Moş Crăciun – Zeu al panteonului carpato-dunărean

mos-craciun

Crăciun este o reprezentare mitică specifică teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, peste care s-au suprapus, rând pe rând, Saturnaliile romane, zeul de origine iraniană Mithra şi, după apariţia creştinismului, Naşterea Domnului Iisus. Determinativul de Moş indică vârsta înaintată a divinităţii adorate, care trebuie să moară şi să renască simbolic la sfârşit şi început de an. Vestigiile cultului său solar, studiate de Gh. Muşu (Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982) şi atestate de informaţiile înregistrate pentru AER infirmă ipotezele emise de specialiştii care au încercat să dovedească cu orice chip originea latină, albaneză sau slavă a cuvântului Crăciun şi a personajului desemnat de acest nume, ocolind sau minimalizând, probabil din necunoaştere, argumentele oferite de mitologia autohtonă.

Zeii solari atestaţi de arheologi şi etnografi în spaţiul carpato-dunărean (Saturn, Crăciun, Mitra şi alţii) mureau şi renăşteau la solstiţiile sau echinocţiile anului prin substitutele lor rituale: stejarul, porcul, colacul din făină de grâu pentru Crăciun; taurul pentru Mitra; capra, cerbul pentru Dyonisos. Prin sacrificiul ritual al mielului şi oului la echinocţiul de primăvară, scenariul ritual al înnoirii timpului anual prin jertfa divinităţii adorate, Domnul Iisus, a fost îmbrăţişat şi de creştini. Creştinismul, spre deosebire de religiile anterioare, fixând Naşterea Domnului la solstiţiul de iarnă şi moartea urmată de înviere în perioada echinocţiului de primăvară, a obţinut două sărbători de înnoire a timpului: Crăciunul şi Paştele.

Bine ancorat în ideile şi credinţele carpato-dunărenilor, Crăciun a rezistat zeilor declaraţi oficial în Imperiul Roman, Saturn şi Mitra. Pe de altă parte, între el şi marea sărbătoare a creştinătăţii, Naşterea Mântuitorului, a intervenit, aşa cum rezultă din calendarul religios, o împăcare: sărbătoarea de pe 25 decembrie se numeşte Naşterea Domnului (Crăciunul). Părinţii bisericii creştine, după ce au suprapus Anul Nou peste ziua de celebrare a zeilor Mitra şi Crăciun, 25 decembrie, aduce aici şi Naşterea fizică a Domnului de pe 6 ianuarie, unde o pusese în aceeaşi zi cu Naşterea spirituală, Botezul Domnului. După mai mult de un mileniu, se revine asupra Anului Nou, pe care îl mută de pe 25 decembrie pe 1 ianuarie, fost început de an roman (Calendele lui Ianuarie). Aceste căutări şi nehotărâri la fixarea locului sărbătorilor în calendarul creştin au dat bătaie de cap teologilor şi etnologilor, care doreau să separe practicile precreştine, inclusiv colindele, de cele creştine. Noi considerăm că identificarea în perioada solstiţiului de iarnă a divinităţilor şi practicilor dedicate acestora se poate realiza prin două tipuri de documente de istorie orală: legendele nativităţii, pentru divinitatea creştină, şi sacrificiile rituale, pentru zeii precreştini (Mitra şi Crăciun).

Legendele Naşterii Domnului

Legendele naşterii Maicii Domnului ne introduc în peisajul etnografic al unui sat pastoral unde trăia păstorul bătrân, Moş Crăciun, om bogat, cu case mari, grajduri, coşare şi târle pentru oi. Pe neaşteptate, în sat soseşte o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi cere găzduire. Motivând că este om sărac, o refuză, dar o trimite la fratele şi vecinul său, Moş Crăciun. Acesta, fără să ştie că străina este Maica Născătoare a Domnului Iisus, nu o primeşte în casă sau, în alte legende, o trimite să nască în grajdul vitelor. Nevasta lui Crăciun o ajută însă să nască, faptă pedepsită crunt de bărbatu-său, care îi taie mâinile din coate. Când Moş Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu devenind, fără niciun merit, primul creştin; sfântul cel mai bătrân; soţul femeii care a moşit-o pe Maria etc.

Mască de capră, Tudora, jud. Botoşani, (Jula, Mănăstireanu, 1968)

Lipsa omeniei în satul vechi românesc, răsplătită cu declararea celui care o încălcat-o cu titlul de cel mai bătrân sfânt, ascunde adevărul istoric când, la apariţia creştinismului, sfinţii creştini au fost suprapuşi peste zeii păgâni. Numai că, zeul detronat, Crăciun, era atât de venerat încât nu a putut fi exclus cu desăvârşire din conştiinţa geto-dacilor, care adoptase credinţa în Hristos. Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului Iisus. Tradiţiile contemporane despre sfântul Crăciun, despre Moşul darnic şi bun, încărcat cu daruri multe, ca de altfel şi obiceiul împodobirii bradului, sunt influenţe livreşti pătrunse relativ târziu în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat.

Moartea şi renaşterea zeului Mitra

Scena sângeroasă a cultului preistoric, când masca de taur era sacrificată violent la solstiţiul de iarnă, apare în colindele româneşti numite Turcă, Boriţă, Capră, Brezaie şi altele. Rolul de Turcă sau Boriţă (femininul de la taur şi bour, vaca), este jucat în ceata feciorilor la Crăciun de turcaş (tăuraş), un fecior falnic al cetei de colindat. Zeul (zeiţa) se naşte simbolic la solstiţiul de iarnă, odată cu confecţionarea şi îmbrăcarea măştii, petrece şi se desfată în timpul colindatului împreună cu anturajul ei divin, ceata de feciori, moare violent, prin lovire cu ciomagul, împuşcare sau înecare şi renaşte spectaculos marcând Anul Nou. În timpul colindatului, Turca acţionează conform rangului său de mare zeu: nu se supune ordinelor vătafului, asemănător celorlalţi membrii ai cetei, se amuză, speriind femeile şi copiii, muşcă cu ciocul asistenţii curioşi care se apropie de ea, solicită plata (darul) atât cât consideră că i se cuvine, la ospeţe stă pe locul de cinste din capul mesei. Feciorul care îmbrăca masca diavolească nu avea voie să vorbească şi nu-i însoţea pe membri cetei când mergeau la biserică sau cu colindatul la casa preotului. La încheierea colindatului, înainte de a muri pentru a renaşte, Turca joacă solitar, în centrul satului, dansul său fără egal, numit Jocul cel Mare (Traian Herseni: Forme străvechi de cultură poporană românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977). Masca, compusă din cap, corp şi un băţ (picior), care o sprijină în pământ, şi prin poziţia aplecată a corpului celui care o poartă, are imaginea unui ciudat patruped. Colindatul cu Turca sau Boriţa poate fi întâlnit în diferite variante la sărbătorile de Crăciun din Transilvania centrală şi de sud, în Crişana şi, izolat, în Banat. Scena sângeroasă a cultului preistoric, când taurul era sacrificat violent la solstiţiul de iarnă, este amintită atât de moartea simbolică a măştii taurine numită Turca sau Boriţa, cât şi de răgetul imitat de instrumentul ce-i poartă numele, buhaiul, din cetele de Pluguşor, la Anul Nou.

Moartea şi renaşterea zeului Crăciun

La sărbătorile solstiţiului de iarnă, zeul Crăciun murea şi renăştea simbolic prin substitutele sale rituale: porcul, jertfit şi incinerat în ziua de Ignat; butucul, de stejar, ars în vatră în noaptea de Crăciun, colacii, din făină de grâu, numiţi colaci de Crăciun sau Crăciunei, mâncaţi sacramental. Oferim, pentru exemplificare, numai două rituri funerare ale Crăciunului (Anului) Vechi şi renaştere a Crăciunului (Anului) Nou: incinerarea butucului de stejar şi depunerea pe apă a trupului neînsufleţit.

În Ajunul şi ziua de Crăciun, în Mehedinţi, se ardea pe vatră, până la începutul secolului al XX-lea, un butuc de cer (specie de stejar), considerat trup neînsufleţit al zeului fitomorf. Din trupul divin incinerat se păstra tăciunele, ca leac în medicina empirică, iar leşia din cenuşa de coajă de cer era folosită în cosmetica populară şi pentru creşterea părului. Arderea butucului în noaptea de Crăciun a fost atestată la românii bănăţeni, la vlahii şi aromânii sud-dunăreni, la sârbo-croaţi şi lituanieni.

Moartea Turcii, Batăr, jud. Bihor (AIEF, foto Iosif Herțea)

Butucul are în limba română semnificaţie funerară, de cadavru: a găsi pe cineva butuc, se spune despre omul mort fără lumânare; a lega butuc, pe cineva, înseamnă a-l imobiliza ca pe un mort. Stejarul (Quercus robur L.), din care rezultă prin jertfa violentă butucul de stejar, este unul din arborii sacri ai românilor şi substitut ritual al zeului Crăciun. Rădăcina indo-europeană kark, care a dat numele latinesc al stejarului, quercus, numele cârjei preoţeşti (băţ noduros, de esenţă tare, rupt din stejar) şi al substantivului cracă, provenit dintr-o onomatopee (zgomotul produs de ruperea crengilor de copaci), este păstrată astăzi de numele Crăciun. Amintim, de asemenea, că pădurile de stejar poartă numele indo-european dumbravă, iar fructul arborelui, ghinda, trimite la organele de reproducere. Vechii greci asociau stejarul cu Zeus, romanii cu Jupiter-Capitolinul, lituanienii cu zeul Perkunas (Ivan Evseev, Dicţionar de demonologie românească, Editura Amarcord, 1977), iar carpato-dunărenii cu Crăciun.

Prin unele trăsături ale sale, stejarul putea fi asemuit cu un zeu fitomorf: masivitatea, care poate atinge peste 40 de metri înălţime; longevitatea, de sute ani; lemnul foarte rezistent, folosit pentru talpa (temelia) caselor şi bisericilor. Stejarul, nu bradul, este pentru români arborele dăinuirii. El este frate sau substitut ai domnitorilor şi eroilor neamului: Stejarul din Borzeşti, pentru voievodul Moldovei Ştefan cel Mare; Stejarul lui Mircea, pentru voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân; Gorunul lui Horea, de la Ţebea.

Ceremonia înmormântării Crăciunui Vechi şi a renaşterii Crăciunului Nou, organizată de cetele de feciori pe data de 28 decembrie, a fost atestată la Niriş, jud. Sălaj, până la începutul secolului trecut. Feciorii, adunaţi la casa jocului, alegeau feciorul care interpreta rolul Crăciunului mort. Acesta era aşezat pe o scară de lemn (targă funerară) şi acoperit să nu i se vadă faţa, pentru a fi recunoscut. În timp ce mortul era condus la râu, pe ultimul drum, participanţii cântau morţeşte (jeleau), popa slujea, cantorul dădea răspunsuri la ectenii, iar lăutarii cântau ca la înmormântările adevărate cu ceteraşi de la înmormântările tinerilor necăsătoriţi. Textul, cântat pe melodia prohodului, descifrează semnificaţia obiceiului: Măi, Crăciune, măi, Bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine. / Haideţi toţi, cu mic cu mare, / Să ducem Crăciunu-n vale, / Şi să-l băgăm în produc, / Pe el să punem butuc. / O, Crăciune, o, Bătrâne, / Du-te de la noi cu bine; / Meri pe apa Sâmbetii, / Şi-napoi nu mai veni, / C-a veni altu Crăciun / Şi-a fi ca tine mai bun. La produc (copcă în gheaţă), după ce i se luau iertările şi i se dezlegau păcatele, mortul era aruncat de pe scară pe ghiaţă. În acel moment, Crăciunul renăscut se ridica în picioare pentru a fi văzut de întreaga asistenţă. Noul Crăciun (Anul Nou), însoţit de feciori şi melodii vesele de joc, se întorcea la casa de joc, unde se desfăşura Comândarea (pomana), cea mai mare petrecere a anului (Medan Virgil, Obiceiul îngropării Crăciunului la Niriş, în „Samus”, an II, Dej, 1978).

Colacul de Crăciun era figurina zeului de altădată, modelată de femeile curate din aluat dospit şi mâncată sacramental. Numiţi colaci de Crăciun sau Crăciunei, aceştia pot avea forme diferite: de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer; de păpuşă şi cifra opt (8), care reprezintă trupul divinităţii Crăciun; de cerc umplut, fără gaură la mijloc; de animale şi păsări modelate din aluat (taur, pupăză). În Moldova şi Basarabia colacii numiţi Crăciunei se păstrau până la Mucenici, când se puneau în coarnele boilor, erau mâncaţi de animale sau se băgau sub brazda plugului.

În concluzie, dintre numeroasele divinităţi care au populat de-a lungul secolelor şi mileniilor perioada solstiţiului de iarnă, numai Domnul Iisus şi Crăciun sunt bine reprezentaţi prin sărbători, obiceiuri şi acte rituale de tradiţia populară contemporană.

Autor: Dr. Ion Ghinoiu

http://www.revistaclipa.com/4694/2010/12/permanente/craciun-zeu-al-panteonului-carpato-dunarean