ISTORIA INTERZISĂ DE MASONI: MĂNĂSTIREA ALBĂ, TEMPLUL LUI APOLLO

manastirea-alba

Nicolae Densuşianu evocă, în Dacia Preistorică, templul lui Apollo din Insula Leuke (Luminoasă, Albă), actuala Insulă a Şerpilor , templu păstrat în mitologia română sub numele de Mănăstirea Albă cu 9 Altare din prundul Mării Negre.

Tot în Dacia Preistorică  afăm o mulţime de mărturii ale autorilor antici, care vorbesc despre Pelasgii sau Hiperborei ce  îşi aveau patria lor de origine în Nordul Dunării şi a Mării Negre, ei fiind poporul model al antichităţii(hiperboreii constituiau, în acea epocă, cel mai religios, cel mai avut și cel mai avansat popor al lumii din perioada antichității).

În afară de denumirele de pelasgi şi hiperborei, îi  mai aflăm şi sub alte denumiri, cum ar fi: arimi, arimani, arimaspi, arimphaei, rami sau râmi; Grigore Ureche afirma că “Noi de la Râm ne tragem”; de la Râm şi nu de la Roma.

Nicolae Desuşianu “Dacia Preistorică”:

„Patria Hiperboreilor, şi anume în epoca aceea, când religia lor începe să aibă o influenţă decisivă asupra vieţii greceşti, era, după cum ne spun cei mai însemnaţi autori, în părţile de nord ale Dunării de jos  şi ale Mării Negre.

După Pindar, cel mai erudit poet al antichităţii greceşti, Hiperboreii erau locuitorii de pe tărmurile Istrului sau ale Dunării de jos.

De altă parte Strabo:

Cei de întâi, – zice dânsul -, care au descris diferitele părţi ale lumii, ne spun că Hiperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei.

Poetul grec Pindar afirma că Apollo, după  ce a ridicat zidurile Troiei, s-a întors în patria sa de pe Istru.

La Macrobius, Hiperboreene sunt teritoriile udate de Don şi de Dunăre.

Marţial în “Epigrame “, destinate incursiunii lui Domiţian în Dacia scria: “Soldat Marcellinus, tu pleci acum să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreean şi astrele Polului Getic”

În fine, Clement Alexandrinul, (dec. a. 211-218), care posedă cunoştinţe vaste din filozofia şi teologia greco-păgână, numeşte pe Zamolxe, filozoful Dacilor, Hiperboreu, adică originar din ţara Hiperboreilor.

Însă care era originea etnică şi caracterul civilizaţiei acestui memorabil popor din antichitatea preistorică? După tradiţiile şi datele istorice, ce le avem, Hiperboreii, care figurează în legendele cele sfinte ale lui Apollo, ni se prezintă ca un ram al naţiunii celei mari şi puternice pelasge.

Ocupaţiile lor pastorale şi agricole, instituţiile lor sociale şi religioase, sunt identice cu ale celorlalte triburi pelasge din ţinuturile Eladei, ale Asiei mici şi peninsulei italice.

Pe lângă păstorie, la Hiperborei  înfloreşte totodată şi agricultura. Ei trimit în tot anul daruri la Delos – Deal – din fructele şi prima lor recoltă de grâu.

În România au fost descoperite cele mai vechi urme de agricultură din Europa, pe malurile Dunării la Porţile de Fier, datânnd din 10000 B.C.  Deasemenea, în România au fost descoperite cele mai vechi locuinţe din Europa, de acum circa 9000-10000 de ani.  Aceste descoperiri vin să confirme spusele autorilor antici, care plasau originea Pelasgilor la nordul Dunării.

Într-o epocă preistorică foarte depărtată, exista în părţile de răsărit ale Daciei, un templu magnific, al cărui renume şi influenţă se extinsese departe peste ţinuturile sud-estice ale Europei, şi a cărui memorie şi sfinţenie este celebrată şi astăzi în colindele religioase române.

În colindele române, imne religioase poporale , a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine  -înainte de plecarea minoanilor, ionienilor(ionilor) şi dorienilor de pe teritoriul României -, se celebrează şi astăzi sfinţenia şi magnificienţa miraculoasă a unui templu preistoric numit “Biserica cea mare cu 9 altare” sau “Mănăstirea Albă sfântă”.

După colindele române, Mănăstirea Albă, “mare şi sfântă”, se afla în partea de răsărit a României,  “în prundul Mării Negre, în ostrovul mărilor”.

Pereţii acestei mănăstiri sunt făcuţi din lemn de tămâie, uşile de alămâie, iar pragurile sunt de alămâie sau marmură. Ea are 9 statui şi 9 altare, cu 9 uşi, cu 9 uşiţe, cu 9 ferestre, cu 9 ferstruţe, cu 9 praguri, cu 9 prăgurele, cu 9 scaune, cu 9 scăunele, şi în ea ard 9 lumânări.

Această legendară mănăstire, după un text de peste Carpaţi, mai are 9 stâlpi de ceară, cu 9 de tămâie şi 9 de  făclie. Ea este foarte veche, pe din afară e acoperită cu muşchi iar pe dinăuntru este aurită. Ferestrele sunt în partea dinspre răsărit către “sfântul sore”. Uşile spre mare, usciorii sunt  de făclie iar în partea de deasupra biserica este cu “zebrele sus la stele” . Altarul, în care şede Maica Domnului este de mărgăritar. Jeţurile sunt de aur. Scaunul cel mare are 9 “picături de sore”. Toată mănăstirea şi jeţurile sunt scrise.

Întrega mănăstire e ca un “mândru sore”.  Lângă mănăstire se află un lac de mir şi un pârâu  de vin, în care se scaldă şi se iordănesc  “Bunul Dumnedeu” şi “Bătrânul Crăciun”.

Calea de la malul ostrovului şi până la mănăstire se numeşte “Cărăruica raiului”.

Când este slujbă mare la această mănăstire albă, atunci vin aici toţi sfinţii, sosesc corăbii încărcate de îngeri, şi în corabie şi însuşi Dumnezeu.

Face biserică mare

Cu nouă altare

Către sfăntul sore

Pe sub nouri, pe sub mare

Rasărit’a mândru sore.

Da nu-i sore resărit,

Că-i o sfântă mănăstire

Mănăstirea slujbă ţine

Iaca vine-o corăbioară

Incărcată d’ângerei

In mijlocul ângerilor

Şade bunul Dumnedeu

Cu veştmânt

Până’pământ . . .

Acest locaş sfânt apare maiestuos nu numai prin splendoarea sa incomparabilă, dar şi prin dimensiunile colosale ale construcţiunii sale. Mănăstirea albă este atât de vastă încât “cuprinde o lume întreagă” şi-i cu turnul până la nori. Ea mai poartă totodată şi numele de “Mănăstirea Domnilor”.

Acestea sunt preţioasele date, ce ni le prezintă colindele religioase române despre miraculoasa Mănăstire Albă din ostrovul Mării Negre. Este afară de orice îndoială că această mănăstire somptuoasă şi sfântă, “mândră ca un sore”, dintr-un ostrovel al Mării Negre, cu 9 altare şi cu festrele spre sfântul Soare, decorată într-un mod atât de uimitor şi de o arhitectură şi sculptură atât de incomparabilă, în care ruga sfântă se făcea zi şi noapte, de săptămâni întregi, la care venea cu corabia pe mare şi însuşi Dumnezeu, şi care şedea aici în “vară de aur”,  şi unde totodată preotul cel mare observa răsărirea soarelui, zicem că această monumentală şi principală bazilică este incontestabil templul cel faimos al antichităţii preistorice, al lui Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, din insula Mării Negre, numită în antichitatea grecească Leuce, adică Albă.

În ostrovu mărilor

Mănăstirea Domnilor,

Mănăstire dalbă sfântă . . .

După aceste importante tradiţiuni arhaice, ce s-au păstrat în mod hieratic în colindele sau imnele noastre religioase poporale, Mănăstirea Albă din ostrovul Mării Negre aparţinea doctrinelor teologice anteolimpice sau sistemului de 9 zei principali. Ea avea 9 altare pentru 9 divinităţi puternice cereşti sau de primă ordine, şi ruga sfântă se făcea de 9 preoţi şi de 9 patriarhi (preoţi superiori) ai fiecărei divinităţi.

Această credinţă religioasă în 9 zei principali era dogma fundamentală a religiunii vechi pelasge.

Însă cui erau consacrate în vechimea preistorică aceste 9 altare şi pe cine reprezentau cele 9 statui din interiorul acestui grandios şi admirabil locaş sfânt.

După colindele noastre religioase, influenţate puţin şi de spiritul religiunii creştine, în această ilustră mănăstire sfântă albă şedeau: Bunul Dumnezeu, Bătrânul ori Moş Crăciun (Saturnus senex), Maica Precista sau Maica Sfântă, Maica Domnului (Latona), Sânta-Măria cea Mare (Gaea, Rhea), Ion Sânt-Ion (Ianus), Sfântul-Vasile, Sânta-Măria cea Mică (Iana, Diana, Luna), Siva Vasilicuţa (Conşiva sau Ops-Consivia, divinitatea semănăturilor), iar a noua divinitate ne-a rămas necunoscută.

În textul acestor colinde “Bunul Dumnedeu”, se aminteşte deseori ca fiu fiuţ sau fiu mic în braţele Maicei Preacurate, iar locul Maicei Preacurate este de regulă imediat lângă “Bunul Dumnedeu”.

Atât în tradiţiile vechi pelasge, cât şi în tradiţiile latine, Apollo era identificat cu Soarele.

În una din colindele noastre, ce se referă la Mănăstirea Albă, această divinitate preistorică este invocată sub numele de Ilion, cuvânt identic cu cel al grecilor, adică Soarele.

Întocmai ca în legendele vechi pelasge, această divinitate a Soarelui mai apare în colindele noastre poporale totodată ca “Dumnedeu păstoriu” şi cântăreţ cu “fluierul înverigat”. Iar în altele este înfăţişat cu plete strălucitoare, ori ca un “dalb călăreţ cu părul galbin”, “vorvorând”, după cum se prezintă tipul său în picturile antichităţii. Apollo, scrie Plato, are epitetul “Cu părul de aur”, după strălucirea razelor sale, care se numesc pletele Soarelui.

În faţă-i luce sorele

Cu radele,

În dos luna

Cu lumina . . .

Aceste minunate versuri,  păstrate cu sfinţenie de ţăranul român timp de milenii, au  concentrate în ele aproape întreaga filozofie ying yang.

Zeiţa hiperboreeană Latona, persecutată de Junona, spuneau legendele pelasgo-greceşti, a rătăcit timp îndelungat în lume şi nici o ţară nu vroia să o primească ca să poată naşte, temându-se de răzbunarea Junonei, a puternicei zeiţe-regine.

Şi memoria acestei legende despre pribegirea Maicei Domnului, care-şi caută un adăpost pentru naşterea zeului luminei, este cântată şi astăzi în colindele noastre apolinice.

Coborât’a, coborât,

Maica sfântă pe pământ,

I-a venit vremea să nască

Şi umblă din casă în casă,

Nime’n lume n’o lasă

Până fu Joi de cu seră

S’aşedă într’o poicioară

Şi-şi aşternu fân uscat

Şi născu mândru ‘mperat

Despre întemeierea Mănăstirei Albe există la poporul român un însemnat ciclu de legende şi al căror fond arhaic ne este cunoscut.

După conţinutul acestor legende, miraculoasa Mănăstire Alba din ostrovul Mării Negre nu era construită de mână omenească. Ea avea o origine divină, era făcută de Sfântul Soare.

Anume legenda româna spune că “Puternicul Sore”, voind să se căsătorească, “a colindat ceriul şi pământul”, a umblat “prin lume şi prin stele”, 9 ani pe 9 cai, dar n-a putut găsi nici o zână pe potriva sa, care să-i fie “dalbă soţia”, decât numai pe soru-sa Iana Sândiana sau Ileana Cosândiana. – Artemis Basileia/Diana Regina – Terminându-şi această lungă călătorie de 9 ani, Soarele se întoarce în urmă la Iana Sândiana, “Domna florilor”, care locuia pe ţărmul Mării Negre – în prundul mării, într-o verde poieniţă şi unde se aflau 9 argele. În una din aceste argele, care era de marmură şi învelită cu alamă, iar pe jos pardosită, şedea Iana, sora Soarelui.

Observaţi că legenda vorbeşte despre prundul Mării Negre. Ei, la malul mării există nisip şi nu prund.  Pe malurile lacurilor există prund. Atunci de ce aminteşte legenda de prund la malul mării?

Cercetători americani, William Ryan şi Walter Pitman, au făcut o descoperire de excepţie, acum 6-7000 de ani Marea Neagră nu era decât un mare lac cu apă dulce, mult mai jos faţă de nivelul oceanelor, iar suprafaţa sa era aproape jumătate din cea a Mării Negre.  Cercetători ruşi au descoperit o vale inundată pe fundul Mării Neagre, vale ce se continuă până în Crimea, pe direcţia Dunării.

Dunărea se vărsa în acel lac, anterior Mării Negre, tocmai în Crimeea. Iată încă o dovadă ce susţine ipoteza savanţilor americani, şi mai sunt şi altele, oraşe scufundate, apa dulce de la fundul mării, descreşterea continue a salinităţii, etc.

Acel lac, cel mai propice loc vieţii oamenilor de pe aproape 3 continente, a fost inundat prin căderea pragului Bosforului, mult mai înalt decât nivelul lacului.

Incredibil, dar legenda spune adevărul. Curioasă memorie ancestrală la o naţie veche de 2000 de ani!

Ea ţesea şi chidisea. Războiul şi vetalele ei erau de argint, cu aur poleit, iar suveica de aur. Apoi Soarele, adresându-se surorei sale, îi zice să termine o dată cu ţesutul şi să se gătească de nuntă, ca să-i fie mireasă. Însă Iana sfiincioasă şi pie îi răspunde că unde s-a vazut şi s-a pomenit ca să ieie în căsătorie sora pe frate şi frate pe soră? În fine, Iana, văzând că nu poate scăpa de multele insistenţe ale Soarelui, îi pune condiţia ca el să facă mai întâi un pod de metal, ori un pod de ceară peste mare, ori de la ţărmurile mării până la Ostrovul de unde iese Soarele, iar la capătul podului să-i facă o mânăstire albă, cu popă de ceară sau o biserică de ceară cu popă de ceară şi cu toate de ceară şi acolo să se cunune – ori să-i facă două mânăstiri, la amândouă capetele podului.

La Buhăzul mărilor

La gura argelelor,

La cea verde poeniţă

Este o mică argeluţă,

Care ţese Iana ‘n ea . . .

Io că te-oi lua,

Cum dici dumnea-ta,

Vitez daca-i fi

Şi te-i bizui

De mi-i isprăvi

Pod pe marea neagră

Er la cap de pod

Cam d’o mănăstire

Chip de pomenire,

Chip de cununie,

Să-mi placă şi mie.

Soarele pleca

Cu gândul gândia

Pre loc se făcea

Ce luna poftea;

Apoi se ‘ntorcea

A se cununa . . .

La Mănăstirea albă

Cu popă de ceră

Legenda română atribuie, aşadar, Mănăstirii Albe o origine divină. Ea a fost construită de însuşi zeul Soarelui (sau de Apollo) ca ea sa fie chip de pomenire sau monument pentru căsătoria sa cu sora sa Iana.

Această preţioasă legendă preistorică despre întemeierea bisericii apolinice a hiperboreilor de către însuşi zeul Soarelui sau de Apollo era cunoscută şi răspândită în ţinuturile greceşti până târziu în epoca romană. Locuitorii de la Delphi, după cum ne spune Pausania, povesteau că Apollo a trimis la hiperborei o biserică, pe care o făcuse albinele din ceară şi din planta numită mac.

Această legendă româna stabileşte astfel cu deplină certitudine că renumitul templu al zeului Apollo sau al Soarelui de la hiperborei, care a strălucit cu atâta glorie în lumea preistorică, se afla situat într-o insulă a Mării Negre de lângă gurile Dunărei.

Mănăstirea albă de la gurile Dunării nu are rival în tradiţiile altor popoare europene.

Încă din antichitatea romană, Iana era considerată identică cu Diana(Artemis) şi cu Luna.

Macrobiu, unul din cei mai distinşi scrutători ai credinţelor arhaice latine, ne spune că Iana în sacrele vechi era una şi aceeaşi cu Diana, iar Varro mai adaugă că Iana ca divinitate reprezinta Luna.

Delta Dunării în nemijlocita apropiere de insula Leuce a avut în timpurile preistorice şi până în epoca lui Alexandru cel Mare caracterul unui pământ sfânt.

Aici se afla reşedinţa şi imperiul Dianei, chiar şi după vechile legende greceşti.

Eruditul poet Pindar, în una din frumoasele sale ode, ne spune că Hercule fiind trimis de regele Eurystheu ca să prindă şi să-i aduca vie cerboaica cu coarnele de aur, pe care nimfa Taygeta o dedicase Dianei, dânsul a persecutat pe acest sprinten animal din Arcadia şi până în ţinuturile hiperboreilor în ţara numită “Istria”. Aici dânsul a venit la reşedinţa Dianei, fiica Latonei, care l-a primit cu bunăvoinţă.

O deosebită importanţă istorică ne prezintă acest pasaj al lui Pinder care, pe baza vechilor tradiţiuni religioase ale vechimei, ne spune că reşedinţa Dianei era în ţara hiperboreilor, în ţinutul numit Istria, sub care Istrie în particular este de a se înţelege regiunea de la gurile Dunărei, care era mult cunoscută comercianţilor greci şi unde mai târziu noi aflăm un oraş însemnat numit Istria şi Istros.

Tot în Delta Dunarei era adorată fiica Latonei în epoca romană sub numele de “Diana Regina”. În fine, aici mai aflăm şi ostrovul numit Letea după numele Latonei şi portul numit Selina – Sulina –  (sau Luna) de care aminteşte si Hecateu”.

*Din insula cea sfântă a lui Apollo, scrie Hecateu Abderida, se vedeau unele înălțimi de pământ de la Selina și care nu era mult depărtată. Selina din țara hiperboreilor era o realitate geografică, Insula Leuce sau Alba, care după războiul troian a fost consacrată mormântului lui Ahile, se afla situată în fața celor două guri de sus ale Dunării: Chilia și Sulina. Acest braț al Dunarii, Sulina, în secolul al X-lea e.n. a fost cel mai navigabil, apare în scrierile lui Constantin Porfyrogenitul numele de Selina. Hecateu din Abderida scrie că: din insula cea sfântă a lui Apollo se vedeau oarecari înălțimi terestre de la Selina – dar el nu avea în vedere un aspect al cerului sau departarea lunii de acest colț de pământ, ci numai acea parte a continentală din Delta Dunarii, care și în Evul Mediu era cunoscută navigatorilor din Marea Neagră sub numele de SELINA.

  În mijlocul platoului acestei insule s-au găsit în anul 1823 ruinele unui templu de o întindere extraordinar de mare. În unele locuri zidurile acestei clădiri mai aveau încă o înălțime de 1m 67 cm. Construirea acestui templu, spune Koehler, se reduce la epoca arhitecturii primitive sau ciclopice. Zidurile erau formate din blocuri foarte mari de piatră albă și piatră de calcar, prea puțin prelucrate și așezate unele peste altele, fără nici un ciment. Acest templu din insula Leuce, ne apare în fragmentele descoperite la 1823 ca o operă de artă monumentală. Se mai spune că era bogat împodobit cu marmură albă, după numeroasele fragmente de sculptură descoperite aici. Astăzi, din toate ruinele ce mai existau acolo la 1823 nu mai exista aproape nimic. Despre proporțiile grandioase ale acestui templu se spune că erau de 29 m 76 cm, fiecare latura a sa, iar aceasta ne indica faptul că acest templu a fost construit pentru adorarea unui mare zeu. Se spune că acolo era templul unui mare zeu sau a unei mari puteri divine, iar forma arhitectonică a acestei construcții corespunde pe deplin templelor antice ale zeului Apollo.

„Afară de sfinţenia Mănăstirei Albe de la gurile Dunărei, colindele şi cântecele poporale române mai celebrează şi astăzi memoria strălucitului templu al lui Apollo din Insula Delos situată în mijlocul Cicladelor din Archipelag.

Într-o epocă departată istoric, insula Delos a fost numită Pelasgia, adică pământ locuit de pelasgi. Această insulă a mai fost numită şi Scynhias, spre caracterizare, ca dupa origine, acei pelasgi erau o migraţiune din nordul Dunărei de jos. Chiar şi numele de Delos, care nu se poate explica din limba grecească, este de origine pelasg. El înseamnă deal sau colină (fără pădure).

În centrul acestei insule se ridica muntele sau dealul numit Cynthos, neacoperit de pădure după cum ne spune Strabo și pe care Latona răzimată a născut pe Domnul Apollo. Iar pe ses, la poalele dealului, se afla orașul Delos și templele cele magnifice dedicate lui Apollo și Latonei. La picioarele acestui deal se arăta în antichitate greco-romană palmierul, sub care Latona, virgina pribegită de la hiperborei sau de la Dunărea de jos, a născut pe marele zeu Apollo.
Aici, în Delos, Apollo avea o statueta de o mărime colosală, care exista încă pe la anul 1420 căzută jos, și după cum ne spune Bondelmonte, care vizitase insula Delos în această epocă, au fost acolo o mie de oameni și n-au putut să o ridice în picioare. Iar lângă templu, după cum scrie Herodot, se afla un lac decorat frumos cu margini de piatră, numit lacul rotund.
Apollo, marea divinitate a rasei pelasge din insulele archipelagului, era celebrat aici printr-o lungă serie de sărbători, de petreceri, jocuri, cântări și spectacole.
La festivitățile cele mari, care se celebrau aici, toate orașele din Cyclade trimiteau delegații cu daruri și coruri de virgine. Iar fetele delenilor, după ce sărbătoreau mai întii pe Apollo, apoi cântau laudele Latonei și Dianei, și în fine imne despre bărbații și femeile străvechi.
Aici se făceau adunările solemne ale confederațiunii pelasgilor maritimi (Ioanilor), care veneau la aceste sărbători cu femeile lor cele caste și frumos incinse. Aici, după cum spune Pliniu, era târgul cel mare al întregei lumi.
Orașul Delos avut și magnific, deși era deschis și neîntărit cu muri, însă nimeni n-a cutezat să-l atace în vechime, nici chiar perșii din timpul lui Darie. Acest oraș, după cum ne spune Pausania, și-a apărat locuitorii săi în contra tuturor înjuriilor numai prin religiune.
În tradițiile cele mai vechi ale poeziei poporale române, insula Delos ba apare sub numele de Deal sau Dealul mare din marea mare.
Aici, după cum ne spun legendele române, Maica Domnului avea o biserică de aur întocmai după cum era faima și în epoca grecească, aici se afla o mânăstire înaltă, în care se făceau rugăciuni de 9 popi, 9 dieci si 9 patriarhi și această rugă mută o asculta Maica Domnului cu fiul său în brațe.
Hiperboreii, după cum ne spune Herodot, trimiseseră la început două virgine însoțite de cinci cetățeni, ca să ducă la templul lui Apollo din Delos darurile din prima lor recoltă. Dar s-a întâmplat că aceste fete nu s-au mai întors înapoi, din care cauza hiperboreii supărându-se introduseseră uzul că aduceau darurile numai până la frontiera lor și de aici rugau pe vecinii lor să le transmită din popor în popor, până vor sosi la destinațiunea lor în Delos.
Reminiscența despre trimiterea acestor fete la Delos, cum și despre întristarea de care erau ele cuprinse, că nu se vor mai întoarce înapoi, au rămas până astăzi în tradițiunile noastre.
Onoarea cea mare a insulei Delos a fost în timpurile eroice sau antehomerice.
La această epocă depărtată se reduc tradițiile istorice române despre Insula Delos, când religia lui Apollo devenise religie universală în lumea grecească, când magnificul templu din Delos avea relații strânse religioase cu hiperboreii de la nordul Dunarei de jos, și când această insulă purta numele de Pelasgia și Scythyas” N. Densuşianu  –  “Dacia Preistorică”
http://hiperboreea-nemuritoare.blogspot.md/2012/06/manastirea-alba.html