MITOLOGIA STRĂVECHE GETO-DACĂ ÎN OPERA EMINESCIANĂ

luceafarul

Olimpia Cotan-Prună:

Mihail Eminescu încorporează mitologia unei Dacii eterne ce nu cunoaşte timp sau moarte, ce exprimă capacitatea de creaţie spirituală a poporului român, originală, sublimă şi strălucitoare, scrie Romulus Vulcănescu în lucrarea academică Mitologie română.

În creaţia eminesciană, viziunea fascinantă a Daciei Antice creşte în poemul Memento Mori, de la o idee la dacism şi daco-latinism şi devine poemul giganticelor creaţii cosmice unde omul şi Zeii îşi măsoară forţele la dimensiuni cosmice, a cărei Zee Prometee e Dokia din Tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al Vieţii fără de moarte al lumii geto-dace.

Opera poetică, creaţie unică a genialului român Mihai Eminescu, este puternic ancorată în mitologia străveche geto-dacă de o mare varietate şi originalitate şi anume: legende mitice, basme mitice, mitologia medievală a întemeietorilor Ţarii Româneşti care păstrează legile şi datinile străbune, ca în Scrisoarea III drumul de la un erou mitic la unul legendar, ca în Grui şi Sânger; mitul sacrificării luptătorilor pentru libertatea ţării, protejaţi de semidivinităţi, ca în Horiadele; creionează Dacia şi divinităţile zoomorfe ieşite din Pontul Euxin care se luptă cu duşmanii şi demonii, ca în Rugăciunea unui dac; miturile creaţiei pământului românesc: Mumele pământului, ploii, mării, vântului, iernii, florilor, pădurii,…ca în Genaea geneza; dar şi poemele mitice:Gemenii, Nunta lui Brig – Belu, Sarmis, Ursitoareleetc.

Luceafărul este una dintre creaţiile de geniu ale savantului poet român Mihai Eminescu, ce pune faţă în faţă energiile cosmice de la inferior la superior, cerurile existenţei, exprimate prin modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ. Hyperion este parte diferită a energiei astrale faţă de energiile telurice ce aprindveşnicia nefiinţei nu durerea unei vieţi eterne.Rândurilor de vieţiînmărmuresc măreţ la Eminescu, întru veşnica lor existenţă. Luceafărul luceşte diferit de viaţa pământeană în coloana de lumină. Este absorbit tangenţial în vibraţiile energiei iubirii şi tentat să încalce ordinea cosmică, nevoit a cere ajutor energiilor înalte, aleargând vijelios la Creator, la Părinte, cu rugămintea fierbinte de a fi dezlegat de greul negrei veşniciia nefiinţei.

Dintre energiile pământene numai energiile feminine ale iubirii l-au tulburat. În ruga sa fierbinte doreşte să-i fie luat al nemuririi nimb/ Şi focul din privire, să fie făcut mai puţin strălucitor, să fie trecut într-o formă de energie apropiată de cea a pământenilor pentru O oră de iubire, acolo unde numai omul are acces. De ce Eminescu aduce în atenţie Ora de iubire? Să nu ne amăgim că face apel la cele 60 de minute temporale ci la întreagă civilizaţia pământeană a Marilor Preotese din lumea matriarhală pacifistă şi creatoare ce-a strălucit în lumea hiperboreenilor.

Iubirea este cea mai puternică formă de energie. Menţine existenţa în echilibru şi îi dă stabilitate. Energiile iubirii sunt energii fundamentale ale vibraţiilor cosmice pulsate de Centru Galaxiei, prin cele opt direcţii ondulatorii, megaenergii cosmice echilibrate, maginikele păstrate în mitologie – istorie paralelă a geto-dacilor.

Numai Cătălina intuieşte fiorul colosal al atracţiei universale: De dorul lui şi sufletul şiinima se împle şi se cufundă în vibraţia undelor care mişcă valurile-n mare, pe când Cătălin percepe Luceafărul ca fiind strălucitor şi rece, gândind fericirea lor în lume, nu în sferele astrale.Radiaţiile cosmice sunt absorbite de către planeta Pământ prin intermediul Soarelui.

Resursele cosmice ţin în echilibru megaenergiile din octada fundamentală, cunoscute în mitologia română ca fiind Maginikele, adică magiile, asistentele Zânei Nika similară cu Dokia, columnă a Universului din centrul coloanelor de lumină şi energie dintre Cer şi Pământ.

Zâna Nika, la daci Dokia, a coordonat misiunea cosmică prin care cele opt megaenergii au dislocat o imensă calotă de pe apoasa Terra şi-au pulverizat-o în Cosmos, făurind atmosfera sau brâul maginikelor, iar în hăurile rămase s-a scurs apa, dezgolind o porţiune de uscat ce a fot numită Pangeea. Aceste magii, megaenergii, veghează mereu la echilibrul existenţei pe Terra şi-s păstrate în datinile şi obiceiurile româneşti, în numele colacilor de: mucenici, bradoşi, veghetori, îngerori, gregori etc.

Iubirea din subconştient este liantul octadei fundamentale. Octogonul este prezent în datinile şi obiceiurile geto-dacice străvechi. Pe patera de la Pietroasa, Marea Mamă stă în centruca o  columnă pe verticală iar magiile sale, zânele, o ascultă stând la orizontală, indicând toate direcţiile.

Pe pământ sunt multe energii de tip uman, dar energiile feminine au cote speciale şi mai diversificate de implicare. Luceafărul călătoreşte pe vibraţiile cosmice, atras de energiile iubirii.

În datinile româneşti Rusaliile, Ursitoarele, Şoimanele plutesc între cer şi pământ, se întâlnesc la răscruci de se lasă purtate de vârtejuri, pe căile văzduhului, ard locul unde poposesc. Luceafărul cere să se nască din păcat, conştient de inferioritatea energiilor pământene în raport cu cele cosmice, cât şi de faptul că fiecare dimensiune cosmică are legităţile sale, iar noi, geto-dacii, ştim că există 9 ceruri şi nu ne-am dezlipit de ele, aşa cum ne învaţă iniţierea getică.

Omul se naşte din păcat fiindcă Pământul este o formă de energie inferioară şi nu pentru că suntem noi, oamenii, vinovaţi de această ierarhie a Universului energetic. Tinereţea fără bătrâneţe este viaţă veşnică, e viaţă fără de moarte, este un Tărâm al Zânelor, o lume diferită energetic în care, pentru pământeni, totul pare veşnic şi neschimbat.

Mihai Eminescu, inegalabilul poet român, originalul romantic european, dar şi universal, înzestrat cu o tehnică poetică superioară, a conceput o mitologie literară bazată pe cea a dacilor de o profundă viziune cosmică,desprinzând divinităţi ale arealului geto-dac de la Dokia la Decebal, de la eroii mitici la cei legendari ai românilor, moştenitorii înţelepciunii geto-dacilor.

Mitul cosmic al facerii lumii se leagă de existenţa mamelor creatoare aşa cum în mitologia românească totul are mai întâi O Mamă.Mama sacră a Universului cosmic al Daciei este Dokia.

În poemul Memento Mori Mihai Eminescu scrie pagini de o rară ancorare existenţială în Universul dacic ancestral, prin Dokia, care în datinile româneşti îşi leapădă cele 9 cojoace de gheaţăsub influenţa energiilor termice în creştere, ca să rămână doar o stâncă, uscatul, în mijlocul apelor aşa cum geologia ne argumentează glaciaţiunile.În ziua de 9 martie, la începuturile timpului, dar şi ale calendarului străvechi românesc, la echinocţiul de primăvară, se fac 9 turte subţiri  care  se coc  pe vatră. Acestea se ung cu miere şi se presară cu nucă pisată se aşază unele peste altele, apoi se mănâncă ritualic în familie, după ce se rosteşte o rugăciune închinată Sfintei Născătoare, care nu e alta decât Dokia (Do-apă şi Ki– pământ) ce a descoperit Universul dintre Cer şi Pământ. Grandioasa lucrare de facere a lumii o localizează în timp pe Dokia de când: Munţi senalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare şi poartă pe albia lor insule fermecătoare. Dokia are un palat din: stânce sure cu stâlpi din munţi de piatră, cu streşini de pădure, cu copaci care se mişcă între nouri adânciţi. Grădina este un fluviu cu insuledin care urcă scări de stânci cărunte.

Dokia este o regină veşnic jună, blondă şi cu braţe de argint. Poartă o mantie albastră înstelată. Are ochi albaştri şi o privire blândă pentru întreaga creaţie în mijlocul căreia se află. Ea oferă flori de aur şi aruncă fulgi de neauă  peste ape. Lasă dungi de argint în verzii codri, roze albe peste văile înfloare. Monumentală este cupola boltită dintre Cer şi Pământce se sprijină pe columne ce-nconjoară împrejur Acesta este brâul atmosferic, cu perdele de azur, protejate sub privirile Dokiei, creatoarea şi unica împărăteasă dintre Cer şi Pământ.

Fruntea îi străluceşte sub blondele ei plete, un diadem de topiţi aştriîncălzesc aerul serei. Lăcaşul acesteia este Doma- bolta cosmică, în care ard Columne sub lumina ei cea clară. Dokia aduce lumina – Lumi.Nika, ce a creat Universul pământean, cu florile şi celelalte plante, cu fauna şi oamenii, de sub atmosfera albastrului Cer. Şi în Biblie Soarele se face în a ziua a şaptea.

Căile albastre ale înălţimilor sunt căile Zânelor. Mihai Eminescu foloseşte numai cuvântul Zână şi Zee pentru sacrele creatoare universale. Între Cer şi Pământ e o Mreajă argintoasă – eterul, iar dincolo sunt bolţile înalte ce rămân întunecoase, întunericul cosmic infinit, negrul, des întâlnit şi îndenumirea ţării sacre de Valahia Neagră, Ugro-Vlahia, chiar şi în titulatura voievodală cum este cea de Negru-Vodă.

Ale stelelor icoane se nasc printre ape diafane,/Că uitându-te în fluvii, pari a te uita în ceri aşa cumLucian Blaga scria: Sapă, sapă, sapă,sapă… Până dai de stele-n apă.

Poetul precizează rădăcina unică a adâncimilor existenţeicare-i un Rai din cer până în fundul apelor şi din aceeaşi rădăcină, un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, unite printr-o pânză diamantină, pe care păşeşte Dokia, cu păr de auree mătase, corp înalt şi mlădiet şi care trece râul către stâncile înalte.Nalte scări de stânci ea suie, atinge şi Pământul şi umple văzduhul de lumină. Alaiul de zâne iese din copaci şi se înclină la turmele de cerboaice albe – energii luminoase cu tălăngile la gât ce-s energii sonore, ce înconjoară Stejarul Mare, Columnă a Cerului, din care iese împărăteasa zâmbitoare DOKIA veşnic tânără, ce împrăştie energiile benefice, fiindcă timpul sacru este mereu la prezent.

Îşi cheamă Pasărea măiastră, Faniska, ştiută de bătrânii geto-dacilor. Dezleagă de la mal o luntre la care se înhamă lebezi albe pe care la întâlnim şi la carul  lui Apollo, simbolul energiilor.Dockia trece prin Pădurile Antice la care privesc vrăjiţi şi caii albi ca spuma mării, păduri întunecate şi nemaivăzute, luminate doar de lebezile albe, până ies în Răsărit, unde se înalţă un Munte de două ori mai mare decât depărtarea-n Soare.

Stejarul Mare, Muntele cel Mare din Răsărit, care-i: Stâncă urcată pestâncă, pas cu pas în infinit,/ Munte jumătate-n lume, jumătate-n infinitsunt trimiteri directe la Kogaionul Dacic.În pieptul muntelui este o Poartă mare, pe unde Dokia urcă pe stânci. Pe aceeaşi cale ies Zori în coruri dalbe, popoare de stele-n râuri luminoase, Soarele şi Luna. Acolo locuiau Zânii Daciei, ce treceau prin Poarta solară, de coborau pe scări de stânci în verdea lume. Călătoreau pe cai albi, fascicole de energie luminoasă,  iar din cupe beau auroră cu de neguri alb-n spume.

Genialul poet universal, Mihai Eminescu, este un cunoscător al mitologiei străvechi româneşti şi ni-i prezintă pe zei ca fiind strămoşii noştri, cu haine întunecate, pline de simboluri codate din vechime, ce par albe-n strălucire. Părul alb luceşte-n barbă pân la brâu şi râd cu veselie l-a paharelor ciocnire.Dincolo de acel munte infinită e-ntinsoarea împărăţiei Soarelui, care are palate pe coaste de marmură, cu ferestre ce au perdele ţesute din mrejele de aur rumen unde aerul e diamant la care au ţesut ani mulţi la număr Zânilesurorii albe, deci ale Dokiei, creatoarea Universului,că nici umbra nu se prinde de-atmosfera radioasă.

Sânzienele, ale Soarelui copile, pot trece prin eterul diafan, de se opreşte şi Soarele pe boltă la solstiţiul de vară privind fascinat cum aruncă-n lacurile limpezi, roze, cu mânuţe albe, în zori de zi învăluite de zumzetul albinelor şi aromele lanurilor în pârga grâului.

Mihai Eminescu ne îndeamnă să luăm aminte la tablourile mândre din mănăstire, nimerită zugrăvire alemiturilor dace, a credinţei din bătrâni, a sacerdoţilor geto-daci, deţinătorii ştiinţei primordiale. Unicul Rai e Dacia eternă care a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti.Eminescu atinge cote nebănuite şi greu înţelese de rânduri de vieţi, dar apogeul sintezei ştiinţei primordiale este dezvăluit în poemul cosmogonic Luceafărul.

Eminescu a surprins benzile de frecvenţă cosmice în complexitatea lor ce încheagă suflul vital, planurile existenţiale. Este unic în călătoria către începuturile cosmogonice pe care nici ştiinţa timpului  n-o dezvăluise. Foloseşte categorii filozofice păstrate cu zeci de ani înaintea ştiinţei vremii sale, dar prezente în sanscrită.

Surprinzător este statutul femeii în raport cu cel al bărbatului care este foarte tânăr în Univers şi pe care-l prezintă ca fiind copil din flori şi de pripas, pe când femeia, deşi imatură în mintea bărbatului ce-i spune că e copilă, asta e, imatură ca şi el, acesta se înşeală.El nu-şi poate depăşi condiţia de care fata e conştientă, şi nu-i de faţă când Cătălina conversează cu zonele astrale ale căror mesager, Luceafărul, e coloana de lumină Din Zări din tot înaltul la care ea are acces.

Eminescu studiase misterele universului, a citit studii de fizică avansată, şi-a însuşit concepte din marile filozofii universale, din înţelepciunea străveche, pe care le-a înţeles ca nimeni altul şi le-a sădit în literatura noastră.

Personajul cel mai bine redat este Cătălina, care e din rude mari împărăteşti, de viţă nobilă şi unică în felul său că-i instruită şi înţeleaptă şi îşi cunoaşte locul în universul cosmic uman, ştie că are posibilităţi fizice limitate, nu ca inferioritate, ci ca rânduială obiectivă. Are o minte sclipitoare, viteză de analiză şi de sinteză incredibilă.E o prea frumoasă fată în sensul de strălucitoare, luminoasă ca expresie energetică şi element component al esenţei existenţiale.

Universul lui Hyperion anihilează spaţiul şi timpul, dar de invidiat este omul ce se bucură la nivelul intuiţiei sale de splendoarea trăirilor sentimentale, ce are la temelie elementul luminos şi unic.

Fecioara începuturilor a parcurs drumul de la vestală la nevastă atunci când a născut primul băiat cu care a intrat într-o lume nouă ce-a adus cu sine lumea tatălui ce n-a existat până atunci pe Pământ. Evenimentul, deviaţie de la legea veche, adică păcat inexplicabil omeneşte, considerat de origine divină, nu poate fi şters din memoria colectivă. Fecioara – vestală păstrează lumea androgină, neglijată total aproape ca interdicţie de Istoria Universală, ce invocă într-o nebuloasă lumea fascinantă a Marilor Preotese şi pune la baza lumii Tatălui Creator, ce presupune şi tatăl necreator. Prea Sfântă este numai Născătoarea.

E unică fata de împărat cum e fecioara între sfinţi, deci specială că-i androgină din moment ce-i înconjurată numai de sfinţi, deci Eminescu n-o aşază între îngeri.Este făptură de basm, o linie a istoriei veridice paralelă cu istoria percepută în zilele noastre, unde strămoşii au o imagine ştearsă de interesele patriarhale. E mândră-n toate cele, adică omniprezentă, cea mai importantă, ba mai mult este O prea frumoasă fată, că-i luminoasă, are o strălucire specială  ce surprinde îngemănarea energiilor telurice cu cele cosmice universale pe care înzestrarea modestă de pământean nu le poate pricepe, aspect de care e conştientă Cătălina şi nu e de neapreciat pentru o fată atât de specială, o făptură expresie a suflului vital.

Specială e Cătălina şi fiindcă distinge energiile naturale ce compun bărbatul din Flori şi de pripas un apărut de nică ieri. El s-a ivit în universul vestalelor ca fiu al altor energii ce-au forţat explicaţiile apariţiilor altor categorii socio-umane, dintre care categoria cultică a Tatălui Creator implică existenţa unui tată necreator, declarat Tatăl Nostru cel Ceresc adică Tato Nipal cum ni-l transmit geto-dacii( vezi Ol. Luca)indicând înălţimile celeste, ca munţii din Nepal.

Ce special surprinde Oana Opaiţ categoria de energii create,dar şi necreate. Iată că Tatăl Nostru este special de ne transmite că există o infinitate de lumi în energiile necreate cele cu care nu suntem în vibraţii şi pe care le invocăm verbal prin rugăciuni, prin practici cultice, prin simboluri moştenite de la străbuni păstrate în subconştient.

Istoria omenirii e traversată de Fecioare cu prunc adică băiatul susţinut la piept de către Marea mamă ce-a preluat rolul Marilor Preotese.Cel mai aproape de lumea noastră este Iisus, temelie a creştinismului patriarhal, în care un loc anume are numai Preasfânta Născătoare,Sacra Maria. În timpuri trecute multimilenare, lumea androginelor a apus de mult. Acest eveniment al lumii vechi a fost reluat în veşminte potrivite pentru timpurile noi aici, în lumea geto-dacă, unde s-a născut şi Luceafărul, unicul poem ce aduce în prim-plan Universurile multiple, categoria de Hiperspaţiu, mantia imensităţii spaţiale din care a reuşit Hyperion să evadeze într-o sete care-l soarbe, pentru a ne arăta traiectoriile cosmice.

Timpul încearcă în zadar din goluri a se naşte, unde nu-s hotare, unde totul e supus uitării celei oarbe, deci e vorba de tărâmul celălalt din basmele noastre, din obiceiurile străvechi aşa că să nu mai aducem în dezbatere pe Kunici pentru un presupus fragment cules tot de la noi şi prezent în Sburătorul lui Heliade Rădulescu.Nu acest fragment a  inspirat pe genialul Eminescu, ci erudiţia sa unică atinsă de harul divin. Cum să-l fi sărăcit în exprimări literare, ori pierderi de substanţă când poemul Luceafărul, unic în lume, dezvăluie adâncurile înţelegerii căilor astrale ce-a aşezat omul pe portativul energiilor iubirii specific umane, pe care-s geloşi chiar şi luceferii, că nu pot vibra pe undele iubirii sacre şi culmea nici nu-s conştienţi de această realitate.

Iubirea captează entităţi superioare energetic, de poate face salturi pe legităţile universale spiralate care la genialul Eminescu sunt exprimate în modalităţi poetice neatinse de nimeni pe pământ şi să nu ne mai raportăm la nimeni din moment ce acesta a devansat ştiinţa cuantică, Teoria relativităţii, Universul tridimensional, Spaţialitatea temporală, Relaţia dintre curgere, mişcare şi transformare  etc. ca în manuscrisul 2267 analizat de I.V. Câmpan, aşa cum acestea iau Formeşi culori care n-au chip şi nume; cu alte cuvinte ştiinţa fizicii spune E=mc2şi nu trebuie să ne minunăm, ci numai să gândim.

Eminescu a fost un savant al timpului său. Timpul capătă greutate de sematerializează în energie creată din cea necreată. Moartea e reflectare a timpului asupra materiei create, a materializării energiei sub forţele repeziciunii,spune genialul, adică al vitezei în vid, a luminii ca megaenergie cosmică întâlnită în datina Maginikelor la 9 martie la geto-daci şi adânci sunt adevărurile din găurile negre ale vechilor tradiţii… E prea mult s-ar putea crede însă Eminescu spune că rândurile de vieţi înmărmuresc măreţ întru veşnicia memoriei universale.

Luceafărul capătă nume când porneşte pe căile astrale şi devine Hyperion, adică sclipire de cunoaştere arzândă, de dor ce-l ispiteşte pe coloane de lumină absorbită în adâncurile astrale ale cerurilor Universului, pentru a descifra tainele Orei de Iubire. Nimic nu e de suprafaţă în creaţia eminesciană. Ora nu aduce în atenţie timpul,ci strălucirea energiilor iubirii cu care-s înzestrate vestalele solare ce pot străbate adâncurile existenţiale capabile să atingă zonele astrale. Cea mai densă toponimie ce cuprinde cuvânte precum:Ora, OrNika, Oradeea, Orăştie sunt nume al Marilor Preotese străvechi, oreenele, hiperboreenele de pe teritoriul din inima Europei vechi, zonă din curbura carpatică unde trăiesc astăzi românii.

Oana Opaiţ aduce în dezbatere atât de inspirat expresia Ordo Seculorom ce concentrează analiza precedentă fiindcă vibrăm pe unde comune în înţelegerea bogăţiei de cunoaştere astrală şi fiecare om e special chiar de înfloreşte pe arborele de cunoaştere în momente diferite în timp. Când Hyperion porneşte  să-şi schimbe statutul,  aflăm că rânduielile universale sunt imuabile, aspect ce-l află cu surprindere ca parte dintr-o rânduială de neînlocuit, ce poartă al nemuririinimb şi strălucirea de gheaţă şi care nu poate fi dezlegat de Greul negrei veşnicii pentru O Oră de Iubire. Cât de special ne luminează geniul de neatins al poetului că viaţa pământeană e iubirea cu care am fost binecuvântaţi şi cât de deosebit e locul omului în Univers!

Ce nobilă este Cătălina, Preoteasa Vestală, unică şi primordială  în Universul Uman, ce prin energiile iubirii l-a clătinat de pe orbită şi pe celestul Luceafăr, care vine cu mare cheltuială energetică şi de fiecare dată  e tot mai greu  să atingă tangenţial această sferă de existenţă. Ce de compensaţii îi oferă Demiurgul ca să-l convingă că a primi în dar Moarteanu se poate, fiindcă acest proces presupune uitarea, dispariţia zestrei de informaţii precum ştim din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi din golurile anihilării existenţaîncearcă zadarnic a se naşte.

Ce  speciale sunt în acest context legile creştine unde îndemnul este să fii capabil să uiţi ce nu se poate uita şi să ierţi ce nu se poate ierta.Ce special ne învaţă Credinţa veche că ce Dumnezeu a făcut, omul să nu desfacă şi iată căEminescu ne dovedeşte că nu numai omului îi este interzis să escaladeze orândeleuniversale, ci şi luceferilor, existenţe superioare.

Vestala, fată de împărat, atât de tânără, deţine mental cheile atracţiei universale de care e conştientă şi de aceea e conştientă că pe calea ce-a ales-o Luceafărul ea nu va merge niciodată. Luceafărul n-are această înzestrare şi de aceea încearcă imposibilul ce-i era de neînţeles. Insistentă este argumentaţia prin care i se explică înlănţuirea existenţei universale că: Din sânul veşnicului ieri / Trăieşte azi ce moare cum reia Radu Gyr, atât de special:în cei de ieri sunt cei de-atunci şi lunecăm mereu din strămoşi în prunci.

Involuţia Universală este imposibilă! Iată o înţelegere adâncă prin care omul aspiră evolutiv la trepte înalte de cunoaştere a existenţei Ordo Seculorom.

Tot ce este rânduit are început şi sfârşit pe traiectoria proprie fiindcă şi Luceafărul se împacă cu imaginea surprinsă de poet, că pare pe veci a răsări, că-l paşte din urmă moartea şi că posibilităţile de a trece dintr-o lume în alta, de la o formă astrală la cealaltă înseamnă pentru toţi şi pentru toate a te naşte şi a muri şi a muri spre a te naşte. Că aşa cum Un soare de se stinge-n cer,  se aprinde iarăşi soare,  nici Luceafărul nu-i unic, iarfata de împărat nici n-o să ştie de va fi el sau altul că n-a fost decâtun dor purtat de gândpe care oamenii îl pot alunga şi la care se pot întoarce, pe când Luceafărul rămâne ca-n ziua cea dintâi nemuritor şi rece.

Cătălina poate apela la bogăţia ţesăturii sale de pricepere: un dor purtat de gând pe cote atât de speciale,pe când Luceafărul apune şi răsare şi asta-i doaro părere.Demiurgul dă legi şi stele cu noroc, dar acestea înfruntă prigonirile de soartă pe când Luceafărului nu-i este îngăduit aşa ceva, chiar dacă această libertate e posibilă în cugetul nerostit, într-o lume intangibilă, specială şi unică, fantastic amplificată de energiile iubirii cu planuri şi trepte prin care omul înţelege rosturile lumii, întemeiată pe echilibrul balanţelor energiilor universale.

Iubirea nu-i o cale de evoluţie ci o infinitate de mişcătoare cărări.

Luceafărul este un complex poem ştiinţifico-filozofic,  aşa cum precizează şi Oana Opaiţ, că de-ar pieri toată înţelepciunea lumii Luceafărul poate recrea întreaga spiritualitate a omenirii.

Cunoscător al orândelor orogenezei, geniul eminescian face trimitere la Cuvântul cel dintâi ce dă înţelepciune.  Cine poate accepta într-o lume patriarhală că mesagerul este Vestala înzestrată cu energiile superioare ale iubirii de creaţie pe multiplele  planuri de vieţuire de pe Terra.

Etapa de început a istorieiomenirii, cea veche,este codată într-o ştiinţă paralelă ce păstrează simbolic în memoria colectivă înţelepciunea lumii. Mihai Eminescu dezvăluie realităţi geto-dacice când scrie că cei doi tineri sunt blonzi, obişnuiţi, reali materialiceşte, conştienţi de statutul lor, cu roluri precizate în devenirea lumii, dar Cătălina este diferenţiată prin multiple aspecte.

Cătălin e dintr-o lume mult mai nouă cu vicleniile sale, pe lângă casă, şi-o consideră şi pe Cătălina copilă ca şi el, dar fecioara vibrează pe cote înalte de cunoaştere. Simte prezenţa Luceafărului chiar dacă acesta e dintr-un colţ de lume, într-un ungher, tangenţial cu pământul  ce ţese cu recile-i scântei o mreajă de văpaie, ce-o înconjoară, de-i umple şi sufletul şi inima.

Îl vede cu ochii minţii tremurător în oglindă, indirect, ca pe un ecran din holospaţiu, de-i luminează-n vis adâncurile fiinţei, adică telepatic. Cea mai tulburătoare informaţie astrală este descrierea trecerii într-o altă dimensiune pe calea energiilor cu viteze incredibile ce cuprinde totul rotindu-se în cercuri pânpiere totul, iar din necunoscut Un mândru tânăr creşte, din Mare nu din Ocean, fiindcă locul Luceafărului e delimitat, precizat. Vine cu-n toiag încununat cu trestii ce măreţ exprimă întreirea de energii pe columna universală a ordinii cosmice. Surprinzătoare e imaginea tânărului ivit din Luceafăr, un tânăr cu păr de aur moale, înfăşura în aura diafană, mândru, înalt, bine făcut ce spune că vine dintr-o sferă diferită şi să nu uităm că Adam şi Eva aveau veşminte speciale, diferite de cele create mai târziu când s-au schimbat condiţiile atmosferice.

Se prezintă ca fiu al Cerului şi al mamei sale Marea, care din vechime este păstrat la urmaşii geto-daci sub numele de NiKa (Ni-apă şi ki– pământ). A ieşit din apele primordiale fără mărgini.

Precizările ne duc la Iisus, din credinţele geto-dacilor hiperboreeni, blonzi, cu păr de aur moale aşa cum Cătălin şi Cătălina sunt individualizaţi fizic. Numele acestora sunt gemene, iar la noi gemenii sunt divinii. Să fim atenţi la ce-i promite Luceafărul Cătălinei şi anume o lume cu palate de mărgean dintr-un ocean, un cadru special precum este Raiul din Edenul prezentat în legendele biblice. Cătălina – vestală de la facerea lumii, ştie că omul s-a depărtat de lumea începuturilor ce se mai păstrează numai în memoria colectivă şi îmbracă veşminte specifice comunităţilor umane numite religii, adică legităţi străvechi, dintre care un loc special îl are lumea hiprboreeană din nordul Dunării de unde Iisus, Liu, Oroliu în Tăbliţele de la Sinaia(vezi Arimin Olariu) merge la emeşii galaţi plecaţi în Sumer nu să strice legea veche, ci s-o îndrepte fiindcă aceste comunităţi din Carpaţi erau presaţi să renunţe la vechea credinţă. Acesta este miezul doctrinei creştin-ortodoxe pe care ne-o transmit strămoşii, pentru care au suportat martiriul refuzând doctrinele străine.

Eminescu insistă că Luceafărul e Domnul Valurilor, ce poate fi perceput numai în somn, deci e fiorul vibraţiilor Universului ca pulsaţie cosmică. Marea şi Cerul începe a se roti în locul unde se iveşte şi unde piere, un loc înconjurat de rumene văpăi, locuri speciale numite de mecanica astrală găuri negre, precizare ce-o distingem şi din faptul că tânărul ivit din Ceruri are plete negre, adică coduri neştiute de oameni, pe când cel ivit din spuma Mării e cu păr de aur moale ca hiperboreanul Iisus. Ştiinţa mai are de iscodit multă vreme, fiindcă Eminescu aduce în atenţie adevăruri din adâncuri luminate, când ia în calcul Sărutul care-i pecete cosmică energeticătransmisă omului, fiul Cosmogoniei ce marchează începutul unei alte dimensiuni umane, cel de maturitate ce se amplifică cu energiile regenerării ce sudează înlănţuirea existenţială percepută ca nemurire la nemuritorii noştri strămoşi.

Luceafărul vine plutind în adevăr scăldat în foc de soare, din lumea cerurilor sale şi-i promite cununi de stele Cătălinei, să-i împodobeascăpărul bălai(iar şi iar). Unică e replica Vestalei ce înţelege că pe drumul promis nu va merge niciodată,că nici el nu poate să se scoboare(de unde oare) fiindcă e nemuritor, iar ea e muritoare. Cerurile nu pot fi escaladate aşa cum corect intuieşte mintea omenească.

Luceafărul îi cere Demiurgului – Tatăl Creator,să se nască din păcat: iată cheia marelui mister din Păcatul Divin adică noutatea ce departajează lumea vechea de cea nouă, când se naşte bărbatul şi ce confuzie învăluie acest eveniment special din istoria omului, ce-a declanşat o altă lume cu alte legităţi în care trăim noi cei de azi, care învăţăm că Eva, prima femeie a fost ispitită de şerpiliene energii, nu de altceva, să procreeze cu Adam, dar ce special este acest Păcat care este Divin, cosmic, astral şi aduce în prim-plan pe Tatăl Ceresc ce-şi trimite mesajul energetic prin fiul său pe pământ.

Iată că o vestalăa născut băiatul şi o întreagă înlănţuire mentală a omniprezenţei Tatălui care nu anihilează Născătoarea Sacră.Sfinţii părinţii ce-au întocmit Doctrina Creştină au forţat nota în multe situaţii prin care consideră că femeia născătoare este vinovată, păcătoasă, dar meritorie că a fost şi a rămas prezentă în timpul sacru pe această traiectorie de înlănţuire.Sacra Maria e venerată cu Preasfânta Născătoare în bisericile creştine.Prin cuvântul păcat mama născătoare e venerată fiindcă-i aleasă pentru o asemenea misiune ce-a transmis-o noii lumi.

Istoricii antici se minunau că geto-dacii se cred nemuritori aspect prin care s-ar depărta de credinţa veche.

Luceafărul precizează că nu poate să dea în schimb Nemurirea pentru o Sărutate, întâlnire tangenţială, dar se corectează precizând că doreşte să ştie cât o iubeşte de tare în sensul că-s energii ce se deosebesc prin trepte de existenţă. Deşi îi stârneşte un amor nespus ascultă de îndemnurile de iubire pământeană ale lui Cătălin.Eminescu îl numeşte copilaş, aşa cum a venit pe lume în vremuri astrale mult depărtate că nici omul nu le mai poate parcurge decât cu gândulAcolo unde nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri ase naşte.

Apare categoria filozofică Nimicul care e totuşi ceva / O sete care-l soarbe / din adâncul uitării celei oarbe / adică aşa numitele găuri negre astrale, care captează şi lumina, şi timpul, de curbează spaţiul despre care nu ştia nimeni pe vremea lui Eminescu.

Luceafărul plânge pentru prima dată dovadă că este la marginea atmosferei unde vibraţiile iubirii  ţin în echilibru existenţa. Creatorul e Doamne, Domnul la geto-daci, şi-i precizează că e din forma cea dintâi, că trebuie să rămână oriunde ar apune,  că-i veşnică minune şi că ceea ce-i spune e din cuvântul cel dintâi plin de înţelepciune prin care să înţeleagă să nu-şi mai dorească o altă soartă ca avertisment pământenilorce au pierdut sensurile păstrate de iniţiaţi ori le-au depărtat de adevărul eternului întreg, că nici Creatorul nu-şi poate nega puterea, lumină din lumină, adică energie din energie.

Chiar şi veşnicia este structurată când îi spune că se angajează să-l slăvească pe Creator pe-a lumii scară-ntreagă, dar e clar că nu poate realiza aşa ceva decât cu ajutor astral. Demiurgul îi precizează Luceafărului că dacă-l dezleagă de legităţile specifice fiecărei trepte moare forma în care el este şi astfel dispare totul.. Hyperion înţelege că nu se poate desfiinţa ordinea universală ceea ce este mult mai mult decât O Oră de iubire. Orânda universală îşi are secretele în legităţile cosmice, iar cheia relaţiilor dintre formele energetice e mai presus de Creator, iar valurile mării călătorind spredânsul îl aduc în locul lui ştiut din cer.

E sfătuit să rămână în Cer şi să nu–şi dorească Nevrednica iubire, diamantul clipei dintr-o lacrimă. Secretul acestui poem este că Luceafărul nu cere decât O Oră De iubire, dar pentru acesta timpul nu există, iar pământeanul ar spune: şi ce mare lucru a cerut? Ora era cunoscută în vechime drept Orantă, invocatoare a Soarelui, a lui Ra, şi toponimia geto-dacă o păstrează ca vestală sacră de pe cele mai înalte culmi ale existenţei.

De la statutul de Fată de împărat,tânăra devine apoiCătălina, deţinătoarea undelor de energie pământeană, întregitoarele nemuririi geto-dace, ce–s greu de înţeles de către alte seminţii, iar în mesajul cosmic e Ora de iubire. Nu vestală, ci născătoarea lumii prin iubire, formă energetică specială a echilibrului vieţuirii omeneşti, pe care Eminescu a înţeles-o în genialitatea sa universală. Ce specială e clipa de iubire că doar durează-n vânt, dar vibraţiile se nasc unele din altele şi din nou apare soarta şi norocul, prigonirile de soartă ca momente ele valurilor energetice.

Timpul pământean eminescian e concentrat în clipă, fiindcă trăieşte azi ce moare şi numai prezentul clipei e contemporan cu omul, aşa cum timpul sacru e numai la prezent. Viitorul e numai intuit, nu există. Trecutul a rămas în depozitul de cunoaştere al omenirii.

Întregul nu se poate destrăma de-o clipă efemerădintr-un ungher de lume. Mihai Eminescu aduce în atenţie repetat Înţelepciunea cea dintâi, forma iniţială, Tradiţia primordială ce-a traversat omenirea sub forma Vestalei, mai apoi a Fecioarei cu pruncul, la cea din zilele noastre de Preasfântă Născătoare, ce-a adus în lume Băiatul, fiul şi Tatăl. Doar Vestala are acces la Forma cea dintâi de rămâne veşnică minune.

În poemul filozofico-ştiinţific Luceafărul, Eminescune aminteşte mereu că lumea străveche geto-dacă este un centru special de existenţă unde trăiesc oamenii blonzi peste care cade iubirea cosmică a energiilor cu flori argintii: Pe creştetele a doi copii/ Cu plete lungi bălaie în contrast cu singurătatea Luceafărului care recunoaşte că nu-i unic ci numai individualizat ca să-l identifice Cătălina, şi-i sărac sufleteşte, că n-are acces la iubirile cătăline.

Fata, cu toată tinereţea sa, e bogată sufleteşte, iubeşte, se bucură, râde şi-i împlinită alături de băiat, escaladând neîmplinirile şi rătăcirile de soartă printr-un optimism puternic.

Poetul înalţă energiile iubirii feminine pe cote astrale, ce inundă spaţiul existenţial când ne învaţă că întâmplările sunt necesităţi ce se întrepătrund prilej cu care inteligenţa selectează binele de rău, frumosul de urât, înaltul de josnic, bucuria de amărăciune, izbânda de eşec, vechiul de nou, deznădejdea de încredere.

Mihai Eminescu e mândria noastră cea dintâi, din care izvorăsc lumine în veşnicie, când nu renunţă în a ne aminti mereu că suntem parte a scării Universale: Şi timp şi spaţiu de-ar pieri,/ În văi de întuneric,/ Ele din nou ar răsări,/ Ca să se-nvârtesferic.

Să nu uităm niciodată că Eminescu ne-a fost dat pentru a ne ţine loc de suflet.

 

 

Bibliografie:

 

  1. Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Istros, Muzeul Brăilei, 2002;
  2. Mihai Eminescu, Versuri lirice, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1999;
  3. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985.