14]

De menţionat că, starea de lucruri de atunci din Rusia Sovietică (apoi din Uniunea Sovietică) le convenea evreilor americani şi europeni cu viziuni liberale şi socialiste. Nu în zadar, la mijlocul anilor `20-începutul anilor `30, mii de evrei-comunişti şi socialişti americani, care visau la realizarea revoluţiei mondiale, au venit în „patria” ei, în Uniunea Sovietică.[15]

Nimeni nu se va încumeta să pună la îndoială faptul că, instituţia cea mai importantă a autorităţii bolşevice era CeKa-V.C.K.-O.G.P.U.-G.P.U.-N.K.V.D. Pe parcursul primelor două decenii a „tinerei republici sovietice”, evreii nu numai că constituiau majoritatea în aceste structuri, dar erau la conducere aproape în toate subdiviziunile acestora din oraşe, regiuni, republici, etc.

  1. Bespalov, în studiul său, întitulat Componenţa etnică a cadrelor organelor V.C.K.-O.G.P.U.-N.K.V.D.-M.G.B. ale U.R.S.S. în anii 1917-1938. (Scurtă informaţie istorică), publicat la Sankt-Peterburg în anul 1998, relatează că, cea mai mare maşină de represiune din istoria omenirii – GULAG –, creată pe timpul şefiei lui Ghenrih Grigorievici Iagoda (numele adevărat Enoh Gherşenovici Iehuda) la N.K.V.D. (1934-1936), a fost încadrată cu conaţionali de-ai săi: şeful Direcţiei Generale a lagărelor şi aşezărilor speciale (GULAG) era M. D. Berman. Locţiitorul acestuia era S. G. Rapoport. Şef al lagărelor din regiunea Mării Albe era L. I. Kogan, al lagărelor Belomorsko-Baltiisk (deţinuţii cărora erau implicaţi în construcţia canalului „Belomorsko-Baltiiskii”, care să unească Marea Albă cu lacul Onega, cu posibilitate de ieşire în Marea Baltică) era S. G. Firin, al Direcţiei Generale a penitenciarelor N.K.V.D. al U.R.S.S. era H. Apert, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Ucrainene erau S. B. Kaţnelson, apoi Baliţki, al lagărelor din regiunile de Nord era Finkelştein, al lagărelor din regiunea Sverdlovsk era Şklear, al lagărelor de pe teritoriul R.S.S. Kazahă era Polin, al lagărelor din Siberia Apuseană erau Şabo, apoi Goghel, al lagărelor din raionul Azovo-Cernomorsk era Fridberg, al lagărelor din regiunea Saratov era Pilear, al lagărelor din regiunea Stalingrad era Raiskii, al lagărelor din regiunea Gorki era Ambrampolskii, al lagărelor din Caucazul de Nord era Faivilovici, al lagărelor din Başkiria era Zaligman, al lagărelor din districtul Dalnevostocinîi era Deribas şi al lagărelor din Belorusia era Leplevskii.[16]

În general, conaţionalii lui Iagoda au condus şi au realizat represiunile regimului sovietic în 95% din lagărele GULAG-ului. Contingentul internaţilor din aceste lagăre îl formau ruşii, ucrainenii, bieloruşii, caucazienii şi reprezentanţii altor etnii. Printre aceştia şi rudele acestora erau opinii şi discuţii precum că, evreii – şefii instituţiilor de represiune – bântuie deasupra celorlalţi cetăţeni ai U.R.S.S., ceea ce contribuia la consolidarea tendinţelor antisemite.

În V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D., şi în alte structuri de represiune sovietice, activa un număr destul de mare de funcţionari de origine etnică evreiască. În perioada lui Iagoda, când represiunile aveau un caracter de masă şi erau extrem de dure, şefii subdiviziunilor de bază ale O.G.P.U.-N.K.V.D. erau aproape în totalitate evrei. Potrivit statisticilor oficiale din data de 1 ianuarie 1932, numai în aparatul central al N.K.V.D. evreii erau în proporţie de 7,4%, în timp ce în cadrul conducerii superioare, situaţia era cu totul alta: 45% evrei şi 55% ruşi şi alte naţionalităţi – şeful GULAG-ului (cel ce conducea nemijlocit represiunile) era F. I. Ăihmans; şeful Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. S. Agranov; împuternicitul special de pe lângă Colegiul N.K.V.D. era V. D. Feldman; comendantul Kremlinului era P. P. Tkalun; şeful Secţiei Externe a Direcţiei Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. A. Sluţki; şeful Secretariatului N.K.V.D. era Ia. A. Deig; şeful Secţiei Speciale a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. M. Leplevski; şeful Secţiei a 3-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. P. Radzivilovski; şeful Direcţiei a 3-a din N.K.V.D. al U.R.S.S. era B. D. Berman; şeful Secţiei a 7-a a Direcţiei 3 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Reihman; şeful Direcţiei Centrale de Comerţ din N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. B. Şneerson; şeful Secţiei a 5-a a Direcţiei 1 din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Z. I. Passov; şeful Secţiei 1-a a Direcţiei Generale din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. Ia. Dagan; şeful Secţiei a 9-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era E. I. Şapiro; şeful Secţiei de Strămutare din N.K.V.D. al U.R.S.S. era I. I. Pliner; locţiitorul şefului N.K.V.D. al U.R.S.S. era M. D. Berman; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era Ia. M. Veinştok; şeful Secţiei a 2-a a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era A. K. Zalpeter; colaborator responsabil al GULAG din N.K.V.D. al U.R.S.S. era L. I. Kogan; şeful Secţiei Operative a Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era N. G. Nikolaev-Jurid; secretar responsabil al Consiliului Special de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. (organ compus din trei persoane, care dădea verdictul în cazul persoanelor cu dosar politice) era V. E. Ţesarskii; şeful Secţiei Cadre din N.K.V.D. al U.R.S.S. era G. M. Staţevici; secretar operativ al Direcţiei Generale a Securităţii Statului din N.K.V.D. al U.R.S.S. era V. A. Ulmer.[17]

„Reieşind din faptele şi circumstanţele examinate mai sus, – conchide V. Bespalov – urmează să tragem astfel de concluzii: în anii 1917-1940, poporul evreu era pe larg (neproporţional cu numărul lui din cadrul populaţiei ţării) reprezentat în organele V.C.K., O.G.P.U., N.K.V.D. al U.R.S.S. «Marea teroare» din anii 1934-1938 se realiza în U.R.S.S. cu participarea activă a cekiştilor-evrei (securiştii-evrei – n.a.). Nu erau rare cazurile, când cekistul-evreu utiliza «metode inadmisibile de investigare» faţă de evreul-condamnat. Un exemplu clasic: realizarea omorului lui Leiba Davidovici Bronştein (Troţki) de către cekiştii Şpighelglass şi Ăitingon, şi echipa lor (…)”.[18]

Anume aceşti bolşevici, din organele de represiune, „torturau populaţia a 1/6 din lume, denumită pe atunci Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”.[19]

  1. Semanov, în articolul său, întitulat „Epurările staliniste” de la sfârşitul anilor `30 şi problema naţională,scria: „Şaptezeci de ani în urmă, poporul rus ştia bine doar un singur nume dintre cele sus menţionate – pe sângerosul şef al N.K.V.D. Iagoda (în trecut Iehuda Enoh Gherşenovici, el a dispus să fie denumit Ghenrih Grigorievici). Referitor la celelalte nume, deseori porecle – era întuneric şi ceaţă. Ei erau cei ce decideau în secret soarta a milioane de oameni, apoi de asemenea, în secret, i-au sugrumat în închisorile construite de jertfele lor. Şi iată că, doar recent, istoricii nepărtinitori au început să examineze acest ghem secret şi sinistru. Materialele se acumulau, întunericul şi ceaţa începând treptat să se disperseze şi urmaşii (jertfelor lor – n.a.) în sfârşit au putut să vadă chipul sinistru al acelor creaturi infernale. Doar în ultimii doi-trei ani, tabloul s-a cristalizat în totalitate şi multilateral. Acum se vede clar, după cum se spune, cine şi ce prezintă”.

Din cei 37 de generali ai N.K.V.D. din 1935, 19 erau evrei, 10 ruşi, 4 letonieni, 2 polonezi şi 2 georgieni. Exprimată în procente, situaţia se prezintă astfel: 51% evrei şi 27% (slavi din U.R.S.S.). Interesant este că, evreii în Uniunea Sovietice constituiau peste 2% din totalul populaţiei, iar slavii – peste 80%.[20]

Despre contribuţia evreilor la activităţile serviciilor speciale sovietice (a spionajului extern – funcţionari, agenţi, informatori) a mai scris relativ recent şi L. Averbuh. În lucrarea sa, Sorţi desecretizate. Eseuri. (Evreii în spionajul extern sovietic), publicată la Odessa, în 2001, L. Averbuh subliniază că, importanţa evreilor în spionajul extern sovietic a fost extrem de mare, căci „Nu sunt puţine personalităţile unice printre evreii-spioni, care cu nimic nu cedează în faţa lui R. Sorge, R. Abel, N. Kuzneţov, poate din contra, le depăşesc. Chiar şi cititorului neiniţiat îi este clar din ce cauză numele acestora, faţă de cele menţionate, nu sunt cunoscute nici în prezent, decât unui număr restrâns de oameni”.[21]

Treptat, procentul evreilor din organele de stat şi de partid a scăzut. Dar, în organele de represiune, conducerea continua să rămână în mâinile lor. Pe parcursul primelor două decenii de existenţă a regimului sovietic în Rusia, evreii au constituit în organele CeKa-N.K.V.D. de la 60% până la 85%. Iar GULAG-ul se afla exclusiv în „administrarea” lor. Apogeul încadrării lor, l-a constituit anul 1936 – începutul „Marii Terori” – după care a urmat declinul: în ianuarie 1939, din cei 30 de funcţionari ai aparatului central al N.K.V.D. (şefi de secţii şi de birouri), erau doar 3-4 evrei, adică 10-11%. În 1941, procentul lor în aparatul central al N.K.V.D. era de 17% şi a fost în continuă scădere, în anii 1953-1954, fiind doar de 5-7%.[22]

În al doilea rând, finanţarea „revoluţiei”, precum şi a partidului bolşevic, s-a făcut de Marele Stat Major german, dar şi în mare parte, de bancherii americani şi europeni de origine evreiască. Nu există îndoieli că, oamenii de afaceri occidentali, în marea lor majoritate, nu credeau în utopia comunistă, dar priveau evenimentele din 1917 din Rusia doar dintr-un singur punct de vedere: dacă sunt sau nu în interesul evreilor.

Văzând că bolşevicii au reuşit să distrugă Imperiul Rus şi au creat un regim, în care evreii ocupau cele mai înalte poziţii, bancherii şi industriaşii evrei pe orice căi i-au sprijinit în acest proces. Implementând legea evreiască, de a-ţi sprijini conaţionalii, bancherii evrei au asigurat financiar şi revoluţia, şi regimul bolşevic, înfiinţat pe ruinele Imperiului Rus. E foarte clar că, în aceste condiţii, „lupta de clasă” ceda în faţa solidarităţii evreieşti.

Odată cu preluarea puterii, bolşevicii au avut grijă să distrugă imediat toate documentele, care ar demonstra că finanţarea partidului bolşevic din Rusia s-a făcut de băncile germane de stat şi cele particulare evreieşti. Însă, unele documente au scăpat de distrugere şi sunt o dovadă la cele sus menţionate.[23]

În al treilea rând, instalată la putere, casta supremă bolşevică se considera străină de poporul rus (având în vedere şi faptul că, foarte mulţi bolşevici au venit în Rusia din America şi Europa Occidentală, pentru a face aici „revoluţie”). În opinia lor, „revoluţia” a fost o lovitură necesară, care s-a dat pentru preluarea puterii într-un stat, din care să fie declanşată revoluţia mondială, fiind utilizate pentru aceasta, resursele umane şi naturale ale Rusiei.

Acţiunile noului regim erau îndreptate împotriva populaţiei, mai bine zis împotriva populaţiei majoritare ruse. După ce au distrus Imperiul Rus, bolşevicii au lichidat, la propriu, ceea ce ruşii aveau mai scump – monarhia. Cel care a fost iniţiatorul asasinării monarhului rus şi a familiei acestuia, era evreul Iankel Movşevici Sverdlov (despre care am spus că era „eminenţa cenuşie” a regimului bolşevic şi fost iniţiatorul declanşării „Terorii roşii”[24]), „preşedinte” al regimului comunist, iar organizatorul nemijlocit al asasinatului, de asemenea era un evreu, Şaia Goloşciokin, preşedintele Departamentului Sovietic din Ural. Chiar şi execuţia lui Nikolai al II-lea şi a familiei acestuia, s-a făcut de un evreu – Iakov Iurovskii.[25]

A fost grav lovită spiritualitatea şi sentimentele naţionaliste ruse. După cum scria cercetătorul A. I. Dikii, „Trezirea sentimentului de patriotism la populaţia autohtonă, desigur că, era privită de evrei, ca o posibilitate de a se pune problema rolului lor în viaţa de stat şi posibilitatea de a rămâne, din cauza viziunilor lor, străini populaţiei autohtone şi de a pierde posturile de conducere din viaţa politică şi culturală din ţara în care ei trăiesc la momentul dat. Toţi evreii, din toate ţările, această situaţie o înţeleg destul de bine şi de aceea orice manifestare de mândrie naţională şi patriotism (din partea alogenilor – n.a.), este văzută ca o ameninţare pentru ei şi poziţiile lor din această ţară”.

Bolşevicii ruşi au condamnat orice manifestare de patriotism şi au distrus tot cu ce se puteau identifica băştinaşii. A avut extrem de mult de suferit Biserica Ortodoxă, pe când „sinagogile rămâneau neatinse şi bunurile acestora nu erau confiscate”. De asemenea, nu au fost atestate manifestări şi acţiuni represive în timpul sărbătorilor religioase evreieşti. Antisemitismul a fost declarat unul din cele mai periculoase „instrumente politice din mâinile burgheziei” şi era văzut de autorităţile comuniste, ca „mijloc de mobilizare deghizată împotriva puterii sovietice”. Iar „cel ce este împotriva poziţiei puterii sovietice în problema evreiască, acela este împotriva muncitorilor şi pentru capitalism”. Declaraţia Consiliului Comisarilor Poporului (C.C.P.) din 27 iunie 1918, spunea: „C.C.P. declară mişcarea antisemită şi pogromurile împotriva evreilor, ca fiind moartea cauzei revoluţiei”. Adică, puterea sovietică identifica revoluţia cu etnosul evreiesc. Pentru propagandă antisemită erau prevăzute pedepse aspre, în timp ce jignirea poporului rus, era trecută cu vederea. Această „trecere cu vederea” a durat până în 1932, când Stalin s-a pronunţat împotriva „discreditării” istoriei şi culturii ruse.[26]

În 1919, A. V. Tîrkov-Vileams nota: „Poporul, asupra căruia ei (evreii – n.a.) au luat conducerea, îi era lor străin şi ei chiar se comportau ca învingătorii într-o ţară cucerită”. Iar eserul S. S. Maslov considera că, ura generală din Rusia faţă de evrei era determinată de „identificarea puterii sovietice cu cea evreiască. (…) puterea sovietică, în primul rând, răspunde doleanţelor şi intereselor evreilor, de aceea (ei) sunt părtaşii şi susţinătorii ei fierbinţi; în al doilea rând, puterea de fapt se află în mâna evreilor”.[27]

Mulţi dintre cei ce au studiat istoria evreilor (N. A. Berdiaiev, H. Arendt, I. R. Şafarevici, O.A. Platonov şi alţii), au constatat asemănarea izbitoare dintre sistemul social-politic comunist din Rusia, din primele sale decenii de existenţă, şi epoca Judecătorilor în Împărăţia Iudeilor din 1 mileniu î.e.n. Această asemănare era nu numai din cauza că, evreii formau aproape în totalitate baza ideologică şi de conducere în Rusia Sovietică, dar mai cu seamă, din cauza că, însăşi doctrina marxistă se baza pe iudaismul „secularizat”, în care „Ierusalimul renăscut a fost înlocuit cu o societate fără clase sociale”. Această ideologie îi era total străină civilizaţiei ruse ortodoxe, pentru implementarea căreia a fost nevoie de un regim totalitar, condus de „comisari farisei”.[28]

În al patrulea rând, bolşevicii în acţiunile lor nu au vizat şi „burghezia” evreiască. În contradicţie cu programele lor, de a avea aceeaşi atitudine faţă de toţi „burghezii”, bolşevicii au dat dovadă de selecţie în alegerea jertfelor, care era bazată pe criteriul etnic. După „revoluţie” şi naţionalizarea tuturor proprietăţilor, mulţi dintre micii burghezi evrei, nu au fost supuşi represiunilor, din contra, au fost agreaţi, aducându-şi contribuţia la consolidarea aparatului de stat sovietic.

După cum scria A. I. Dikii, „nu există nici un fel de date şi izvoare în privinţa execuţiei evreilor pe criteriul apartenenţei la «burghezie». În schimb, sunt cunoscute foarte multe cazuri, când capitaliştii evrei cu bine emigrau în afară, unii chiar cu mijloace financiare însemnate, spre exemplu (industriaşii din Kiev – n.a.) Dobrîi, Rubinştein şi alţii. Iar evreii-burghezi care nu au emigrat, necătând la trecutul lor burghez, şi-au aranjat foarte bine situaţia sub puterea sovietică, deseori ajungând în posturi de răspundere”.[29]

După cum am mai spus, potrivit planului bolşevic, revoluţia bolşevică a fost doar prima etapă din revoluţia comunistă mondială. După acapararea puterii în Rusia, trebuia să urmeze revoluţionarizarea statelor Europei, cuprinse de vâltoarea Primului Război Mondial. Şi continuarea revoluţiei a urmat, comuniştii reuşind să acapareze puterea (în 1919) doar Ungaria şi Germania (mai exact, doar două landuri – Bavaria şi Saxonia). De remarcat că, în ambele guverne „revoluţionare” din cele două ţări, majoritari tot erau evreii.[30]

Concomitent, cu concursul Komintern-ului, „în România sunt nenumărate greve. Conducătorii lor sunt în cea mai mare parte evrei. Se descoperă organizaţii comuniste: şefii lor sunt evrei. Se arestează curieri, spioni, agitatori; ei sunt în cea mai mare parte evrei”.[31] Identificarea evreilor cu comunismul se impunea destul de uşor şi în condiţiile când, în Basarabia, de exemplu, către 1940, 90% din membrii de partid ai organizaţiei comuniste o alcătuiau reprezentanţii populaţiei evreieşti.[32]

Şi dacă în Rusia evreii au fost discriminaţi de ţarismul rus, ceea ce, în opinia unora, ar fi determinat venirea lor masivă la putere în Rusia bolşevică, atunci în Austro-Ungaria şi în Germania această discriminare nu a existat, căci majoritatea lor ocupau funcţii importante în toate domeniile vieţii: economic, financiar, academic şi chiar în conducerea acestor ţări. Atunci care ar fi motivul sprijinului masiv pe care l-au acordat evreii (din mai multe state) ideii comuniste? Potrivit concluziilor lui Oleg Popov, în rândul acestora era implantată tendinţa mesianică de a duce popoarele lumii în „Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru a-i aduce acolo era nevoie de putere, de putere nelimitată şi absolută, pe care pentru prima oară au demonstrat-o în Rusia.[33]

Iată ce scria în ajunul revoluţiilor din Rusia şi Germania, unul din liderii comunişti germani, Hustav Landauer, într-un articol elaborat împreună cu filosoful religios evreu, Martin Buber: „Devotamentul cauzei evreieşti este cauza întregii umanităţi”.[34]

Asemenea idei sunt enunţate, în mod deschis, şi în prezent. Pe unul din posturile de televiziune ruse, a fost prezentată o emisiune, cu participarea unui invitat din Tel-Aviv, cercetătorul kabalist M. Laitman. Când se discuta problema securităţii regionale, acesta a subliniat că, este posibilă izbucnirea celui de-al III-lea Război Mondial (chiar şi a celui de-al IV-lea Război Mondial), care se poate declanşa chiar în Orientul Apropiat. Şi numai evreii, „poporul ales”, au misiunea mesianică de a preveni acest război şi a salva omenirea. Anume pentru această misiune, Dumnezeu i-a ales pe evrei şi le-a dat învăţătura necesară. Şi omenirea vede că evreii au ceva deosebit – această învăţătură, pe care o tăinuiesc, – ceea ce şi constituie izvorul antisemitismului. Şi antisemitismul va exista atâta timp, până când evreii nu îşi vor realiza „misiunea”, care în linii mari, constă în aducerea oamenilor la nivelul umanului, căci actualmente este la nivelul animalului. „Misiunea” evreilor trebuie realizată, căci în caz contrar ei vor fi „bătuţi din ce în ce mai tare”. În opinia aceluiaşi kabalist, antisemitismul este o normalitate pentru natura umană, căci este dictat de ideea că, cheia soluţionării tuturor problemelor este la evrei. În subconştient fiecare popor este dominat de gândul că, ar depinde de poporul evreu.[35]

Discursul este asemănător intenţiilor bolşevicilor din 1917, prezentate de Oleg Popov.

În anii ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, structurile de stat şi de partid din România, de asemenea au fost masiv penetrate de etnici evrei. Spre exemplu, în februarie 1949, personalul Securităţii era structurat astfel: 83% români, 10% evrei, 6% maghiari, 1% alte naţionalităţi.[36] Mulţi din comuniştii români veniţi după 23 august 1944 din U.R.S.S. în România, erau evrei. Acest fapt ducea la concluzia că, evreii au venit pe tancurile sovietice şi au instalat comunismul în România, ceea ce provoca noi atitudini antisemite. Drept mărturie sunt chiar memoriile rabinului-şef al României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Alexandru Şafran, care relata că, după evenimentul de la 23 august 1944 (şi consecinţele acestuia), „atitudinea românilor faţă de noi (evreii – n.a.) a fost în acelaşi timp ambiguă şi dualistă. Pe de o parte, ne considerau ca pe nişte învingători, a căror prietenie trebuia păstrată, pe de altă parte, ne asociau cu noii învingători, ruşii, şi ne priveau cu antipatie…”.[37]

„După distrugerea nazismului german din Ungaria, Polonia, România – notează Oleg Popov – la putere în aceste ţări au venit comuniştii (majoritatea veniţi din refugiul din U.R.S.S., odată cu trupele sovietice – n.a.). Sprijinul lor de bază îl constituiau evreii autohtoni, recunoscători Uniunii Sovietice pentru distrugerea Germaniei hitleriste şi salvarea lor de la exterminarea fizică. În mod corespunzător şi conducerea partidelor comuniste din aceste ţări era în mare măsură evreiască şi a rămas neschimbată până aproape de mijlocul anilor `50”.[38]

http://www.morarup.narod.ru/Subv_evreiasca.htm