PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 14 )

goma

„VIITORUL POPORULUI EVREU VARIANTA COMUNISTA THEODOR WEXLER, MIHAELA POPOV

„Cititorul care nu stie când are loc sedinta pe care o prezentam în continuare si nu recunoaste macar o parte a personajelor care participa la ea si-ar putea închipui ca este vorba despre o întrunire a unui cuib legionar. De fapt, documentul transcrie lucrarile sedintei cu responsabilii organizatiilor de masa (Apararea Patriotica, Uniunea Patriotilor, Comitetul National Evreiesc (C.N.E.), precursorul Comitetului Democrat Evreiesc), tinuta la C.C. al P.C.R., în ziua de 5 octombrie 1945. In cadrul sedintei, un capitol aparte l-a constituit analiza contradictiilor ivite între populatia evreiasca si activistii de partid, inclusiv cei de origine evreiasca. Principalii actori ai discutiei au fost: Chirita, primul presedinte al C.N.E., Vasile Luca, membru al Biroului Politic, responsabil cu problema nationala, Ghizela Vass, membra a C.C. al P.C.R., Ferdinand Ticu, activist al Madosz, Alice Benari, profesoara, activista de partid, Elena Stoia, activista a Uniunii Femeilor Democrate din România, Ofelia Manole, membra C.C. al P.C.R. si presedinta a U.F.D.R., Ion Vinte, adjunct al ministrului de Interne, Macovei, activist de partid din ilegalitate. Ceea ce socheaza în timpul discutiei este mentalitatea cu care se discuta, la un asemenea nivel al conducerii P.C.R., despre „problema nationala”, cum era privita marea masa a populatiei evreiesti care nu se înregi¬mentase în partidul comunist si cum erau tratati reprezentantii grupului care milita pentru crearea unui stat al poporului evreu.
Prezentam în continuare aspectele cele mai semnificative ale sedintei. Documentul integral îl vom publica în volumele pe care le pregatim pentru tipar, cu titlul Anchete si procese uitate. 1945-l960, si care urmeaza sa apara la Editura Fundatiei Filderman.
Pentru reprezentantii partidului comunist, doua erau provocarile venite dinspre populatia evreiasca. Iata cum le sintetiza Chirita:
„în viata evreiasca exista doua curente foarte periculoase: al lui Filderman, care toti stim care este politica lui; al doilea, al sionistilor de dreapta cu Zissu… Ei nu se satura sa ponegreasca democratia din tara româneasca, ca sa arate ca este un fel de dictatura fascista”.
In cursul discutiilor, Vasile Luca s-a lansat într-un atac de o deosebita virulenta, practic la adresa întregii comunitati evreiesti. Referindu-se la afirmatia lui Chirita, care sustinea ca si militantii sionisti trebuia sa fie atrasi în cadrul Comitetului National Evreiesc, Luca îi reproseaza:
„facem un partid nou evreiesc, facem un gheto nou evreiesc. Asta vreti voi? […] Trebuie o lupta serioasa împotriva elementelor fasciste evreiesti, în primul rând […] Nu vedeti fascistii din sânul vostru. Când Luca spune ca: jos speculantii, o sa se spuna ca este un antisemit. Dar daca Chirita o sa spuna asta, nu o sa se mai spuna ca este antisemit. Pentru ca Chirita este evreu”. [să se înţeleagă că Luca nu este evreu? P.G.]
Supararea lui Vasile Luca venea din faptul ca în cadrul Comitetului National Evreiesc exista tendinta de a trata populatia evreiasca – cum era si firescca o unitate.
„Burghezia evreiasca, în frunte cu Filderman, care l-a sustinut pe Antonescu […] Si vrei sa faci unitate cu acestia? Pentru ce? Numai si numai pentru revendicarile fata de statul si poporul român. Nu pricepeti si nu încadrati lupta voastra de revendicari juste în lupta noastra de revendicari, a întregului popor român. Noi nu putem tolera, si în special voi nu puteti tolera, ca evreii, pe baza suferintelor, sa-si creeze acum o situatie privilegiata de jaf si asuprire a populatiei românesti […] Dar noi v-am creat tocmai pentru lupta împotriva reactiunii evreiesti si atunci, focul principal trebuie îndreptat împotriva organizatiilor sioniste, în lupta pentru încadrarea în viata economica, politica si sociala a poporului român”. (s. m.)
Vasile Luca dadea si lectii de tactica. Le reproducem si pentru ca, iata, în octombrie l945 se vorbea deja de arestarea lui Iuliu Maniu.
„Noi, chiar în lupta noastra interna cu reactiunea, nu arestam pe oame¬ni pentru ca au alte pareri politice decât noi, ci pentru ca speculeaza sau pentru ca au facut deschis actiuni contra Uniunii Sovietice. Si noi niciodata nu am spus ca Maniu trebuie arestat. Si noi nu l-am aresta pe Maniu sau pe ceilalti membri ai partidului lui, daca nu sunt fapte ca ale lui Hatieganu, care a organizat crime, care a trecut la actiuni teroriste. Doar pentru ca ne sunt adversari politici sa-i arestam? Ar fi cel mai usor lucru. Si un popa dintr-un sat, reactionar, este usor sa-l arestezi, ca sa ai satul. Dar cu asta ai satul? Nu. Il faci erou si îti faci satul dusman. Si se va spune ca suntem dictatura unei minoritati asupra unei majoritati. Nu guvernul trebuie sa ia masuri, ci datoria voastra era sa izolati aceste elemente de marea masa a populatiei evreiesti”.
La fel de socante sunt si aprecierile lui Vasile Luca despre politica de cadre a partidului comunist.
„Nu trebuie sa ne plângem ca, în actuala situatie, cu mostenirea aceasta antisemita grozava, am avut putin o linie politica de a nu ridica elemente evreiesti în conducerea organizatiilor. Si aceasta trebuie sa înteleaga orice evreu comunist. Trebuie sa înteleaga si trebuie explicat, pentru ca ce nenorocire am fi avut în Moldova… Partidul compus din evrei numai, organizatiile celelalte evreiesti, politia, aparatul administrativ, evreiesti. Si atunci s-a spus: Ce este aici, este un stat evreiesc sau un stat românesc? (s.m.)
Nota mea, P.G.: Presupun că atunci, în timp, acolo – în Moldova, mai precis: la Iaşi – a avut loc tentativa unor evrei „revoluţionari” de a bucătări „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească” destinată a fi ataşată URSS. Activist de frunte în această manevră : Serge Moscovici, actualul guru parizian de sociologie, maestru al lui Oişteanu, M.D. Gheorghiu, Lavastina… El şi ai săi executaseră un prim ordin de la Kremlin: înjghebarea unei republici a evreilor în Estul României -cuprinzînd, în afară de Moldova istorică (deci şi Basarabia) Maramureşul, Galiţia, Ucraina de Vest – însă Kremlinul şi-a schimbat tactica, dînd cuvânt de ordine de renunţare la această prematură mişcare. Tânărul şi înflăcăratul bolşevic sovietist Serge Moscovici a fost chiar. pedepsit: nu i s-a aprobat o bursă în URSS – drept care el, supărat, a dezertat din lagărul comunist şi a fugit în Franţa.)
„.. .Si în mai multe parti persista asta. Si când noi avem o masa otravi-ta de antisemitism, când vede numai un singur sef sau comisar, spune ca nu mai este politia româneasca, ci politie evreiasca. Si asta este folosit împotriva populatiei evreiesti. Adânceste antisemitismul si este împotriva democratiei si împotriva guvernului. Si reactiunea foloseste aceasta. Ca asta nu este realitatea, stim cu totii, dar este atmosfera […] Tapi ispasitori sunt evreii de veacuri si noi, deodata, dupa ce antisemitismul a ajuns la culme, prin fascism, aparem si punem toate organele de conducere si în fruntea adminis-tratiei elemente evreiesti”. (s.m.)
Pe lânga problemele de tactica generala, în cursul sedintei au fost abordate si o serie de aspecte concrete. Tot Chirita se plângea ca atunci când au facut o adresa catre Confederatia Generala a Muncii si au cerut ca, acolo unde sunt locuri libere, sa fie angajati muncitori evrei, li s-a raspuns: „Ca toate locurile sunt ocupate si ca mai vin acum o alta serie de repatriati, adica aceia care au fost prizonieri, o parte din românii evacuati în Germania, care trebuie încadrati în productie.” Situatia – spunea Chirita – era grava. „Noi trebuie sa stim ca acest razboi de exterminare, care a fost timp de patru ani de zile, a avut o mare influenta asupra populatiei evreiesti. Mii si mii de evrei nu au nici un mijloc de existenta.” Se facuse si un plan, potrivit caruia statul trebuia sa acorde 12 miliarde, organizatia Joint 12 miliarde si alte organizatii evreiesti 3 miliarde pentru crearea unor întreprinderi colective de meseriasi. Nu se facuse nimic concret.
Ii raspundea Elena Stoia: „Ce se întâmpla? Noi avem muncitorii din industria de razboi, pe care trebuie sa-i trecem în industria de pace. Sunt foarte multi, care stau pe spatele statului, cum s-ar spune […] Avem armata care se demobilizeaza; sunt prizonierii care vin. Si trebuie sa se stie, ca productia noastra este mai mult în textile, la filaturi […] Si atunci am putea încadra pe tovarasii evrei în textile, pentru ca în metalurgie nu prea lucreaza. Si i-am întrebat daca pot merge sa lucreze în mine, în Valea Jiului. Si au ras-puns: daca se poate o munca mai usoara. Si noi cunoastem ca ei fug întotdeauna de o munca mai grea. Acum, în întreprinderi ce se întâmpla? Pleaca evrei pentru aprovizionare si spun ca pleaca de la fabrica, pentru ca asa pot câstiga mai mult. Si sustrag din bani 200-300 000 lei si vin înapoi, ca s-au furat banii. Au fost, bineînteles, dati afara din fabrica. Ei, si cu capitalul care si l-au facut în felul acesta, îsi fac un mic comert”.(s.m.) (…)
Specula, fenomen raspândit si familiar în orice tara care trecuse prin razboi, era un alt motiv de disputa. Elena Stoia era nemultumita de ceea ce vazuse la Iasi.
„In timpul liber, dupa munca, se duc foarte multi sa faca specula. Si muncitorii sunt contra lor si spun: Bine, atunci a fost antisemitism, dar acum ei vin si ne vând noua cu 2 000 de lei o pâine. Cum sa ne atasam de ei, când suntem muncitori cu ei în fabrica si vin si ne vând dupa masa o pâine cu 2 000 lei. Si s-ar putea încadra în diferite ramuri de productie, dar si la munci grele, nu numai la munci usoare […] Si daca sunt înproductie, dupa masa sa nu mai faca afaceri [s.n.] […] Daca te duci la evreu în pravalie, gasesti în raft chifle. Si atunci spunem: Noi mâncam pâine neagra. De unde au evreii pâine alba?” (s.m.)
Nici Ghizela Vass nu era multumita.
” Merg la tara, iau vite, iau tot si daca îi aresteaza, spun: tocmai pe mine ma arestezi, care am fost în Transnistria? Si jandarmul le da drumul.
Mi-a povestit un tovaras, ca este o manifestare si atitudine pur legionara pe care o întrebuinteaza evreii. Daca aveau un concurent crestin, se duceau si îl denuntau, ca: el mi-a împuscat pe fiul meu. Au aceleasi metode pe care le întrebuintau în Transnistria… Si nu numai el, si tov. Bodnaras a spus asta în sedinta.” (s.m.)
Ofelia Manole insista mai ales asupra deficientelor C.N.E.
„Nu ca n-a reusit sa atraga personalitati, aceasta este o chestiune mult mai mica decât fondul central al problemei si nu vad sa va preocupe. Puneti foarte vag ca lupta împotriva ramasitelor fasciste… [… ] In Moldova sunt vaduvele din pogrom si ele cer, este revendicarea lor asta, ca sa fie încadrate în rândul vaduvelor de razboi. Cum smulgeti aceste vaduve din ghearele reactiunii?”
Urmeaza un dialog în trei, în care, din nou, Vasile Luca are o interven-tie de o duritate deosebita.
„Tov. Ofelia Manole: [… ] Este problema asta si în Ardeal unde, de asemenea, sunt deportati. Sa vada ei ca le luati apararea. Nu sa spuna numai ca sprijiniti guvernul.
Tov. Vasile Luca: Nu prea sunt deportati în Ardeal care au ramas în mizerie. Au devenit arhimilionari…(s.m.)
Tov. Chirita: Avem rapoarte despre oameni care traiesc în baraci.”
Cum poate fi rezolvata problema – cel putin în viziunea liderilor comu-nisti care participau la aceasta reuniune?
Pentru Vasile Luca nu era decât o cale.
„Numai socialismul da rezolvarea definitiva si chiar acesta numai în faza a doua. Am vazut si în experientele Uniunii Sovietice. Si trebuie sa va spun, ca în acest razboi oarecare antisemitism s-a creat si în Uniunea Sovietica, prin atitudinea evreilor, care au provocat aceasta. (s.m.) Eu nu vreau sa acuz acum, dar vorbesc din punct de vedere obiectiv [… ] Si iata, prin împrejurarile acestea, s-a ridicat chiar acolo putin din nou la suprafata problema; si mai mult la noi, unde am avut un antisemitism formidabil si fascismul, pentru care noi trecem la reeducarea maselor, a unei parti fasciza-te a tineretului si populatiei. Este fals însa de a pune problema evreiasca ca unitara. Unde este unitatea evreiasca? Vrei sa scoti poporul evreu din nou? Vrei sa-l izolezi din nou? Insasi acest fapt, de încadrare în viata economica, politica, sociala a poporului român cere nu unirea, ci farâmitarea evreimii. Asta este dialectic. Unesti ca sa farâmitezi pe urma si mai mult, sa dispara ca popor, sa se contopeasca cu poporul român.
Tov. Ofelia Manole: Asta este de fapt viitorul poporului evreu. Nu-i ca alte popoare.
Tov. Vasile Luca: Da, nu îl poti aduna din toate tarile, ca sa creezi un stat artificial, pe socoteala altor popoare.” (sublinierea mea şi întrebarea: era o aluzie la proiectul de constituire a unei republici sovietice evreieşti?)
Periodic, asemenea rabufniri de antisemitism aveau sa se repete în sedintele tinute cu usile închise, la cele mai înalte paliere ale puterii comuniste. Dincolo de lozinci si de fatada egalitatii între „nationalitatile conlocuitoare”, documentele ce încep sa iasa din arhive ne înfatiseaza o imagine cu totul diferita, în care antievreismul alterneaza cu antiisraelismul.”
15) Ce spuneam de sadomasochismul ruso-evreiesc? După M. Carp, „oligarhia şi poliţia ţaristă” organizaseră, în 12 luni, 275 pogromuri [care] „nu au dat decât (s.m. P.G.) câteva sute de morţi”. „Decât”… Au fost catalogate ca „pogromuri” cca 80% dintre încăierările economice, pricinuite de concurenţa mai mult sau mai puţin loială pe care şi-o făceau corpurile de meserii, cele mai numeroase fiind semnalate la Kiev şi la Odessa între evrei şi greci şi care nu aveau nicidecum un caracter rasial, ci strict economic.
Unul dintre masacre – cel din 1903 (neinclus de M. Carp), de la Chişinău, cu sinistră faimă în toată lumea – este relatat şi comemorat de aşa manieră (verbală/scripturală) încât să se perpetueze falsul lansat de Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman, în 1945, după care Pogromul ar fi imputabil… moldovenilor. Sunt uşor de îmbrobodit francezii, englezii, americanii, mai ales culpabilizaţii germani, însă nu românii; şi nu evreii normali; însă ei tac.
Pogromul din 1903 de la Chişinău a avut loc în Rusia, nu în România; Chişinăul – botezat de ruşi: Kişiniov – era, în acel moment (şi a rămas până la 27 martie 1918) oraş ruso-evreiesc, în care populaţia băştinaşă moldovenească era ultraminoritară şi abia tolerată; poliţia era şi ea rusească, alcătuită din cazaci, nu din. „jandarmi faşişti”- cum mint cu neruşinare (convinşi că nimeni nu-i va contrazice) făcătorii-falsificatorii de istorie, fie ei din Ardealul de Nord, ocupat de unguri, fie din Basarabia şi Bucovina mereu ocupate de ruşi; mereu-mereu „vizitate” de recenţi israelieni, dintre aceia care „înainte” (nu atât de „înainte”, încât să li se fi şters sângele de pe mâini) fuseseră în fruntea bucatelor şi în „R.S.S. Moldovenească” (dar în a RSS Ucrainene!), ba chiar în fruntea procuraturii, a administraţiei, a învăţământului, a NKVD-ului, a KGB-ului, iar după ce îşi făcuseră datoria de komisari bolşevici de a distruge-strivi-stârpi tot ce ţinea de „naţionalismul faşişt – şi antisemit – românesc”, se căraseră în Israel, în Franţa, în America.
Nu toţi. Unii – cei mai dârji, mai bravi, mai sionisto-bolşevici – au rămas. Ei constituie: „ariergarda-de-la-avangardă”. Pentru evrei pământul Basarabiei este „o poziţie” care nu se părăseşte. în Basarabia, actuala „Republică Moldova” vor găsi azil (vezi şi P.S. 2), în cazul unei catastrofe în Palestina. Arieriştii-avantgardişti de la Chişinău sunt politruci, foşti-actuali NKVD-işti-KBG-işti, veterani ai campaniilor de represiune împotriva „naţionaliştilor”, specialişti în Ţările Baltice, caucaziene, mai ales „moldovenologi”: au lucrat intens – şi cu folos – în timpul Războiului de pe Nistru, fireşte, în folosul Kremlinului. Partea vizibilă a aisbergului este publicaţia – în limba rusă, cum altfel! – Evreiscoe mestecco. De la sediul ei sunt conduse acţiunile: informare, dezinformare, ameninţări cu americanii, calomniere, acuzaţii de „antisemitism” – a cuvintelor, a faptelor care nu sunt suficient de ultra-filosemite.
Deocamdată nu se ştie care va fi ordinea: întâi evreii vor cere „Republicii Moldova” să plătească peşin miliarde de dolari pentru. daunele suferite de ei, între 1941-1944 şi de proprietăţile lor în Basarabia românească (sic-sic!)? – abia apoi se vor re-instala cei 300.000 (bine: „numai 200.000) de evrei „refugiaţi politic” din Israel? Sau. invers?
16) în pieptul fiecărui evreu bate inima viteazului krasnoarmeieţ, doar Lev Bronstein-Troţki a inventat „instrumentul de impunere a dictaturii proletariatului şi a revoluţiei permanente”: Armata Roşie. Dealtfel, la începutul anului 2002, când urmările politicii sale criminale au început a-şi arăta „roadele”, primul-ministru al Israelului Sharon, într-un miting ţinut la Tel-Aviv, s-a adresat rezerviştilor în ruseşte cu: «Tavarişci!» şi a făcut apel la „bravii ostaşi ai Armatei Roşii”!
17) Nici un cuvânt despre Ceka, MVD, NKVD… Să deducem: acestea nu îi, zi-i pe nume: muceniceau pe evrei, ci îi lichidau doar pe, vorba Clasicului: viceverşi?
18) Prezenţa Intelligence Service-ului în compania Ohranei şi a Gestapo-ului în capul şi sub pana lui M. Carp se explică astfel: până la constituirea statului Israel, în 1948, organizaţiile armate (clandestine) evreieşti Irgun, Haganah, Stern erau desemnate de către britanici: „teroriste”, pentru că puneau bombe, organizau atacuri împotriva englezilor şi a arabilor, de pe urma cărora mureau mult mai mulţi civili decât militari. însă de cum Israelul a fost recunoscut, terorişti ca Menahem Beghin, Itzak Shamir au devenit fulgerător, nu doar eroi naţionali, dar şi conducători politici respectabili – respectaţi pe plan exterior. Pe cel interior (al Palestinei), a fost rândul foştilor terorişti să-i trateze de „terorişti” pe băştinaşi, alungaţi în 1948, nu doar de pe pământurile lor, ci şi din ţara care le dăduse numele: Palestina – de atunci (de 59 ani!) supravieţuiesc în lagăre din Liban, Siria, Iordania, Egipt. Şi din… Israel, unde indigenii-aborigenii-palestinienii au fost băgaţi-în-sârme, după o expresie consacrată. Israelienii s-au documentat-inspirat atât din metoda rusească de teroare-teroare-teroare (moştenită de la ţari, teoretizată de Lenin, aplicată de Trotski – şi care a dat Gulagul); din cea americană: băştinaşii au fost masacraţi, supravieţuitorii parcaţi în rezervaţii; ca şi din cea sud-africană: apartheidul. Politica Israelului este sionistă – citeşte: teroristă, xenofobă, rasistă, segregaţionistă. Nu ştiu ce scrie pe porţile lagărelor palestinienilor din Israel, însă dacă cel mai feroce călău este o fostă victimă, atunci n-ar fi de mirare dacă ar scrie, în ebraică: „Munca te face liber!”

Marele erudit israelian Yeshayahou Leibowitz scrisese mai demult că toate nenorocirile actuale ale Israelului se trag de la victoria din 1967 asupra arabilor, iar Simone Weil denunţase „cultul forţei” la israelieni -care îi va pierde, fiindcă forţa se exprimă prin victorie, cea care nu dă niciodată dreptate – decât învingătorilor.
Câteva citate din scriitorul israelian Avraham B. Yehoshua: „în acest amar conflict din Orientul Apropiat cele două popoare, israelian şi palestinian au pervertit noţiunea de patrie. Pentru evrei patria este o noţiune care nu apare în vocabularul lor, iar în Biblie doar în contexul plecării. Dumnezeu i-a spus lui Avram (Facerea, 12, 1): «Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino pe pămân¬tul pe care ţi-l voi arăta eu». Ceea ce a şi făcut primul evreu, Avram, tatăl iudaismului (iar sub numele Ibrahim, şi al islamismului. – n.m., P.G.). Cât despre palestinieni, ei confundă patria cu casa. Din 1948 fie au fugit de la casa lor, fie au fost alungaţi şi de 55 ani supravieţuiesc în lagăre de refugiaţi, ajutaţi de diferite organizaţii caritative. (.) Când un om [un palestinian] îşi pierde casa, devine refugiat, chiar dacă a găsit adăpost tot în ţara natală. Pentru el casa semnifică acea casă în care au trăit părinţii, bunicii, străbunicii săi. Dorinţa, cerinţa celor din lagărele din afara Israelului este, nu doar întoarcerea în Palestina, ci întoarcerea în casa lor – care de obicei nu mai există, fiindcă acolo este statul Israel.”
[Iată de ce, evreii, buni cunoscători ai psihologiei palestinienilor, nu scapă nici un prilej de a distruge casele „teroriştilor”, nu de puţine ori cu locuitorii în ele, după care promit o „anchetă obiectivă, minuţioasă – ca într-o democraţie!” – ale cărei rezultate nu se comunică niciodată – n.m.].
Despre „implantările în Cisiordania, Gaza”:
„Statul Israel seamănă cu un drogat incapabil de a se libera de drog. (.) Rolul comunităţii internaţionale va fi primordial în ajutorarea drogaţilor cu ‘implantaţii’ de a se dezintoxica”… Avram B. Yehoshua când vorbeşte de „comunitate internaţională” se gândeşte numai la cea europeană şi la rolul ei de „reparatoare a stricăciunilor pricinuite de americani”, nu la. comunitatea americană a cărei politică a fost şi rămâne de susţinere a Israelului cu orice preţ, fie şi cu al „implantaţiilor sălbatice” care nu pe ei, pe americani, îi deranjează.
[Nu voi înceta de a mă bucura de (şi de a admira) calitatea umană a intelectualilor evrei israelieni, ca şi cum aceştia ar face parte din alt popor; şi nu voi înceta de a mă întrista (şi critica) pe evreii intelectuali din afara Israelului care, în ultimii doi-trei ani s-au degradat, s-au des-umani-zat, „proces” evident mai cu seamă atunci când se dezbate chestiunea israelo-palestiniană; sau/şi a Holocaustului. Vai, în fruntea acestora se află filosofii Alain Finkielkraut, Andre Glucksman, eseistul Bernard-Henri Levy, Bernard Kouchner, Alexandre Adler dintre francezi, iar dintre români nu ştiu pe cine să pun în fruntea cozii: pe Shafir, pe Oişteanu, pe Volovici, pe A. Cornea, pe S. Damian, pe. (R. Ioanid tot nu contează, chiar dacă ştie să se iscălească şi să socotească – stăpâneşte bine cifrele. arabe, când e să scrie monstruozităţi ca „Holocaustul românesc” ori „400.000 de victime ale românilor” – dar nu ştie ce este citatul corect, onest)?]
Cel mai acerb duşman al „teroriştilor” palestinieni este Ariel Sharon, desemnat de TPI criminal de război pentru (deocamdată) masacrele din Liban.
Asta-i soarta termenului „terorist”: l-am auzit în gura lui Gheorghiu-Dej, astfel numindu-i pe partizanii noştri; l-am auzit în gura lui Jiang Zemin – vorbind despre tibetani şi despre uiguri; din gura lui Miloşevici arătîndu-i pe albanezii din Kosovo – auzi-l şi în legătură cu cecenii „fioroşi, barbari, păgâni”- am citat din Elţîn, din Putin, însă şi din Puşkin, din Lermontov, din Lev Tolstoi, din Soljeniţîn, din Rostropovici, cu toţii ruşi, creştini pravoslavnici şi feroci imperialişti.

19) Faptul că Italia a participat simbolic la Campania din Est nu îl îndreptăţeşte pe M. Carp să folosească ticul verbal/ mental fals: „război fascist”- în care caz toate cele duse de sovietici au fost/sunt: „(mons¬truoase) războaie bolşevice”. Alături de germani au luptat împotriva ruşilor: români, finlandezi, spanioli, unguri, croaţi, slovaci, francezi, ucraineni. Dintre toţi doar italienii pot fi numiţi – abuziv, pentru că gene¬ralizator: fascişti. Puteai fi foarte bine: antirus, anticomunist, fără a fi în mod necesar fascist. însă este fatal-normal pentru un mânuitor al nemuritoarei limbi de lemn sovietice să folosească şi în locul virgulelor califica-tivul-înjurătură (mai ales că înjurătorul nu-i cunoaşte semnificaţia).
„Faşist” este forma (sic) rusificată a italianului fascismo, de la fascia: faşină, mănunchi de nuiele cu secure, insemn al lictorilor romani şi devenit emblemă a partidului socialist, P.N.F., al lui Mussolini (tot socialist fusese şi cel al lui Hitler, nazist, adică: VVazional Sozialist). Fascist a fost falsificat în franceză de propagandiştii kominformişti, printre autori: inevitabilul Ilia Ehrenburg – dar şi Valter Roman – şi lipit. franchiştilor în 1936. Intrat în rusă ca neologism, a devenit în limba-sovietică un calificativ generic, injurios-misterios – şi comod: nu cerea eforturi intelectuale mai susţinute decât un râgâit, decât un scuipat. întors în Occident, sub forma unui monstru de limbă şi de logică (funcţionînd şi azi, mai ales în Franţa, pronunţat:”fasist”); rămas în URSS şi în ţările ocupate de ruşi, unde a devenit, nu doar o etichetă facilă – din lene – ci şi acuzaţie (gravă) care atrăgea grave şi grele condamnări la închisoare; tot facilă-din-lene, dacă suna, de pildă: „organizaţie de tip fascist”; „propagandă fascistă”; „fascism românesc”, „ţări cu regim fascist” – citeşte: toate ţările /încă/ neocupate de URSS, „democraţie de tip fascist” (!), „spirit fascist” (la Hasdeu, Kogălniceanu, Eminescu, Maiorescu, aparţinători ai secolului XIX-lea, interzişi de tovarăşii noştri culturaliza-tori, veniţi dinspre Răsărit, pe tancurile Luminii lui Sadoveanu, după ce între 1940-1941 exersaseră-exercitaseră în Basarabia şi în Bucovina vocaţia de kultarmeieţi, cea avînd faţă de cultură „gândirea” Gărzilor Roşii ale lui Mao, mai încoace a talibanilor în Afganistan: distrugere). A fost pus la treabă de către Secţia D(ezinformaţie), care mai târziu a lansat falsurile lingvistico-politice: glasnosti, perestroika, refuznik. Astfel s-a ajuns la deliruri analfabeto-analfabetizatoare ca: „hitlerişti fascişti”, „islamişti fascişti” (Kouchner). A fost dat pe rumânie: „fascişti legionari” (când legionarii pot fi orice, dar nu fascişti ca italienii; nu nazişti ca germanii; nu franchişti, nu salazarişti, nu trotskişti.). Ultima ispravă aparţine istoricului Andrei Pippidi cu : „Fascistul Antonescu”!

20) Sculeni: una din aşezările moldoveneşti de pe Prut. După 1812 jumătatea de pe malul drept a rămas moldovenească, cea de pe malul stâng a devenit localitate aparte, din „altă ţară”: Rusia. Cu peste un secol în urmă – la 1821 – în împrejurimile Sculenilor din Moldova se petrecuse o altă tragedie: înfrângerea eteriştilor de către turci şi masacrarea răniţilor supravieţuitori de către evrei. Citez din N. Iorga, România – cum era până la 1918 (reeditare din 1940), capitolul „La un vechi câmp de luptă: Sculenii”:
„Că a fost odată aici o luptă, fără puteri multe ori vitejie mare, însă oricum, lupta dintre apăsători şi un neam doritor de libertate, prins în războiul sfânt al dezrobirii sale, că aici Grecii au fost striviţi, măcelăriţi sau izgoniţi peste Prut, unde oşti ruseşti înşiruite priviau, cu ochi duşmani pentru Turci, cu ochi creştini, frăţeşti pentru Greci – aceasta o ştiu puţini. Doar bătrânii mai vorbesc uneori de păţania ‘volintirilor'(.).
„Jalnica Tragodie, naiva poemă căinătoare a bătrânului Vornic Alecu Beldiman, spune amănunţit această poveste (.) Cetind din nou lungile versuri ticăite, după cunoaşterea locurilor, le înţelegi mai bine. Iată plecarea Turcilor din Iaşi la 13 iulie. ‘Urdia’ se opreşte întâi la Copou, târguşorul de azi (.). Pe atunci Evreii ieşeni, trezindu-se din groaznica frică pe care le-o făcuseră eteriştii, căutau pe ‘răi’, îi ‘târâiau’ pe stradă, până nu se mai puteau ţine în picioare şi tăbărînd asupra celor istoviţi de puteri, îi ucideau cu nesaţ:
‘Jidovii se răsvrătise, şi toţi răii ridicaţi, Părînd că-s volintiri vre unii, îi tăiau nejudecaţi: Pe uliţă stârvuri multe, căci, ducînd, îi târâia, £i unde cădea vre-unul, acolo îl şi tăia’. „(…) întinsul şes e pustiu (…) numai (…) uriaşii plopi negri stau nemişcaţi în valurile de lumină, ca un trist monument funerar al celor morţi, cu eroism, cu cinste, – cu ruşine, pentru libertatea elenică”.

21) Textul raportului Regimentului 6 Vânători P.A. No. 700 din 28 iulie 1941 către Divizia 14-a Infanterie (Biroul 2 Informaţii):
„La ordinul Dvs. No. 24354 din 23 iulie 1941,
„Am onoare a vă raporta că în intervalul de la 22 iunie până în prezent, au fost executaţi un număr de 40 jidani din com. Sculeni-Tg., jud Iaşi, 14 jidani în oraşul Bălţi şi 120 jidani din com. Mărculeşti, jud. Soroca, în total 174 jidani. „1) Din cei 40 jidani predaţi de Comandamentul German, 14 au fost împuşcaţi, deoarece au încercat să fugă de sub escortă, iar 28 au fost executaţi pe D. Stânca, în ziua de 28 iunie 1941, pentru motivele următoare:
„- Au tăiat cablul telefonic;
„- Au semnalizat din Sculeni-Tg. armatei sovietice, care se afla pe D. Nord Sculeni, indicând posturile de comandă ale infanteriei şi artileriei, precum şi amplasamentele bateriilor de artilerie, care au fost bombardate cu precizie de artileria sovietică;
„- Au sabotat armata română şi germană, trăgând foc de arme şi aruncând grenade asupra soldaţilor în timpul când erau evacuaţi din Sculeni.
„2) Dintr-un număr de 500 jidani găsiţi în oraşul Bălţi, au fost executaţi numai 14 jidani care au declarat, atât ei cât şi ceilalţi jidani care au fost arestaţi pentru cercetări, că au fost aprigi comunişti şi au sabotat armata în timpul ocupării oraşului Bălţi şi care erau în mare parte autorii incendiilor din oraşul Bălţi. Restul de 486 jidani au fost trimişi conform ordinului Comandamentului German la Chestura Poliţiei Bălţi, spre a fi internaţi în lagăr.
„3) Din cei 120 jidani din Mărculeşti care au luptat în rândurile armatei sovietice (după propriile lor declaraţii), un număr de 100 jidani erau răniţi de glonţ, dovada cea mai indiscutabilă a luptei lor împotriva armatei române, în rândurile armatei roşii. Unii din ei au declarat că au împins înainte tancurile sovietice care nu mai puteau înainta cu motorul propriu.
„Toţi jidanii arătaţi mai sus au fost executaţi, bazându-se pe ordinul Armatei 3-a, No. 1949/1941, comunicat cu al Div.14-a, No. 24153 din Iulie 1941, punctul 2 care specifică: ‘Toţi indivizii care trag în trupe şi autorităţi să fie executaţi pe loc’, precum şi pe ordinul Armatei 3-a care ordonă ‘să se procedeze fără cruţare faţă de cei găsiţi vinovaţi de acte înregistrate în contra Armatei şi contra Ţării’.
„Totodată raportăm că datorită acţiunii jidanilor din Mărculeşti, Regimentul a pierdut în ziua de 12 Iulie 1941 pe Dealul Mărculeşti: un Cpt. act., 2 sublocot. rez. răniţi, 33 morţi şi 12 dispăruţi trupă din compania 2-a şi un ofiţer rez. mort şi 14 morţi, 6 răniţi şi un dispărut din comp. 4a.
„Numărul jidanilor împuşcaţi este prea mic faţă de pierderile noastre din cauza lor.”Comandantul Regimentului 6 Vânători, colonel Matieş Ermil.
„Ofiţer informator, Căpitan Ion V. Stihi” (B.A.R. Arhiva Istorică, fond XXIV, dosar nr. 3 246, f. 68-69. Original)

22) „Sfertul de secol [în care] evreii dintre Bug şi Nistru au trăit ca oamenii între oameni” – este cuprins între 1917-1941. Sfert de secol în care nimeni şi nimic nu-i tulburase acolo, pe. planeta Marte („cea dintre Bug şi Nistru”), Palestina imaginară, locul fără locuitori goi – unde, după M. Carp, domnea pacea, bunăstarea edenică, frăţia proletară, câştigată cu sabia Brigăzilor de Cavalerie cântate de Isac Babel, osanalizată de simpaticii raducosaşi ai noştri. Dar Pământul – dintre Bug şi Nistru: să nu fi cunoscut teroarea bolşevică generală din timpul revoluţiei şi al războiului civil? Dar dekulakizarea – totală? Dar lupta (necruţătoare) împotriva burjuilor? Dar distrugerea bisericii creştine (la propriu, la figurat), feroce? Dar colectivizarea sălbatică? Dar execuţiile, arestările în masă, deportările? Dar foametea (programată de Lenin, de Trotski) care a provocat, între 1921 şi 1922, cu osebire în teritoriul „dintre Bug şi Nistru”, 11 milioane de victime?; dar „foametea lui Stalin” – 1932-1933 – cu alte 6 milioane de morţi?
Iată, după volumele 1 şi 2 din Cartea Memoriei editată de Iurie Colesnic la Chişinău (vezi Bibliografia) eşantioane din localităţi din Ucraina, atunci „R.S.S.A. Moldovenească”, doar în perioada 1937-1938, deşi represiunea bolşevică începuse din 1921:
– Oraşul Tiraspol: din 335 persoane arestate, 180 au fost condamna¬te la moarte şi împuşcate;
– Oraşul Camenca: din 24 persoane arestate, 9 împuşcate; Raionul Camenca, comuna Valea Adâncă: din 8 persoane arestate, 4 condamnate la moarte şi împuşcate;
Raionul Camenca, comuna Severinovca: din 15 persoane arestate, 9 au fost executate;
– Oraşul Dubăsari: din 24 persoane arestate, 16 executate; Raionul Dubăsari, comuna Lunga: din 12 persoane arestate, 8
împuşcate;
– Oraşul Grigoriopol: din 24 arestaţi – 9 executaţi;
Raionul Grigoriopol, comuna Butor: din 30 arestaţi, 13 executaţi;
– ” – – ” – comuna Carmanova: din 38 – 27 executaţi:
– ” – – ” – comuna Colosova: 41 arestaţi, 28 executaţi;
– ” – – ” – comuna Hlinaia: 113 arestaţi, 92 executaţi.
Aceasta a fost viaţa-şi-moartea oamenilor sub Soviete, nu doar „între Bug şi Nistru” ci între Nistru şi Pacific, în perioada 1917-1953. Dacă nu se poate vorbi de „holocaust” bolşevic în URSS, se poate vorbi de genocid.
[Ca şi cel din Basarabia reocupată de sovietici, organizat de Stalin şi ai săi între 1946-47 – vezi şi cap. „Martiriul Basarabiei – înfometarea”.]
M. Carp este martor mincinos: evreii care au vieţuit atunci-acolo au trăit, nu „ca oamenii între oameni”, ci ca supra-oamenii -desumanizaţi, fiindcă ei nu cunosc mila, compasiunea – lângă sub-oameni refuzînd să vadă teroarea, foametea, genocidul bine-organizat, tocmai pentru că foarte, prea-mulţi dintre ei făceau parte din chiar Aparatul de represiune bolşevic (Brigăzile – de terorizare, fireşte – babeliene).
Intru simetrizare, în legătură cu perioada 28 iunie 1940-22 iunie 1941 şi cea din august 1944 până azi, propun: „violentele şi sângeroasele manifestări de ură ale drojdiei [evreieşti] încurajate de conducerea superioară sovietică”.
23) în Basarabia, afirmaţie de reţinut, de aşezat lângă cea din
Vol. 2, p.10.
25) încă o dată: nu a existat vreo „convenţie”, cu atât mai puţin „de cedare”, doar ordin de evacuare. Noi numim: „Ţinutul Herţa” ceea ce eufemizează M. Carp prin: „câteva localităţi din judeţul Dorohoi”;
26) Aşadar, M. Carp vorbeşte – cum vorbeşte – numai de faza finală a evacuării: trecerea Prutului, de pe malul stâng (ocupat de ruşi) pe cel drept. în mărturia sa întinsă pe 3 volume, nu există măcar o aluzie la perioada imediat anterioară: pe pământurile româneşti cedate bolşevicilor militarii români în retragere, prin faptul că primiseră ordinul strict al comandanţilor (români) de a nu opune rezistenţă, fuseseră atacaţi (de bande de evrei), dezarmaţi, „reţinuţi” de „masele truditoreşti” şi deportaţi în Siberia, prefăcuţi în. prizonieri de război – un război care nu exista -iar alţii pur şi simplu asasinaţi, ca. „militarişti, faşişti, moşierişti (sic)”; ostaşii români au fost umiliţi şi prin invenţia komisarnică a tăierii nasturilor de la pantaloni.
27) Dar „episodul de la Sculeni”?, cel din iulie 1940: pro-posta (atacul evreilor), care a atras în iunie 1941 riposta românilor?
28) Sinistră coincidenţă (şi cronologică, şi de la cauză la efect) cu masacrul de la Jedwabne, un târguşor din partea estică a Poloniei ocupată de sovietici după 17 septembrie 1939; acolo (şi nu doar acolo, ci şi în Ţările Baltice, şi ele ocupate de ruşi, în 1940) şi tot imediat după 22 iunie 1941, după fuga bolşevicilor, localnicii, sub privirile aprobatoare ale militarilor germani, au asasinat 1.600 evrei, acuzaţi de colaborare cu NKVD la arestarea, deportarea, asasinarea polonezilor.

[în ziua de 10 iulie 2002 s-a terminat ancheta privind masacrul de la Jedwabne. A fost corijat numărul victimelor: de la 1.600, câte figurau pe stela memorialului, la 300. Adevărat: crima începe de la unu, deci chiar până la 300 şi tot e lungă calea morţii. Dar oare va fi de acord Elie Wiesel, paznicul unicităţii (şi al imensităţii) Holocaustului să fie corec¬tată cifra de 1.600 şi să fie restabilit adevărul (macabru, însă adevăr)? A, dacă adevărul ar fi dictat o augumentare a numărului victimelor dintre evrei, totul ar fi fost în regulă – dar nu este].
29) în 1970-1971, când eram mereu convocat de Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor pentru a mă lăsa convins-constrâns să scriu în Germania Federală editurii Suhrkamp că. refuz să-mi fie publicat romanul Ostinato la ei, în Occident, am asistat, martor tăcut, dar cu urechile ciulite la frânturile de propoziţiuni, la mormăiturile, bodogănelile la telefon, plângerile (mie.) din care am înţeles:
Mulţi erau scriitorii evrei supăraţi-foc pe Zaharia Stancu fiindcă îndrăznise (!) să scrie şi să editeze o carte precum Şatra (şi despre ţiganii trimişi la moarte în Transnistria – dealtfel prefaţată de un evreu, S. Damian). Cel mai gălăgios, mai vehement era Baranga: el umbla la Răutu, la Paul Georgescu, la Crohmălniceanu, la Paul Cornea, la Nina Cassian, la Radu Bogdan, la Cosaşu. – dar la cine nu? – cu proteste-hotărîte, cu „demascări”, cu pâre, cu liste de semnături cu cereri de a fi „oprită” cartea lui Stancu, pe motiv că… se scrisese totul („o dată pentru totdeauna”- am re-citat din clasicul Radu Florian) despre lagărele din Transnistria – şi, ca argument suprem, dădea titlul cărţii sale Ninge peste Ucraina (1945, ed. II: 1946)…
Deci: fiindcă evreul Baranga scrisese despre martiriul evreilor, ne-evreul Stancu comitea o gravă greşeală politico-rasistă scriind şi despre al ţiganilor.

ANEXA (informaţii extrase din volumul Industria Holocaustului, reflecţii pe marginea exploatării suferinţelor evreilor de Norman G. Finkelstein – vezi Bibliografia) Rămânînd la Elie Wiesel: celebrul mitoman, nu doar ca „istoric”, ci şi ca. auto-biograf: a pretins că, imediat după liberarea din lagărul Buchenwald (în alte părţi afirma că de la Auschwitz fusese liberat.), la vârsta de 18 ani, citise Critica raţiunii pure în… idiş, limbă în care nici până azi nu a fost tradusă; a susţinut că el citeşte în gând (doar cărţile sale!) atât de intens, atât de cu pasiune, încât. răguşeşte; că un taxi care-l izbise la o răspântie îl aruncase până la următoarea (în New York, distanţa dintre „blocuri” fiind cea dintre două străzi paralele) etc, etc;
L-a cauţionat pe alt mitoman şi fabricant de istorie, „scriitorul de limbă engleză” Jerzy Kosinski; în cartea (autobiografică, scrisă în poloneză!) The Painted Bird, acesta povestea cum, în Polonia, separat fiind de părinţii internaţi la Auschwitz, rămas orfan, fusese martirizat (sexual) de ţărani polonezi, fireşte, antisemiţi sadici. Wiesel i-a dat o înaltă preţuire „pentru autenticitatea mărturiei de supravieţuitor al antise¬mitismului sălbatic şi al Holocaustului ucigaş – polonez”- însă nu a mai suflat un cuvânt după sinuciderea martorului Kosinski: ros de remuşcări, acesta re-mărturisise: petrecuse întreaga perioadă a războiului şi a ocupaţiei germane împreună cu părinţii, ascuns în casele unor ţărani polo¬nezi care ştiau că găzduiţii sunt evrei şi care erau riscurile. Deci tot ceea ce scrisese în The Painted Bird erau pure invenţii, calomnii la adresa goi-lor în general, a polonezilor în special; le aşternuse pe hârtie (în poloneză) la îndemnul protectorilor şi consilierilor săi evrei; traducătorii în engleză introduseseră în text ce şi cât voiseră, el însă, autorul, nu protestase, fiindcă tot ce făcea fusese pentru cauză, nu?; apoi încasase premii peste premii, primise, modest nevoie-mare, laurii şi arginţii „martorului supravieţuitor al Holocaustului polonez”;
Wiesel: l-a acuzat-batjocorit pe Shimon Perez (fostul ministru de externe al Israelului) pentru păcatul-de-moarte de a fi vorbit de „două holocausturi: Auschwitz şi Hiroshima” – când Holocaustul-Auschwitz este, nu-i aşa, unic.;
Wiesel face parte din World Jewish Restitution Organisation (WJRO), organizaţie ce şi-a propus „recuperarea bunurilor pierdute de evrei în timpul războiului”; făcînd presiuni neîncetate asupra Congresului american, se prezintă în numele lui la „datornici”, şi îi somează să plătească neîntârziat, altfel americanii se vor supăra-foc şi se vor opune la primirea lor în Europa, în NATO.;
– Ca de pildă Polonia: lichidată ca stat în 1939 – de Hitler şi de Stalin – ruinată întâi de dubla ocupaţie: germană şi rusă; apoi de ocupaţia doar sovietică (1944); de comunism, până în 1989 – i s-a cerut să restituie de urgenţă 6.000 bunuri imobiliare ale evreilor dinainte de război, unele nemaiexistînd, altele servind ca spitale, şcoli, precum şi o mulţime de terenuri evaluate (la Washington) la zeci de miliarde de dolari; când parlamentul polonez a propus o limitare (diminuare) a „reparaţiilor”, pentru a evita bancruta ţării, Elan Steinberg din WJC a acuzat guvernul polonez că a emis un „act fundamental… antiamerican”, iar Israel Singer a cerut Congresului (american, nu israelian!) „supravegherea, verificarea listei de vărsăminte şi luarea de măsuri în caz contrar”; Benjamin Gilman a afirmat, tot în faţa Congresului: „răspunsul lor [al Poloniei şi al României] să constituie unul din criteriile evaluării relaţiilor bilaterale” (americano-poloneze/şi – române – nu israelo-poloneze şi nu israelo-române, din moment ce Recuperatorul-Beneficiarul este statul Israel);
– Ca de pildă „Republica Moldova”, o parte din Basarabia – strivită, suptă de evrei între 1812-1918; a doua oară însângerată şi de ei între 28 iunie 1940-22 iunie 1941, „administrată” şi de evrei, din 1944 până în 1989 – câte zeci de miliarde de dolari pretind evreii de la nefericita Basarabie, victima lor vreme de 151 ani?;
– Ca de pildă România (căreia i se cere să plătească între 10 şi 50 miliarde de dolari!): în 1998, Avraham Hirschson, preşedinte al Comisiei Knessetului (parlamentul Israelului) ce se ocupă de „restituiri” şi totodată reprezintă Israelului în World Jewish Restitution Organisation „a omagiat complicitatea Congresului american în acţiunea de extorsiune de fonduri”. Amintind „încăierarea” cu Primul ministru român [Radu Vasile, poetul.], a povestit:
„In mijlocul discuţiei, i-am spus:
„«Ştiţi, peste două zile voi depune în faţa Congresului – spuneţi şi dumneavoastră: ce o să le spun?…»
„Brusc, atmosfera s-a schimbat radical…” (s. m. P.G.)
Obrăznicia, impostura (dictează, ameninţînd, în numele Statelor Unite ale Americii!), brutalitatea (i se mai spune: tâlhărirea) cu care execută ţări ruinate economic de comunismul instaurat pentru decenii şi de către ei, evreii, l-au determinat pe un avocat al supravieţuitorilor să atragă atenţia celor din WJRO că au mers prea departe cu „industria Holocaustului” şi că animatorii – agenţii-executori, zapciii – „se fac vinovaţi de provocarea unei abominabile resurgenţe a antisemitismului în Europa”.
«Fondurile recuperate de la ţările de Est vor fi consacrate operelor caritabile», asigură Stuart Eisenstat. „Una din operele caritabile”, explică Norman Finkelstein : introducerea în forţă şi „predarea obligatorie în şcoli şi în universităţi a materiei: Holocaustul nazist”. Hirschson (Vâşinski II, la Bucureşti, în 1998) a fondat numai din „recuperările” amintite o organizaţie „care propagă ideologia sionistă, pură-dură, mobilizînd mii de participanţi; tineri din întreaga lume «mărşăluiesc» spre lagărele din Polonia, acolo primesc o instrucţie aleasă.”- aleasă-instrucţie care îi determină pe mulţi să se mute în Israel.
„Industria Holocaustului, cea mai mare tâlhărie din istoria umanităţii”, continuă Norman Finkelstein, „este subiect tabu în Statele Unite, iar pe situl internet H-Holocaust (www2.h.net.msu.-edu.) sunt cenzurate mesajele critice, oricât ar fi de documentate”.
Revenind la Elie Wiesel: în discursul de recepţie a Premiului Nobel pentru Pace (1986), laureatul a spus:
«Jur să nu tac (subl. mea, P.G.) atunci când aud că fiinţe omeneşti sunt persecutate sau umilite»
Vorbe-vorbe-vorbe. Minciuni-minciuni-minciuni.
Wiesel nu numai că tace suferinţa şi umilinţa şi moartea fiinţelor omeneşti victime ale sistemului comunist, dar insultă memoria milioanelor de nevinovaţi, aşa cum a făcut la Sighet, în vara anului 2002: a refuzat să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului, în schimb s-a veselit foarte la Cimitirul Vesel din Săpânţa. Iliescu şi-a frecat palmele: avea alături, geamăn, un alt impostor (vezi scrisoarea lui Gheorghe Dima, în nota de la cap.1).
Escrocul de istorie şi de morală Wiesel, în numele Statelor Unite ale Americii, a şantajat România, impunînd tăcerea, nu doar asupra lui Ion Antonescu, dar mai cu seamă asupra faptelor murdare, criminale ale evreilor împotriva românilor între 28 iunie 1940-22 iunie 1941, apoi din 23 august 1944 până în zilele noastre.
Cum a mai făcut – şi are să mai facă cine ştie câtă vreme.

( Va urma )