Mircea Druc: Gâşte… Naţionaliştii sunt gâşte sălbatice!

mircea-druc

„Naţionalismul din mine este într-atât de natural, 

încât internaţionaliştii de orice speţă nu vor reuşi

 să-l extirpe niciodată”

Dmitri Ivanovici Mendeleev

Nu accept adevăruri servite pe tavă. Asta am învăţat din zbuciumul vieţii. Cred, cu precădere, în adevărul trăit: ceea ce am încercat, practicat şi recunoscut ca adevărat eu însumi. Detest indivizii care, cu orice preţ, în orice condiţie, insistă să-mi impună propria expertiză și cretinismul lor profesional. Bunăoară, Pavel Vasilievici Mamalâga,  ”anchetator-superior pentru cauze penale deosebit de grave al Secţiei de anchetă a KGB  pe lângă  Sovietul de Miniştri al RSSM”. Un neaoș moldovean, născut pe malul stâng al Nistrului. Nu pot să uit sarcasmul lui didactic. Debitat în rusește, desigur.  

       – Mircea Gheorghevici! Tu aparții  generaţiei postbelice. Voi, moldovenii de pe malul drept al Nistrului, puteţi studia oriunde. Pe contul statului, bineînțeles. La  orice instituţie superioară de învăţământ. Tu, de-o vorbă, ești de invidiat: ai absolvit Universitatea de Stat din Leningrad! Una din cele mai prestigioase din  Uniune. Și chiar din lume.  Ai făcut aspirantura la zi! La Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS! E de glumit cu  aşa ceva? Acum, poftim, lector superior la Institutul Politehnic! Cu Rumânica ta, la sigur, ai fi umblat  în opinci. Ai fi păscut  oile. Ai fi argățit la  culaci…

      – Ştiu eu? Doi fraţi ai bunicii mele au absolvit niște facultăţi. Pe timpul românilor. Unul dintre ei, Gheorghe Valuţă, a luat doctoratul în Germania. A introdus cultura de soia în România. Acum e profesor la Institutul agronomic din Bucureşti. Trei fii ai bunicii, frații mamei, au absolvit instituţii superioare de învăţământ. Tot la români… Țăranii noștri nu-și prea lăsau fetele  la învățătură.  Le măritau  pe la şaisprezece ani. Totuși, bunica Eugenia Valuță a terminat  o şcoală parohială rusă, la Zăbriceni… În Basarabia, pe timpul ţarilor,  nu a existat nici o instituție de învățământ cu predarea în limba maternă.

   – Mda! Parcă n-ai fi băiat prost, dar le încurci rău… Ca toți naţionaliştii. Cine a eliberat Moldova de sub ocupaţia româno-fascistă? Armata Roşie, nu-i așa? Cine a cheltuit enorm ca Moldova  să devină o grădină înfloritoare? Puterea Sovietică, nu-i așa? După eliberare aveam grijă de bunicii și de părinții voştri. De elementele dușmănoase puterii sovietice. Cine și-ar fi imaginat că foştii pionieri și comsomolişti, astăzi membri de partid, vor devia în așa hal!? Recent, am fost convocați la CC. Piotr Chirilovici condamnă aprig recidiva naţionalismului. Mai ales printre cadrele didactice… Să știți,  nu ne  vom dădăci cu nimeni. Denigratorii puterii sovietice vor primi-o cu toţii peste bot. Asta merită! Nerecunoscători!  Drept cine vă credeţi?  Un trib ingrat, nimic altceva! Şi, la drept vorbind, de unde v-aţi mai luat şi voi pe capul nostru? Ca să vezi –  intelighenție moldovenească! Și încă naţionalistă pe deasupra!?…

    – Gâşte!… Naţionaliştii sunt gâşte sălbatice!

        Am bâiguit această frază apatic, extenuant. Trăiam o experienţă inedită. Eram un ”prezumtiv naționalist”. Un martor în ”Dosarul Alexandru Șoltoianu”, unul dintre liderii Mișcării de renaștere națională a românilor din teritoriile ocupate de URSS. Vreo trei ofițeri KGB  mă anchetau cu schimbul. Interogatoriul începea la zece dimineaţa. Uneori se termina la opt seara, cu o întrerupere de o oră la prânz. Acum ședeam în mijlocul camerei de anchetă. Taburetul era prins în şuruburi de podea. Studiam concentrat o pată de mucegai. Sus, pe tavan, în ungherul stâng.  Vedeam cu ochii minții imagini din copilărie. Mi-am amintit: într-o vară lucrasem toată vacanţa  la ferma avicolă din Pociumbăuţi, satul meu basarabean.  Ferma aparținea colhozului ”Дружба”.  Era situată  pe malul unui iaz mare. Şi acolo, în stufăriş, se adăposteau rațe și gâşte sălbatice. Spre încântarea mea, un exemplar superb  se abătea mereu de la cârd. Ateriza la fermă ca să mănânce împreună cu orătăniile colhozului. Îi aruncam cât mai multe grăunţe. Mă gândeam că va rămâne la colhoz. Aveam grijă să n-o prindă și s-o mănânce vreun consătean. Speram că  încrucişând-o, voi obţine o nouă specie de gâşte. Toamna, însă, gâsca cea frumoasă, hrănită bine, şi-a luat zborul împreună cu celelalte pasări migratoare…

          – Simplificând, am putea vorbi metaforic: naţionaliştii seamănă cu păsările sălbatice, pe când internaţionaliştii par a fi mai curând nişte păsări domestice. Orice om  cu simțul  nativ al demnității naționale, se conduce după principiul Ibi bene, ubi Patria. În orice situaţie, oriunde şi oricând. Un luptător  pentru o cauză nobilă exclude mizantropia și nu atacă străinii. Există totuși o limită a toleranței.  În principiu, nici albinele nu te înțeapă dacă nu le strici stupii; nici crocodilii, nici rechinii nu sunt xenofobi, dacă nu imigrezi în spaţiul lor de viaţă şi perpetuare. Veneticii, xenofilii și xenocrații  au și ei un credo, diametral opus: Ubi bene, ibi patria

       Iritat,  tovarășul maior  mi-a întrerupt răstit filozofarea:

      – Las-o baltă, Druc! Nu semănaţi voi a păsări sălbatice. Niște lighioane, asta sunteți. Lupi de Tambov! Şi pe lup, oricât l-ai hrăni, totuna fuge în pădure!.. Mda, e clar cu tine.  Mai avusem  unele îndoieli…

       Probabil, după tiradele sale de Homo sovieticus, bine potcovit ideologic, anchetatorul nu se mai așteptase la careva replici din partea anchetatului. Rămăsese în picioare, dus pe gânduri. Acum privea ţintă prin geamul sediului central al KGB, situat pe bulevardul Lenin din Chişinău. Afară,  în ceața alburie,  se contura vechea biserică pravoslavnică transformată de eliberatori în Planetariu.

       Întâmplarea se consuma în ianuarie 1972. Lipsit de talent,  am încercat în acea perioadă să joc un rol: Mircea Druc –  „comunist-internaţionalist”, convins şi belicos. Negam vehement existența ”naționalismului moldovenesc”. Credeam că așa îl mai pot salva pe Mihai Andronic și pe alți camarazi din mișcarea noastră clandestină.  Drept ilustrație – Memoriul adresat Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS. Și o scrisoare-solicitare către CC PCM. Moscova mi-a răspuns. Pelşe Arnold Ianovici, președintele Comitetului, a aprobat inițierea unui anchete. De la Chișinău, însă, n-am mai primit nimic. Secretarul pentru ideologie, Lucinschi Petru Chirilovici, nu a catadicsit să-i răspundă unui fost coleg. În RSSM, acest moldovean, născut pe malul drept al Nistrului, devenise ideologul brejnevismului. Și a rămas un promotor perfid al deznaționalizării silențioase. Apropo, el l-a promovat  pe Vasile Stati, un  fost coleg de al nostru. Un moldovean și acesta, get beget coada vacii. La fel, născut pe malul drept al Nistrului. Peste ani, Lucinschi, deși a rămas un românofob sincer și consecvent, avea să fie elogiat la București de… Ion Cristoiu. Și decorat cu ”Steaua României” de Emil Constantinescu.  Paradoxul la români!?

        Anchetarea mea s-a finalizat cu diagnosticul ”lupi de Tambov”, formulat de  un  moldovean de peste Nistru. A urmat apoi decizia Comitetului raional Lenin, Chişinău al PCM, din 27 iulie 1973. Verdictul: „M.G. Druc să fie exclus din partid pentru atitudine îngăduitoare faţă de manifestările naţionaliste, neluarea măsurilor de curmare a acestora şi pierderea vigilenţei”. Cinovnicii PCUS și organele competente nu-mi puteau ierta un mare păcat: i-am împiedicat, într-un fel, să însceneze la Chișinău procese demonstrative ale naţionaliştilor moldoveni.

       La începutul lui 81, am schimbat locuința din Mâtișci (o suburbie a Moscovei) cu un apartament la Cernăuţi. La sosire urma să fiu luat în evidenţă la comisariatul militar. Era o procedură obligatorie pentru fiecare ofiţer sovietic în rezervă. Nu m-a mirat faptul că însuşi comisarul şef al regiunii Cernăuţi dorea să discute ceva cu mine. Timp de aproape două decenii, când îmi căutam un serviciu și eram luat în evidență la comisariatul militar, mi se cerea obligatoriu: „Indicați, în scris,  din ce cauză aţi fost  exclus din partid”. Şi, de fiecare dată, scriam: „Pentru atitudine îngăduitoare faţă de manifestările naţionaliste, neluarea măsurilor de curmare a acestora şi pierderea vigilenţei”. De data acesta vroiau, pur şi simplu, să clarifice unele date din dosar:  de ce am fost trecut de la „cadre politice”  la  „cadre de comandă”?; de ce  am primit iniţial calificarea „VUS 6021”, iar acum, în carnetul militar, stă scris „VUS 2003”? Formulând întrebările, comisarul şef răsfoia dosarul voluminos sosit prin curier de la Moscova. Fiind aşezat vizavi, am reuşit să citesc cu coada ochiului: „Настроен прорумынски, не подлежит перевоспитанию” („De orientare pro română, nu poate fi reeducat”). Acest diagnostic, probabil definitiv, era scris cu creion roşu pe coperta dosarului de rezervist al  locotenentului major M.G. Druc.

         S-a îndurat bunul Dumnezeu şi am ajuns în 2011. Împlineam 70 de ani. Soţia, copii, nepoţii se agitau: cum sărbătorim, ce cadou mi-ar plăcea? Le-am spus tranşant: aș dori libertate totală!

        La Bucureşti, m-am urcat în tren, singur, şi am plecat să văd Oxford şi Cambridge – un vis al tinereţii mele. La Paris am luat trenul Eurostar, ca să traversez marea prin celebrul Eurotunel. În ajunul jubileului, am bătut Oxfordul cu piciorul. A doua zi, la 12.00 fix, eram la Cambridge. Am intrat într-o cantină studenţească. Mi-am comandat o cafea şi o prăjitură. Mi-a venit în memorie ziua când am împlinit 20 de ani, în iulie 1961: stau singur la geam, în cantina Universităţii din Leningrad. Pe masă, un pahar de ceai şi un pateu. Admir  Călăreţul de Aramă și Catedrala Sfântului Isaak de pe cheiul opus al fluviului Neva. Recitesc telegrama de felicitare de la Petru Dudnic. Amicul meu, din  primii ani trăiţi la Chişinău. O minte ageră, un suflet de român, viitor poet, jurnalist…  Depăn amintiri. Petru Dudnic, muncitor la o fabrică de ciment din Ak-Tau (Kazahstan), îşi luase concediu, ca să ajungă la părinţi, în satul lui din Transnistria. Îmbinând utilul cu plăcutul,  se abătuse din drum  pentru o săptămână. Aşa, pur și simplu. Să mă vadă pe mine și Universitatea, să apuce şi nopţile albe… 

        Colindasem atunci Petergof, Puşkino (Ţarskoe Selo) şi alte rarităţi istorice. Ne-a prins miezul nopţii pe la Gara finlandeză. Ce-i de făcut?  Căminul universităţii unde stau e tocmai pe Vasilevski ostrov. Nu putem ajunge acolo. Tradiţional, noapte de noapte, podurile peste Neva se ridică. Vin şi pleacă navele maritime de mare tonaj. Dar şi căminul se închide. Între orele doisprezece de noapte şi şase dimineaţa. Administratorul, un ofiţer ieşit la pensie, introdusese disciplina de cazarmă în viaţa noastră de student. Decidem să ne petrecem noaptea în sala de aşteptare a gării…  dacă nu ne alungă miliţianul de sector, desigur.

         Era pe la începutul anilor 60. Doi români, unul basarabean şi altul transnistrean. După miezul nopţii, într-o gară feroviară din fosta capitală imperială a ţarilor ruşi. Oare despre ce vorbesc, în limba lor maternă, tinerii aceştia sovietici, la douăzeci de ani împliniţi?

      – Ştii, frate, ce-ar fi s-o lăsăm mai moale cu planurile noastre măreţe la Chişinău. Am o cunoştinţă la Odessa. Mecanic pe un cargobot. E căsătorit cu  vară-mea. I-am scris, poate pune o vorbă,  să mă angajez marinar.  Am  şi eu un vis: să văd Singapore şi Rio de Janeiro. Pe urmă, fie ce-o fi…  Dar tu, Marcel,  la ce visezi?

       – Aș vrea să ajung cumva cercetător științific la Biblioteca Vaticanului. Să aflu  adevărul despre Dacia. Despre strămoșii noștri nemuritori. Să învăț la perfecție latina. Apoi ebraica și araba. Să studiez arhivele imperiale. Mai visez să scriu un roman  –  „NOI, desculţi prin Europa”. Eh, caramba! De ne-ar lăsa ăștia peste cordon!  Pe jos, numai cu pesmeţi şi apă chioară, prin toată Europa, până pe coasta Atlanticului aş ajunge. Imaginează-ţi! Ostenit, îţi răcoreşti picioarele zdrelite în apele oceanului… Dacă ai şti, Petrică, cât de tare vreau să văd Iberia! Mă fascinează, mă cheamă, mă aşteaptă cele două extremități ale Imperiului Roman –  Dacia Felix şi Iberia!

        Straniu!… De ce tocmai atunci şi acolo, la Cambridge, în iulie 2011, mi-am amintit de noaptea aceea albă, petrecută la Gara finlandeză din Leningrad? De visul  amicului meu, transnistreanul  Petru Dudnic… Mă sfida subconştientul: pe ecranul minții apăruse inopinat chipul unui alt moldovean ”de peste Nistru” – maiorului Pavel Mamalâga, ”anchetator-superior al Direcţiei KGB pentru cauze deosebit de grave”. Acela care îl ancheta pe basarabeanul Mircea Druc, lectorul superior de la Politehnica din Chişinău, în dosarul naţionaliştilor moldoveni. Moldoveanul care se considera dator să mă reeduce în spiritul gratitudinii faţă de eliberatorii sovietici.

        Doamne, până și în ziua de astăzi gâştele colhoznice internaționaliste ne tot blamează: „N-aţi fost recunoscători faţă de Puterea Sovietică”. Da, categoric, eu n-am fost… ”Eliberatorii”  şi descendenţii acestora nu vor pricepe niciodată starea de spirit a românilor din teritoriile ocupate. Cu certitudine, fără eliberarea bolșevică generația mea de basarabeni și nord-bucovineni ar fi  mers la studii în patria lor  România. Și oriunde, ca în prezent… Imperiul Răului ne anihila necruțător instinctul autoconservării, ne priva de un drept natural codificat în gene. Dreptul de a reacționa la chemarea ancestrală. ”Eliberatorii” nu m-au lăsat să-i vizitez la Bucureşti pe frații bunicii. Unchiul Vlad, unul dintre  frații mamei, refugiați în 44 peste Prut, a decedat la Mizil, dar  autoritățile sovietice nu mi-au permis să merg la înmormântare. Abia în 1990 am  obţinut dreptul de a trece Prutul… Acum stau la București și Kievul, independent de Moscova, nu mă lasă să-mi văd orașul meu Cernăuți. În mai 2015, autoritățile ucrainene  m-au declarat persona non grata ca să nu mai pot trece frontiera  trasată  de Ribbentrop și Molotov,  în iunie 1940. Motivul? Am să-l  explic detaliat în alt context.      

        Dar cum a rămas cu visul  meu  de care îi vorbeam  lui Petru Dudnic? Visele se împlinesc…  Am ajuns, peste o jumătate de secol, în  Iberia.  Scrutam orizontul  la Monte Estoril, aproape de Lisabona, pe coasta atlantică a Portugaliei. Și o lacrimă de copil se prelingea pe obraz. Târziu de tot, trăiam libertatea deplină visată în adolescență…Migrația nestingherită este sensul existenţei gâștelor sălbatice naționaliste. Posibilitatea de a pleca și a reveni  este mai importantă decât abundenţa hranei de la ferma colhozului Drujba sau Calea spre comunism. Voinţa de a trăi în libertate, reprezintă o unitate de măsură. Cât de mult îţi doreşti să fii liber? Cuantificat, răspunsul la această întrebare servește drept un indiciu  calitativ al etno-psihicului. La nivel individual, setea de libertate ne ajută să descifrăm obiectiv diferența dintre un simplu individ și o personalitate. Iar la nivelul poporului, lupta pentru libertate si capacitatea de autoguvernare condiționează atingerea de către acest popor a statutului  superior de  „Naţiune”  .