MIRCEA DRUC: Basarabia nu va uita trecutul de epurare şi rusificare, Domnule Petru Lucinschi

mircea-druc

 

”Nu fă referire la trecut sau viitor decât atunci, când ar fi absolut relevant pentru  prezent” – Eckhart Tolle                                                                                                                                                   Astăzi,  o pleiadă  numeroasă de autori  prolifici inundă piața mondială a cărții cu lucrări consacrate ”artei de a trăi și a învinge în lupta vieții”. Citindu-i pe Dale Carnegie, Ilie Cioară, Alan Watts, Louise L. Hay, Eckhart Tolle  am  putea să înțelegem mai bine condiția umană . Ei sunt, într-un fel, călăuze pentru cei dispuşi să renunțe la trecut; să  închidă uşile de fier către trecut şi viitor, ca să trăiască în compartimente etanşe de timp, deoarece există doar o singură cale  spre lumină şi iubire: să-i iertăm pe toți și pe noi înșine.

Totuși, după atâta lectură și autotrening, mă întreb: ostentația trecutului și ostentația viitorului sunt, într-adevăr, niște iluzii? Prima opțiune, cea legată de trecut,  conferă  omului o identitate. A doua opțiune,  cea atașată de viitor,  deține o promisiune de realizare ca personalitate.

Constat că  îmi este  foarte greu să  dau uitare „zilele de ieri care au luminat calea spre moarte a nesăbuiţilor”. Mă adresez adeseori trecutului deoarece nu pot evita conflictul psihic, care însoţeşte  perpetua  dilemă:  libertate sau captivitate?

     Cândva, demult,  doctorul William Osler se adresase către studenţii de la Yale: „Izolaţi-vă de trecut! Lăsaţi trecutul mort să-şi îngroape morţii…”  Cu acest mesaj profesorul nu-i îndemna să-şi uite istoria Patriei. El dorea să-şi convingă discipolii că o pregătire eficientă pentru mâine înseamnă îndeplinirea exemplară a sarcinilor de astăzi. Numai  printr-un efort cotidian, inteligent, plin de abnegaţie, te poţi pregăti de viitor.

       Ajunsesem  cu Perestroika la finele anilor 80. Contaminați de morala burgheză,  unii nomenclaturişti ai PCUS, inclusiv ofițerii KGB, savurau How to Stop Worryng  and Start Living  (Lasă grijile, începe să trăieşti) şi alte scrieri de Dale Carnegie, traduse în rusă. În prezent, pe palierele biurocratice şi politice ale Rusiei oligarhice, poţi auzi frecvent îndemnul: Să nu răscolim  trecutul!      

    În 2013, un marcant exponent al vechii nomenclaturi comuniste, relansa la Chişinău sloganul ”Să îngropăm trecutul!”. Imediat, publicistul Vasile Grozavu l-a taxat: „Că Petru Lucinschi are un viitor strategic …, e clar ca bună ziua. E regretabil că acest viitor nu coincide cu interesul nostru naţional.  Cu alte cuvinte, Lucinschi vrea să ne îngroape de vii, fără ca noi să ştim care a fost rolul lui strategic la căderea noastră  în hăul negru  al uitării de sine”.

        Igor Dodon, un alt președinte, ales ”di tăt nărodu” din Republica Molotov, vrea să  demoleze un simbol al trecutului: ”piatra lui Ghimpu”, amplasată în Piața Marii Adunări Naționale. Pe neo-bolșevicul Dodon nu-l interesează  victimele ”eliberatorilor  de la Răsărit”. Nici urmele sângerânde, impregnate de ”Roata Roșie” a internaționalismului în ființa  noastră. Aversiunea sa față de tot ce amintește de calvarul basarabenilor, nord-bucovinenilor și transnistrenilor, înseamnă, de fapt,  dorința ”eliberatorilor” și a descendenților  acestora de a-și recăpăta integral  privilegiile. Tot ce le-a acordat lor regimul colonial  sovietic în detrimentul autohtonilor. 

         De fapt, Petru Lucinschi, acest ideolog  consacrat al comuniștilor chișinăuieni, al ”rușilor de profesie” și  al moldovenilor  stataliști,  s-a pronunţat în baza unui principiu cheie al celor mai moderne doctrine vizând dezvoltarea umană: „Nu proiecta trecutul asupra prezentului!” Astfel, EI ne îndeamnă  subtil să abandonăm ura, individuală și colectivă,  în arhivele statului,  în cărţile de istorie! Să lăsam răutăţile personale în seama cabinetelor de psihoterapie.

        EI, ca promotori ai acestor doctrine neo-umaniste, îmi sugerează persuasiv: Druc,  întoarce foia,  uită trecutul! Ce-a fost a fost! Ura pe care o simți,  o manifești, se explică prin  cauze personale: frustrări, umilinţe, ofense, adversităţi, întâmplări nefaste… Dacă afirmi că urăști, înseamnă că treci sub tăcere adevăratele tale probleme. Dacă simți într-adevăr că urăști, înseamnă că ești prizonierul unui simplu miraj.

       Temporar, în pofida  generalizării unor asemenea ”doctrine pacifiste”, îmi iau o pauză. Cât mă mai ține Dumnezeu pe pământ, nu vreau s-o duc mai bine în prezent, împăcându-mă cu trecutul. Mă întorc, aşadar, în copilărie și adolescenţă. Revin la Pociumbăuţi, la Zăicani, la Zăbriceni; retrăiesc anii când ştiam pe de rost Cântece fără ţară, de Octavian Goga. Deschid poarta minţii şi a sufletului pentru trecut – acest ”sinistru oaspete de amurg din a cărui haină ciuruită curg drept zdrenţe, aducerile-aminte”. Şi, concomitent, îmi impun un „traseism politic” provizoriu: ader la  „partidul” filozofului francez Andre Glucksmann, ca să învăţ a diseca  ”Discursul urii”.  

      Nu pot ignora, de dragul propriilor principii, simptomele, avertismentele din lumea actuală, nici multitudinea crimelor. ONU, înarmată cu sacrosanta lege internaţională, se osteneşte lamentabil să instaureze o pace planetară. Dorită, visată, însă dinamitată în permanenţă. Instituţiile statului, primăriile, şcolile, comisariatele de poliție nu reuşesc să rezolve conflictele generate la nivel de scară de bloc, iar pe alocuri nici problema câinilor vagabonzi.

      Filozoful  constată: miopia persistă, iar ”cei care cu siguranţă vor să moară idioţi” o iau mereu de la capăt, cu acelaşi refren: Daţi pagina mai departe, uitaţi trecutul! Amnistie generală! Îmbrăţişări unanime! Pupici! Căci ura nu este decât fructul alterat al lipsei voastre de educaţie. Totul se explică, se înţelege şi este scuzat. Violatorii sunt odraslele ratei ridicate a şomajului. Asasinii unor bătrâne pensionare  duceau  o lipsă acută de bani. Pedofilii sunt victimele unei copilării nefericite.

      Infinitele divagații de acest gen explică parțial de ce rezultatul unor alegeri democratice, a bulversat America, sufocată  de presingul unor ”despoți infantili”. O mulțime,  printre care elevi și studenți,  zdruncinată moral. Isterică, cu lacrimi în ochi,  mulțimea  blamează în fel și chip. Și blestemă mereu. EI vor ca să moară chiar acum cei care nu sunt de acord cu EI. Empatica națiune americană a atins apogeul culturii ”offended, cultural appropriation,  gender abuse”. Acum,  însă, situația scapă de sub control.

        Oamenii, mai ales dacă sunt albi, se tem pur și simplu  ca nu  cumva să ofenseze pe cineva. De fapt, este un simptom: așa va arăta o dictatură fără precedent. Însă nu  una având la bază inegalități sociale/materiale sau de alt gen. Nu, e vorba de relațiile dintre ”nefericita victimă neprotejată”  și ”nenea acela alb”, apriori rău, rasist, bigot, șovinist, privilegiat.

       Americanii au ajuns o națiune compusă din sensitive offended a unor dictatori care nu admit nici o cât de mică deviere de la moftul ”eu vreau”. Despoții drăgălași se comportă ca niște copii răsfățați: zbiară, se  tăvălesc pe jos, amenință, anatemizează. Iar părinții suportă  circul deșănțat fiindcă li se repetă  într-una, peste tot: orice negativ, și mai ales cuvântul ”nu”,  este o traumă  pe viață cauzată copilului.

         Schimbarea recentă de la Casa Albă, presupune  și o speranță a eliberării de sub tutela minorităților de orice nuanță și culoare. E vorba de libertatea  de a gândi și spune ce dorești, nu  ceea ce este corect politic. Să ai părerea ta. Să-ți permiți chiar să faci și bancuri.  Or,  în Europa și America (țara cea mai liberă din lume) cenzura socială  asupra umorului tinde să se apropie de cea din Rusia lui Putin.

          Dacă votezi ”incorect” riști să-ți pierzi vechile relații amicale, să fii jignit sau amenințat. În percepția mea naivă, noul președinte american nu e decât un tată mare alb,  întors din câmp, de la arat;  vede dezordine peste tot și nu mai ține cont de rețetele psihoanaliștilor. Simplu și eficient, ca pe timpuri, îi pune la punct pe micii tirani, căci și toleranța îngerilor poate avea o limită. La București și Chișinău, cetățenii, când  nu le place nici unul dintre candidați, din două rele o aleg pe cea mai mică. Semn bun:  românii devin ființe echilibrate, rezonabile, cu respect față de opiniile alternative.

      Indiscutabil, realitatea se schimbă alarmant. Evenimente precum cele din Ucraina sau  lumea islamică ne sugerează faptul că  abia acum începe conflagraţia totală. Iar ura, însoţită de frică, este trăsătura principală a acestui început. Şi viceversa, frica  însoţită de ură  este  o dramă  inevitabilă  a zilelor noaste… 

    Iată  și principale motivele  care explică  reîntoarcerea mea provizorie în trecut:

     – mă oripilează  recidiva socialisto-comunistă și ostentaţia neo-imperialiștilor ruși; aceștia prezintă încleştarea ocupanţilor cu cei ocupaţi drept eliberare; un fel de matrimoniu din dragoste, consfinţit cu pâine şi sare; NOI, generaţia martor, protestăm vehement: vai de cei învinși! vai de cei eliberați!;  

    – mă îndeamnă să răscolesc trecutul şi regretatul politolog rus, jurnalista   Valeria Novodvorskaya, o militantă intransigentă pentru restabilirea adevărului istoric;

     – mă deranjează nostalgicii Imperiului; aceștia consideră orice iniţiativă de promovare a adevărului „o tentativă de rescriere a istoriei”; ei nu țin cont că   Parlamentul  European confirmă adevărul nostru: „Ţările europene au suportat în secolul  douăzeci două  regimuri totalitare puternice, nazist şi stalinist, care au  promovat genocidul, încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului, delicte militare şi crime contra umanităţii”;

     – mă  preocupă faptul că Homo sovieticus, admiratorii noului țar de la Kremlin cer încrâncenat anularea Rezoluției de la Vilnius, din 2009, care declară 23 august,  (data când a fost semnat, în 1939, pactul „Molotov-Ribbentrop” drept „ziua  general europeană a memoriei victimelor stalinismului şi nazismului în numele păstrării memoriei victimelor  deportărilor şi execuţiilor în masă”.

        Deși sunt conștient că viața  nu poate fi trăită decât Aici şi Acum, nu mai vreau să îngrop trecutul, fiindcă port blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi.  Am o datorie faţă de trecutul meu cu întrebări  ce mă-nfoiară, cu şerpuiri şi cotituri. Nimeni şi nimic nu ne scuteşte de răspundere. Nici conformismul nativ, nici ordonanţa superiorilor, nici propriile rătăciri. Atunci, în iunie 1940, în Basarabia şi nordul Bucovinei a început o eclipsă, care durează la infinit. Eliberatorii ne-au reglementat comportamentul cu pistolul şi închisoarea. Simţul înnăscut al dreptăţii – iată cine aduce la suprafaţă aducerile-aminte zdrenţuite!…

    Viitorul nu ne permite nici uitarea, nici iertarea. Crimele Imperiului,  comise pe întreg cuprinsul planetei, nu se prescriu. Consider necesară o anchetă judiciară sui generis: depistarea nominală şi condamnarea simbolică a celor care au brevetat  traficul uman. Cine a profesionalizat și instituționalizat vânătoarea şi comerţul cu sclavi?  De unde şi cum erau recrutaţi vânătorii? Din ce ţară, de ce naționalitate erau primii escroci mondiali, acei sponsori ai vânătorii de sclavi? Sclavii – acea  forţă motrice a capitalismului timpuriu!..

      Nu putem ierta… Și nu doar traumele  cauzate de Imperiului ideocratic sovietic. NOI n-avem dreptul să uităm primul, şi cel mai mare genocid din istoria Europei. Am în vedere consecinţele invaziei Imperiului Roman în Dacia Fericită: decimarea unei civilizaţii autentice de către niște barbari romani de strânsură.  

     La începutul anilor 60, la Chişinău, Cernăuţi, Bălţi, Tiraspol urma să înceapă  redeşteptarea naţională. Intelighenția română din Basarabia și nordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraţionism şi rezistenţă. Conștientizând faptul că te opui deznaţionalizării, încercai un sentiment de izolare. Cu timpul, cunoşteai şi alte persoane iluminate, care îşi aliniau viaţa la valorile româneşti. Aveam cu toții  o senzaţie similară de tensiune, de căutare febrilă. Ne apropiam sufleteşte, pentru a crea ceva. Dar de la deşteptarea conştiinţei naţionale până la acţiune avea să mai dureze. Între timp, după debarcarea lui Hruşciov, PCUS dăduse indicaţii precise: în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre. Disidenţi, naţionalişti, sionişti, religioşi etc. La Chişinău, neostaliniştii lui Brejnev, dirijaţi de Ivan Bodiul şi Petru Lucinschi, pregăteau  următoarele  campanii de epurare şi rusificare.

       Este dreptul nostru firesc să ne aducem aminte de ceea ce nu putem uita.