„Simfoniile de-amiază” ale tropilor sau „infinitul din desăvârșiri”

sergiu_botezatu

Este cinic să divorţezi de dragoste

Şi s-o exilezi departe de lumină

……………………………………………….

Dealtfel, în Universul existenţei…

Lumina e mai puternică

Şi te va spăla de întuneric.

Sergiu Botezatu

Chemarea sau condiţia celesta a luminii

De întuneric cu fulgere sunt biciuit

Şi de la mine lumii m-am cerşit.                 

Sergiu Botezatu

Pornit „în căutarea” dublă a „luminii” personajul liric al condeierului S. Botezatu (vezi volumul „Plimbări prin lumină”, Ch. 2013) demonstrează prin cele mai reuşite piese o sete de cunoaştere aievea a condiţiei de om şi de lume dinspre adevăr. Poezia pentru el este un prilej  de deschidere francă şi firească, dacă nu un dialog cu sine: „Râuri de sânge mă revarsa-n colţoasa cascadă. /Te rog, lumină, prinde-mă!”. Teama de „ploi”, de „noroi” şi de „grindină” îl fac să se adreseze, nu întâmplator, către „lumină” („… lumină să fie…”). „Biciuit” de „fulgere” – în procesul dificil de cunoaştere a eu-lui său, –v-a conştientiza că l-au „luminat drumeţii”, recunoscând astfel rolul experienţei socioumane. Tot de aici şi râvna de a aprinde lumânări „în cerul său”, de a „topi tristeţea”, de a „zbura dincolo de gândurile sale și de a visa…”, purtat de „gândul” ce-l „duce pe alte planete, /În alte galaxii /În alte universuri…/Într-o dragoste creatoare a existenţei/ şi în adevar, /Unde timpul se topeşte în culori şi în lumină”. În felul acesta versul pentru S. Botezatu devine nu numai o mărturisire, dar şi o necesară „rugăciune…”, un fertil monolog interior febril în faţa „mărilor şi oceanelor Divinităţii”(„Plouă cu vise şi culori, /Ninge cu flori… Întreaga viaţă nu luptă,/Ci scrie poezii Dumnezeieşti./…/Timpul nu mai e duşman nimănui./Timpul nu mai e…/Nimeni nu îmbătrâneşte./…/Fiecare îşi trăieşte fericita clipă./Fiecare îşi trăieşte veşnicia./Divinitatea ne dă aripi/Să depăşim limitele…” – „La noi deja e Rai…”). Suprapusă pe noţiunea de „existenţă”, ideea de Divinitate îl va preocupa în limita înţelegerii personajului său meditativ-liric mai mult desigur intuitiv, cum e în „Gând orfan”:„Ninge cu universuri în celulele din inima lui Dumnezeu,/Ninge cu universuri în celulele din inima mea…/Să fim noi oare Dumnezei?/Ori Dumnezeu e în fiecare din noi?”). Supus „potopului rugăciunii”, va conştientiza nu numai „greul iertării”, dar şi condiţia„luminii” („Plouă lumini în universuri ca să fie dragoste…/În viteza gândului se sting şi se aprind vieţi…/se scriu cărţi…/În ceaţa cărţilor nescrise/Ascuns e soarele orfan…/Şi eu orfan…/ Şi noi orfani…) între „umbra speranţei pustii” şi „Leproase amintiri”. De unde şi întrebarea retorica din poemul „Simplu”: „De unde, Doamne, aşa putere/Ca să trăim,/Să îndurăm multa durere/Ce n-o dorim./Să facem tot ce ni se cere,/Să mulţumim./Să împăcăm bune cu rele/Într-un destin.” Evident, Creatorul este şi izvorul lumii, energiilor şi conştiinţei ei universale. O altă condiţie, pur şi simplu, omul nu are decât să nemoară („Să facem tot ce ni se cere,/Să nu murim”), deşi firea lui îndoielnică nu încetează a se clătina/ văicăra, ajuns la capătul epuizării fizice şi morale:”Oare mai este-n noi putere/Ca să mai fim/Acel destin ce-ntr-o durere/Îl plăsmuim?”. Drept cu sine, personajul liric al condeierului se va revolta cu deplin temei că „Milenii îndurăm durere,/Blestem divin/Cerşind tot ce se poate cere…”, dar nu fără acea ironie proprie naturilor „catilinare” care nu se împacă nu numai cu „cerşirea…”, dar nici cu faptul de a „fi cerşiţi” sau de a „minţi” „că avem „multă putere”.

Revelaţia condeierului e dictată de cea a naturii, de mutaţiile ei („Când o frunză cade,/Cade o veşnicie/Pe pleoapa întunericului divin…/Cade ca să se nască/Primăvară/Şi lumină…) De aceea rezonerul său liric şi jinduie să „…scrie culori,/Muzică divină,/Albaştri nori/Şi vise în lumină”, dar totodată şi „…priviri,/Zâmbete multe,/Pace-n amintiri/Şi lucruri sfinte”, „căldură,/Iubire mare,/Divina rugăciune/În lumânare”. Relevante şi căutările parabolice de altă natură (gen cele din „Bătăi în Lună”, opuse „Incoerenţei pură/În aparenţă dură” şi „Epuizare până la demenţă,/Paralizată-n eleganta somnolenţă”…), menite a întreţine un dialog cu firea, cu însăşi creaţia Providenţei: ”Băteam/În geam…/Ţipam în gura mare!/Şi aruncam cu însuşirile-n mirare…/Şi nu era deloc pe placul nopţii/Să vadă Luna-n bunăvoia sortii”.

Atât călătoriile înafară, cât şi cele în interior sunt legate, generatede„lumină”, de prezenţa şi de necesitatea ei continuă („Hublou”, „Homer”, „Pământenilor” etc.). Sub raport polemic, parodist-ironic, opuse „tăcerii”, poiezicerile lui S. Botezatu („garnisite” „cu îngeri,/Cu cer/Și cu zbor…”) sunt „iluminările” „Stelei celei de altădată,/Când rătăcea prin întuneric”, vorbind în propriii săi tropi. Utopismul  versurilor vine din starea lui neîntreruptă de vis şi de „paradis”, de zi fără limite („La noi nu este noapte–/Un Soare apune şi altul răsare./Nimeni nu doarme”. Mai mult, rezonerul liric al poemului „Pământenilor” este un militant forte al „telepatiei” şi de facto şi de jure nu vede nimic din ceea cear periclita armonia socioumană: „Nu sunt ţări şi hotare,/Nu sunt legi şi alte interziceri,/Nu sunt armate, armamente,/Nu sunt războaie,/Nu sunt lideri, proroci, dictatori,/Filosofi, poeţi, artişti, politicieni,/Profesori, oameni de ştiinţă, jurnalişti etc./Nu sunt limbi”). Cea de-a doua parte a poemului, revelatoare prin structura ei expresionistă şi parodistă, iluzionistă, minează din interior realitatea unei existenţe ireale, in fond gnostice, lipsite de lupta contrariilor (Nicio specie nu distruge alte specii–/Ne alimentăm din lumină şi căldură./Nu este fidelitate si nu este trădare;/Nu sunt prieteni și nu sunt duşmani;/Nu este dragoste şi nu este ură;/Nu sunt laude sau reproşuri;/Nu sunt aşteptări şi dezamăgiri;/Nu există învinuiri;/Nu este bogăţie şi sărăcie;/Nu sunt criminali şi nu sunt judecăţi;/Nu este ceartă şi neînţelegere;/Nu este critică sau apreciere;/Nu sunt religii si nu sunt atei;/Nu există ceva necunoscut”). În schimb, triumfă fericirera mult virată„Cele mai plăcute clipe sunt naşterile:/Când te naşti şi când naşti;/Nu sunt femei şi bărbaţi;/Nu este sex;/Nu sunt familii şi nu sunt orfani –/Maturii au grijă de copii/Şi copiii au grijă de maturi./Nu sunt boli şi nu este luptă pentru a trăi…/Viaţa există în armonie cu ea însăşi./Nu este moarte –/Este doar viaţă”, „utopismul” incredibil. Realitatea râvnită este una superioară, dar de neatins pentru individul neevoluat/ subdezvoltat, materialist, pentru care viaţa e o luptă permanentă.

Metamorfozele versului lui S. Botezatu mizează însă nu numai pe magia „luminii”şi pe cea a „armoniei”, pe jocul fanteziei,  dar şi pe chemarea inimii, dată fiind însăşi condiţia sa general-umană (ocrotită de nemurire, astrologic vorbind…):  „Privesc la soare…/Înfig razele luminii în el/Şi de acolo peste mine/Sângerează lumânarea întunericului …” . Elocvente în acest sens sunt şi „Depărtările” şi „Picturile pe cer”, pe care evident poetul le crede respectiv „vise cu lumină” şi „mesaje pictate”. De aici şi îndemnul de a „privi mai des la cer” şi de „a nu fi indiferenţi/ La ce ne spune vântul…”. Dar şi cel de a-i citi pe verticală sarcasmul, mesajele ironic şi tropic de „Învingător şi cerşetor”, în ipostază de „Măreaţă umilinţă…” şi de „Naştere sfântă din lumină”, de „convingere adâncă” între „progresivul iad” şi „paradis”. Atingerea punctului vulnerabil al cunoaşterii, mai bine zis al pendulării între „lumină” şi „întuneric”, va evidenţia direct şi indirect însăşi atitudinea personală a sosiei reflexiv-lirice auctoriale dinspre „dragoste” pândită de „rătăcirile” în bezna inconştientului (dominate şi diriguite fireşte de către forţele adverse mereu la datorie…).  Dejucarea fiind a „Cinismului” şi a agresivităţii (dictată de către el şi de călcare în picioare a „rugaciunilor” şi „speranţelor”) pun în prim-plan primordialitatea „luminii” „în Universul existenţei…”, deoarece (după convingerea rezonerului liric auctorial…) aceasta „e mai puternică”.  Ea te poate, printre altele, „spăla de întuneric” şi „dezbrăca de minciună…”. Şi culmea desigur – „îţi va aduce în faţă oglinda adevărului” (urmărind un singur scop: „să te topească cu tot/ Ce este cinic…”). „Cinismul”, finalmente, răsfrânge într-un fel nu numai „divorţarea de dragoste” şi „exilarea departe de lumină/Pentru a-ţi regăsi confortul rătăcirilor/

În întuneric…”, „forţarea inimii/ să pulseze minciună în artere/Pentru a-ţi umple capilarele cu ceaţă/Şi gheaţă…”, dar şi tupeismul de a „vomita peste lumină/Şi de-a îneca privirea adevărului în propria-ţi greaţă/Pentru a orbi zilele şi nopţile multor rugăciuni/Şi speranţe…”, de „a te scălda în latrina asta monstruoasă/Şi de-a crede că eşti al timpului stăpân…/Păgân”.

Remarcabilă este şi versificaţia gnomică (gen celei din piesele „Ceaţă pe faţă”, „Ploaie căruntă”: „Probabil, Dumnezeu/E prea bun cu mine…/Probabil,/E prea bun cu noi toţi…/De-aceea şi e Dumnezeu…/Probabil…// Un Dumnezeu nu poate fi rău…/Din astă cauză îi cerşim fericiri,/Scuipând uneori în El…// Formula binelui e să fii bun cu toţi…/Chiar dacă ei te înşeală,/Te vând/Sau te cumpără…/Vând?…/Înşeală?…/Ce cuvinte dure/Poate inventa omul,/Doar ca să nu fie bun….”),  „Nopţi şi tăcere” etc.).

Condeierul, dincolo de problematica general-umană cultivată în modul său reflexiv-liric, manifestă un interes aparte, constant, dacă nu mereu crescând, faţă de cunoaşterea etico-civică de sine, privit din optica „zborului prin nori la soare”. Or, întrebarile retorice abundente/ frecvente mărturisesc tocmai ceea ce-l nelinişteşte cel mai mult în acest proces asiduu de învingere a necunoscutului, a accederii lui dinspre sine şi lume: „Oare/Mai avem credinţă de-a ajunge la destinaţie?/Oare/Mai avem puteri să respirăm inspiraţie?/Oare/Mai avem o clipă destinul să găsim?/Oare/Cât infinit mai e să rătăcim?/Oare nu e prea mult „oare”?”. El ştie a-şi revizui gândirea din perspectiva imperioasă a adevărului („Multe gânduri adunate/În valizele dureroase ale inimii,/Risipă crudă a unor speranţe iluzorii…//Totul vine din explozia aceluiaşi adevăr…//Să răspund cu aceeaşi monedă?/Cred că e prea mult rău în această istorie…”), dar nu uită niciodată de relaţia „viaţă-clipă”, precum şi de cea de „scânteie”-„risipă” sau de cea de „apus”-„destine”-„dureri” (gen „Apus aspirat,/Amăgit/Şi apatic…/Apus înecat în priviri de jăratic”) sau celor din „Linişte cioplită”: „În cimitirul liniştii cioplite/Aprind candele-n lacrimi,/Ploi să ne spele cu noroiul/Tăcerilor bocite…//…// La porţile pribeagului suspin/E vânt şi risipire de lumină,/Mult scrum cu întuneric şi rugină/Să scuipe în divin…//Şi bezna infinită împărţim/Întemniţate-i sorţi a inocenţei,/Şi din credinţă facem mănăstiri –/Să nu mai fim…”).

Rezonerul său liric–autocritic–aşadar „declară război sordid lugubrelor taverne/Fidele existenţei poleite…” cu gândul „Să ardă în lumânarea rugăciunii” și aprinde culori în pasiunile demente/Şi se dezgustă în fumul negru-efemer…/Desăvârşeşte iubirea divizată şi tardivă,/Iubire înfierată-n soartă…”, ademenit de „ruga speranţei” (or, „și-o lacrimă aprinsă/Potoleşte setea lumânării cristaline/Din spinii rugăciunilor divine…”) – toate cristalizându-se direct şi indirectîn jurul ideii de „destin” reconstituită din afund de „Clipe/ Fripte…” pe care le „Fierbe inima-n tăceri” (de vreme ce „Marele Mâine/S-a ascuns în Micul Ieri…” şi „Rătăci-rea-n Univers” „Pică-n/Pripă” „Cu explozii/din ecoul ars şi şters…”, iar „Patimile” şi „Lacrimile” sunt „Pironite într-un chin/Şi-n tăceri…” de „Înstrăinări…”), suprapuse pe ideea de „Pustiu şi lacrimi”.

Obsesia „căruntei vieţi” şi a „căruntelor lacrimi” îl fac pe locutorul liric să declare că „Atunci când un destin întroienit/Îţi bate la fereastră cu tristeţi,/Nu mai contează de trăieşti sau de-ai trăit,/Nu mai contează ce visezi”, precum „Nu mai contează nici scadenţa devenirii/Şi de e zi sau noapte-n univers şi galaxie”, deoarece „Arde-o căruntă copleşire/Într-o privire oarbă şi pustie”. Mai mult: „Căruntă-i jalea şi dorinţa-i sumbră”, zice mai departe personajul liric al poetului, „Şi rătăcit e focul în lumină,/Şi pestetot e numai umbră –/O ruinată, ruginită devenire…”. Imaginea depresiei totale este alimentată şi de intrarea în impas a „inimii”(„Când inima nu bate”): „E tristeţe cu lacrimi/Când inima nu bate…/Se aprind lumânări/Şi vorbesc tăcerile”. Locutorul liric e pornit să „răscolească” şi să „regăsească tăceri”„În amintiri,/În vise/Şi în gânduri”, fiind absolut convins că „Doar existenţa ce-a tăcut tăcerea/Va fi cuvânt la început de vis…”, de vreme ce „Lumină-n beznă încercăm să fim…” întru „redobândirea eternului infinit”.

  1. Zborul „sufletului” între „zâmbet şi plâns”
Salt

Înalt

În nemurire

Într-o grabă fără ştire

După veşnice ispite

În zbor etern al unei clipe.

Sergiu Botezatu

Metafizică prin însăşi materia ei ideatică, lirică a lui S. Botezatu emană o căldură interioară personală, autorul dovedindu-se preocupat de cunoaşterea propriului „suflet” („Sufletele noastre/Dornice de viaţă,/Sufletele noastre/Dornice de vis./Sufletele noastre,/Rătăcite-n ceaţă,/Luptă pentru viaţă/În zâmbet şi-n plans”). „Zborul în necuprins” al sufletului oricum pentru S. Botezatu este nu numai un îndemn interior, dar şi un principu călăuzitor de care trebuie să ţinem cont. Dotat cu harul „aşteptării”, rezonerul său liric pune preţ pe negrabă/”aşteptare” dintr-un mod al său de a fi „Gol/Cum este soarta” între „optimism şi pesimism”. Paradoxul „încercării” „întunericului” („Acum unii rătăcesc în întuneric şi mai mare,/Iar alţii se scaldă în străinele nopţi albe…”) este unul plauzibil, dat fiind faptul că „au rezistat încercării” şi „Au respirat sensul evadării,/Al infinitului sensibilizat/De o iubire pătimaş ascunsă/În razele Soarelui”. „Aşteptarea” va fi explorată indirect și-n poemul „Gustul şoaptei” („Am venit în clipa ce se duce,/Încuibat în plina aşteptare,/Umilindu-mă în focul de onoare,/M-am înfipt cu moarte într-o viaţă/Şi-am găsit o noapte în amiază,/Am privit în crâncena privire/Şi-am născut în noua omenire./M-am oprit în fuga veşniciei/Şi am plâns tot cerul în sclavie/Împăcat c-un infinit haotic,/Renăscut în clasicismul gotic,/Am aprins dinnou în cer un Soare/Şi-am servit prea dulcea clipă-amară”). În „Simfonia unui drum” personajul liric va fi preocupat de alte „destăinuiri”, trezite de „cântecul de pian” („Jucat pe zori în simfonii de-amiază/Şi-n alergări apuse în ocean”), „Arzând pe nori treziţi într-o fervoare/Cu infinitul din desăvârşiri”. Este desigur o luptă a sinelui cu haosul cunoaşterii de sine şi de lume dinspre „suflet”, jinduind acea „mirare,/Unde culorile se luptă/Pentru prezentul inocent/Din Soare…”, vorbind în propria-i metaforă spirituală.

Poezia ca „amintire a prezentului” şi ca „mare ospaţ de clipe fripte” este o reconstituire tropică a adevărului sociouman din perspectiva „impoliteţei nuanţate de uimire”. Or, numai ea „poate da înţelesul figurat/Aureolei alburiu-flotant”. De unde şi întrebarea retorică: „Nu aţi ştiut că adevărul nu se spune?”. Însăşi „servirea cafelei” simbolizează acel prag/ moment psihologic de deconspirare a „privirilor fardate” care pune în vileag „nepăsarea” şi „şarada vie”, dar şi „dispreţul” faţă de „viaţă” pe care locutorul reflexiv-liric a „umilit-o fără milă”. Altfel credem că nu s-ar mai întrista întrebând/ suferind „pentru cei resemnaţi” : „Dece azi morţii ne vorbesc prin cântec şi versuri,/ Că vii fiind nu au fost ascultaţi?”.

Viaţa/ – existenţa ca o suferinţă, ca un „orfelinat pentru suflet” („Suflete-necate,/ Toate ruinate/ În tristeţi amare/ Şi-n căderi din zbor.// Suflete-obosite,/ Suflete grăbite/ Într-o rătăcire,/ Într-un colţ de vis”) este la propriu şi la figurat însuşi universul trăirilor personajului său liric în ipostaza telurică şi socioumanăcontemporană („Într-o aşteptare,/ Într-un crâncen dor”). Elegiac-sentimentale şi monologico-dialogale, poiezicerile lui S. Botezatu (filosofice, lirice şi patriotice…) ne conving în adevăr de insistența „umbrei” ce „ne aminteşte ca întunericul este present şi în lumină”,  că „o clipă în impărăţia dragostei este eternitate”, iar „ cei ce nu au patrie, nu au nici inimă”.

Tropic poate cam stufos şi calofil uneori la prima vedere, ca orice poet conştient de condiţia sa de „lumină evadată” (”Nopţi să încălzim,/ Lumină să fim”) şi „la un pas de sine”, S. Botezatu („luminează tacit/ Ce tristeţea vede”. Or, reveria, starea poetică a locutorului său liric ipostaziată – de la „zâmbetul solar” („Astăzi m-am topit în zâmbetul tău/ Şi am luminat ca un Soare…”) la „plânsul invizibil” atestează prezenţa unor reale abordări metafizice originale („Durerilor vreau să le spun/ Că sunt durere,/ Că-n mine doar dureri adun/ Într-o tăcere,/ Că rătăcesc prin rătăciri,/ Prin întuneric/ Ca prin minune să-mi găsesc/ Al meu generic”), pornit „a marca toată durerea/ Cu durere” ”Până va rămâne” din ele ”Doar amintirea”.

Lipsa „dorului” în „rugăciune” îl face pe locutorul liric auctorial să se revolte contra „tristeţilor şi rătăcirilor” ce „ne-au exilat” într-un „mare întuneric”. De aceea şi concluzionează că „nu, nu e bine să aduni tăcere/ În visele-nchinate amintirii…”, atunci când evident „și ploile s-au răsculat…/ și gândurile au secat…” de atâta înstrăinare de „dor”. Esopic este vizată şi setea „După veşnice ispite/ În zborul/ etern al unei clipe”. Teatrul reflexiv-liric al poiezicerilor Botezatiene este unul „clădit” din „vise” din „culisele-amintirii” („Pe o scenă cu actori înflăcărată/ Într-un teatru la o margine de soartă”). De unde și gândul deloc întâmplător al credinţei alimentate de propriul zbucium al rezonerului poetic suprapus din interior pe condiţia socioumană a contemporanului/ a „spectatorului” său („De arde-o/ Noapte/ Azi în teatrul arhiplin –/ Ăsta-i focul ce-ncălzeşte-al tău destin”) sufletele condamnate fiind să „muţească” „sub scen㔺i „să răsfoiască” „în culise” „Vise/ Aprinse”.

Oximoronul („Tăceri tu îmi trimiţi în dar”; „Privesc tăcerea existenţei”;”Te strig cu tăcerea”; „Tăcerea muţeşte”; „Surzit de mari tăceri”; „Tăcerea gândea ploi de cuvinte”,„Şoaptele dulci în nepăsare/ Cântă tăceri la întâmplare”) şi metafora („eternitatea îţi vine în braţe,/ zâmbind în ritm cu inima…”), parabola şi „momentul”/  instantaneul „îi potolesc setea de sublim”, de vreme ce „Viaţa e teatru” („Bucuroşi de-a fi pădure/ Nopţi în şir foşnim în stele/ Şi-ndrăznim o consolare/ Într-un mare întuneric.// Bucuroşi de a fi pietre/ Rătăcim într-o tăcere/ Inedită-n foc de soare/ Şi străină-n întuneric.// Bucuroşi de a fi apă/ Izvorâm dintr-o durere/ De trezim o dimineaţă,/ Respirăm un întuneric”).

Poetul „ascunselor limite” („Strânse dovezi din răutate,/ Plânse reproşuri,/ Plânse şoapte,/ Multe răbdări,/ Emoţii moarte…/ Un plâns război…/ Un plâns noroi…/ Şi-o inimă doar pentru toate.// Cum să trăieşti?/ Cum să respiri?”) „gravează un crez”, neuitând să ne amintească de „rătăcire”, de „mocirla” din „morală” şi de „nedefinita stare/ În zeluri de drumeţ” şi desigur de convingerea-i nestrămutată în triumful iubirii atotdomnitoare şi atotcreatoare („Fie tot răul ce poate fi/ Totu-i nimica/ De vom iubi/ Totul ce-i greu/ Vom înfrunta,/ Dragostea pură/ De vom păstra”).Locutorul liric auctorial nu dă uitării „sufletul însângerat”, „…soarta/ Detronată/ În lumea fără carte/ Ce-a renunţat la viaţă/ Şi luptă pentru moarte” şi nici „rătăcirea/ Prin surdele cuvinte”. Dar mai presus de toate crede în condiţia sa socioumană şi-n teatrul vieţii surprinse inspirat în poemul „De-ar fi” („De-ar fi un cântec/ S-ar cânta/ De-ar fi plecat/ Ar aştepta/ De-ar fi pădure/ S-ar umbri/ De-ar fi păcat/ S-ar ocoli/ De-ar fi căderi/ S-ar ridica/ De-ar fi un gol/ S-ar îmbrăca/ De-ar fi o apă/ Ar sclipi/ Numai de-ar fi,/ Numai de-ar fi”). Elocvente sub acest aspect sunt şi alte piese între care „Plimbări prin lumină”, „O stea…”, „Copiilor de la părinţi” („Inima respiră siguranţă/ În tăcerea-aleilor cereşti/ Şi lovind cu dragoste-n distanţă,/ Toţi gheţarii lacrimii topeşti”), „De ziua ta” („Şi mi-e frică să respir în acel cer plin de tine/ Să nu te pierd…/ Şi mi-e frică să vorbesc cu tine/ Să nu mă pierd în tăceri./ Şi mi-e frică să ating lumina/ Să nu cad în întuneric…”), „Vis angelic” („M-am urcat până la tine/ În lumină”), „Acuarelă cu stele” („Întunericul din lumină/ Aruncă acuarelă pe cer”), „Din nescrisa carte…” („Citit-am ce nu înţelege scrisul/ Şi-nalt zburam în tainicul departe/ Să fim un vers într-o nescrisă carte”), „Inima şoaptei”, care cu „dălţile verbale/ A cioplit din inima sa un Soare” („Ce bine că ai sunat din Soare!”).

Dincolo de învingerea cuvintelor  „vom citi în ploi de poezii/ Acele umbre ce în flăcări doar le scrii”, poetul mizând întotdeauna pe starea lor de graţie. Poezia lirică abundă în imagini alimentate de „un amalgam măreţ/De întuneric şi lumină” („Ninge în mine şi în tine –/ O ninsoare divină…”), altfel numit „dimensiunea dragostei…” sau „al nouălea cer”, în care locutorul liric „speră…”. Cât priveşte însă „inspiraţia”, condeierul cochetează galant cu toanele acesteia, deoarece îl „plimbă prin infinitul multor Universuri/ Până la inima iubirii…”. „Plimbărilor prin lumină” le sunt opuse „plimbările prin vise…”, deoarece ele îl pot duce „departe, departe/ În inima luminii,/ Unde nu mai sunt distanţe…”, astfel pomenindu-se – „sărind de pe o stea pe alta” – „Într-o nouă galaxie,/ Într-un nou univers…”. Or, numai „ridicat deasupra universurilor” se poate „scălda in culorile dragostei…”. De la „Poezia ploii” la „Plouă cu şoapte” personajul reflexive-liric al autorului este „invitat” de „Soare” „să rătăcească cu el prin Calea Lactee/ Mână-n mână cu dragostea” întru a „descoperi/ Şi a deveni/ Mult râvnita stea…”. „Sărutări rătăcite” reţine atenţia prin faptulcă locutorul liric „se regăseşte în culorile privirilor”. El „doarme şi visează rătăciri”, „respiră rătăciri” şi „rătăciri admiră”. Şi mai mult, „se înveleşte cu sărutări…”. Iar „Lumina îi aduce in priviri” „Câte un Soare/ Pentru fiecare/ Sărutare”. În definitiv, „Lumina îi arată calea/ spre dincolo de orizonturi”, adică acolo „Unde dragostea e totul ,/ Unde dragostea ne topeşte în privirile ei/ Şi unde se naşte/ Eternitate…”. „Fericirea” îl va trezi din „vis” „ca să-i culeagă câteva riduri de pe faţă…”. O altă piesă („Un vis”) relevă sosia lirică în ipostaza de călător în „rai”, unde „voieşte să vorbească” cu cine credeţi? – „cu Noe” şi „să-l întrebe cum ar putea salva iubirea” de „potopul indiferenţei”, al „Minciunii violente” şi al „durerii pline de insomnie…”. Este o ipostază interesantă şi îndrăzneaţă nu numai ca „abatere”, dar şi ca revelare: „Aprind lumini/ Să fug din Universul găurit în puncte negre/ Şi-n mister…/ Precum laleaua deschid ochii/ Să beau Primăverile din cer…// Mă-mbrac în vorba ta,/ În tăcerea ta/ Să-mi fie cald…”.

Rătăcirea– în diferite căutări şi ipostaze tropice şi etico-civice – („iubirea rătăcită”; „Pătrundea („un vis…” – n. n.) să colinde,/ Unde e rătăcire…”) prin gânduri şi dorinţa de „a zbura” dincolo de elepe aripile viselor nu-l pot abate din calea „aproapelui şi departelui”, când adorata locutorului liric e identificată cu „fericirea…”, iar el – cu „sortitul fericit…”, dacă nu  – dimpreună desigur – ca un întreg vital („Când tu şi eu = iubire= existenţă!!!”), deşi ambii sunt şi „fugari”, dar totusi „păziţi de Dumnezeu…”). Totodată însă poetul va reliefa indubitabil şi nevoia de „a zidi poduri/ Pe unde lumina ar trece”, precum şi condiţia ieşirii din „rătăcire” („În Universul tău,/ În Universul meu/ e rătăcire”). De unde şi necesitatea de „a visa”, de a fi „visători din fire” şi de „a zbura/ Unde doar inima doreşte”, dacă privim lucrurile din perspectiva „cosmosului îndrăgostit”, armoniei depline şi divine, domnite de credinţă şi de Dumnezeu. Depăşirea stării de „străin mie însumi”, conjugată cu cea de „întuneric” („Calc întuneric pe stradă/ Şi întuneric respir,/ Că întuneric e totul/ Ce să mă mir?…”), repun ideea de „suflet” în prim-planul căutărilor odiseice ale locutorului liric auctorial.

 

  • Cunoaşterea de sine dinspre trop şi idee
Ca să nu fiu, de la mine

Pe mine mă cer.  

Sergiu Botezatu

 

„Tristeţile tăcute” ale condeierului sunt alimentate nu numai de datul lor propriu-zis, dar şi de paradoxul fatal al circumstanţelor vitale („Ţipă în gol disperarea,/ Câinii mă latră-n pustiu/ Şi o speranţă mă vinde/ Cât mai sunt viu…//…//…  Surda şi oarba lumină/ Timpul îngroapă-n mister…//…//… //Timpul în culmea plăcerii/ Anii-mi serveşte încet…/ Timpul moare cu tine în mine/ Inocent…”) pe care rezonerul liric le trăieşte la propriu şi la figurat („Eu te aştept,/ Tu mă aştepţi…/ Şi multe vieţi/ Noi nu vom fi…/ Şi multe vieţi/ Ne vom iubi…”). Cunoaşterea socioumană limitată „a unui suflet rătăcit în dor” îl fac pe locutorul liric să se împace cu situaţia creată a dualităţii („Etern să fiu,/ Etern să mor…”), cu locul şi modul respectiv de a fi („Du-mă pe mine-n acea clipă,/ Unde-am trăit iubirea frântă/ Şi-acolo lasă-mă să zbor”), ajuns la capătul „puterilor”/ hotarelor („Nu mai sunt culori să le culegem iar/ Şi vise nu mai sunt să le visăm…”). Însăşi „moartea” este una care „adună toată singurătatea din el”, „din urmele sale”. De unde va contribui indirect ca rezonerul liric „în acel pustiu imens” al solitudinii „să se roage pentru bine” şi „pentru ea” (pentru „sufletul stingher”), „Lăcrimând la cer” în dorinţa de „a aprinde o lumină” în el…, însetatul de lumină ezoterică, spirituală, necesară ca aerul evoluţiei sufleteşti. Nevoia inimaginabilă şi de necuprins de ieşire din impas, din „pustiul” în care „s-au uscat copacii…” şi „s-au înecat culorile în ceaţă…”, iar „srăzile adulmecă tăceri cu gheaţă…”, este una reală, după cum palpabil e şi pulsul scăzut, aritmic /atipic al „timpului” („Timpul prăfuit/ Şi-mbătrânit/ E uitat pe-a întunericului faţă…/ Timpul e uitat în cimitire,/ Unde-i multă moarte,/ Unde-i multă viaţă/ În răstignirile din putredele oase/ Şi suspinele divine…/ S-au uscat copacii în acest oraş/ Cum şi lacrimile tale s-au uscat/ Pe-ai mei obraji…”).

„Biserica tăcerii” („Să scot tăcerile din plic…/ Tăceri să strig…”) şi „Visele tacerilor noastre” („Eu aş fugi pe o insulă-n oceanul liniştii…/ Eu aş fugi din nopţi în stea…/ În căutarea ta…/ În căutarea mea…”), „Tristeţi vesele” („Ninsori fierbinţi/ Din luminos infern…”) şi „Plâns invizibil” („Voi aduna durerile tăcerii,/ Ruinele iubirii./ Şi doar aşa mă voi învinge,/ Şi doar aşa voi fi cu tine”), „Cenuşa amintirii” („Din ochii mei pe cer iar plouă amintire,/ Unde eu veşnic te ador,/ Unde tu veşnic mă admiri…”) şi „Nunta gheţarilor” („Vezi, multe, dragă, se întâmplă,/ Când doi gheţari se înfierbântă…”), „Primăvara ninsă” („Tristeţile mele sunt ascunse/ În a ta privire,/ În al tău zâmbet,/ În ale tale tăceri/ Şi sunt uscate în ale tale lacrimi…// Eu rătăcesc prin mine,/ Rătăcesc prin tine,/ Prin amintire…// Şi toate viorile lumii/ Cântă tristeţea din mine…”) şi „Tăceri rătăcite” („Privesc apusul prin fereastra ochilor…/ Rătăcesc pe cărările tăcerii din cer…/ Şi podul spre Soare mi-l zideşte vântul,/ Împrăştiind norii în albe scrisori/ Cu timbre albastre…//…//…// Regăsindu-ne în refugiul subit/ Al rătăcitelor lumini ce demult au înviat/ Sau poate au murit,/ Ne dosim în spatele curajului/ fantasmatic.//…// Ce frumos e în cerul tăcerii tale!/ Vânt, nori şi prea mult Soare…” ), „Viaţă şi drumuri” („Drumurile s-au înfipt în rătăcirea mea…/ Arunc săgeţi în stele/ Pentru a-mi regăsi inima/ Orbită de iubire…//…// Dă-mi mâna şi urcă-mă-n barca dragostei/ Şi adevărului/ Pentru a pluti prin lacrimile fericirii…// Ce scop oare şi-a pus Dumnezeu,/ Când a inventat viaţa?”) şi „Ceaţă nebună” („Rup amintirile-n bucăţi/ Şi inimami-arunc/ La coşul de gunoi…/ Tăcere tristă…//…// Şi nu mai sunt cuvinte…/ Sunt doar tăceri,/ Doar amintiri/ Și focul stins în lumânări…”) reprezintă neîndoios căutarile unei inimi tânjind după lumina divină, metafizică, fără de care sufletul nu poate evolua în condiţiile existenţei telurice şi etico-civice date, limitate, tridimensionale. Ieşirea din acest labirint este una imposibilă pentru cei muritori. Pentru depăşirea acestui obstacol insuportabil de apăsător e nevoie de-un Mântuitor. Căutarea şi găsirea Lui este scopul oricărei vieţi umane, deşi inconştient,intuitiv oamenii îl caută pestetot.Unii.Îl găsesc doar cei norocoşi care au pierdut totul şi nu mai au ce pierde. Poezia este şi ea o recuperare a unor tărâmuri mult visate. Sergiu Botezatu, deşi e la a doua carte (debutează în volum în 2011 cu placheta „În căutarea viselor libere”, caută prin versurile inspirate de a cunoaşte şi a se cunoaşte dinspre trop şi idee, dinspre meditaţie  şi revelaţie („Noi ne-am născut în clopote să batem/ Şi să luptăm pentr-un măreţ destin,/ Şi-n cer senin să ne dorim o pace!/ C-un Doamne-ajută pentru libertate/ (S-apindem lumânările în noapte)/ Noi să luptăm dacă dorim să fim!”). Chemarea de-„a aprinde lumânările” („Că am rămas în lacrima tăcerii,/ Că am rămas orfani într-un mister”) şi de-„a adduce pe altar umbra tristeţii/ Şi rătăcirile în nicăieri” („Şi adunaţi să fim o Demnitate/ Ca o lumină fără de cuprins.//…// Priviţi cum şi strămoşii ne admiră/ Ce pentru visul nostru au luptat.// Aprindeţi lumânările în inimi/ Şi plângeţi rugăciunile la cer/ Să ne-adunăm cu toţii în lumină/ Şi-n dragostea destinului auster”) este o probă certă că poetul are sentimental timpului psihologic, interior, şi conştiinţa de sine a luptătorului ocrotit de nemurire, logodit cu lumina cuvintelor ce-l îmbie în tăcere dincolo de ele şi de mistere întru a-si” făuri eterna soartă” „În stea ce nu apune.
IV Enigma sau identitatea iubirii cu „lumina”

Să naşti o iubire,

Să fii o iubire,

Cum soarta îţi cere!

Sergiu Botezatu

Visător incurabil şi temerar făclier al „luminii”, al re-înoirii de sine dinspre „zâmbet” şi „cântec”, condeierul nu se va lăsa înfrânt niciodată. Din contra, va căuta să-i incurajeze şi pe alţii de-a-l urma („Nuplângeţi că mergem la cer”), sfidând astfel „Timpul sărman şi amar” „În zbor spre departe” („Priviţi cum ne cheamă destinul,/ Priviţi Universul din cer,/ Eterna lumină,/ Eterna iubire…/ Noi mergem în vis şi-n mister!”). Convins că totul este o zbatere deşartă, fără noimă, va viza nu fără temei idea de „ţară” promovată în chip ciudat „cu-o mentalitate de argat” (” Ce căutăm noi în lumină,/ De mergem negreşit/ În mult râvnit infern?”) sau cea de „casă” „condusă” de” stafii ce jură” şi „scuipă-n/ Jurământul cel jurat” („Casa asta este sură/ Unde nu-i nicio măsură/ La hoţie şi urgie./ Casa asta e un iad!// Să fie oare cu putinţă/ Să gasim în noi dorinţă/ Şi-o puternică voinţă/ Casa să salvăm odat’?”) ajunşi „la margine de veac”. Mai mult, caracterul polemic şi sentențious al versului practicat în acest scop este unul scrutător-mobilizator: „Vom fi noi viii îngropaţi,/ De nu avem cuvânt în casă/ Şi nu avem nici loc la masă, / Unde e casa noastră azi?// Nu! Nu se poate să n-ai vis,/ Curaj de a-ţi decide soarta,/ Mereu cu scopul neatins/ Vânzând pe bani şi gratis vatra.//…//…// E timpul ca să nu murim/De viaţă-i timpul să fim dornici.// Vom fi noi oare toţi „năluci”/ Să nu-nţelegem ce se-ntâmplă,/ Să suferim pistol la tâmplă/ În cimitirul fără cruci?”

Pedeapsa aleasă –de-a fi o iubire, conform cerinţelor sorții, – îl face pe rezonerul liric al condeierului să se împotrivească fireşte condiţiei limitate de „Prezent în viitor trecut” şi să mediteze profund asupra noţiunii de neam şi de popor, de „Noi” („Noi cei din voinţă,/ Noi cei ce-am învins,/ Noi cei dintr-un vis” sau: „…avem nevoie doar/ De-o gură de lumină în inimi/ Pentru a vedea/ Că raiul ne aparţine”). De relevat că autorul fructifică cu succes atare aspiraţii şi-n cadrul cugetărilor cu care-şi încheie volumul „Plimbări prin lumină”, dealtfel unele dovedindu-se destul de plastice şi profunde nu numai prin metaforismul lor şi prin densitatea etico-civică evidentă, cum ar fi: „Pentru adevar se luptă cu adevăr” sau „Lipsa dorinţei naşte un număr infinit de scuze” ori „Mereu câştigă acel care ştie să aştepte” sau „Cei ce nu au Patrie, nu au nici inimă” ori „Dragostea şi devotamentul faţă de Patrie este un destin, o datorie” etc.

Împletite din „amintiri” şi din dor de lumină, din trăiri sufleteşti singulare, poiezicerile lui S. Botezatu, prin efortul lor firesc de a tălmăci partea nevăzută – metafizică şi esopică, lirică şi imnică a „suferinţelor”, a sentimentelor şi atitudinilor socioumane ne face să ne aplecăm asupra ideii de om şi de cântec dinspre om şi dinspre cântec, dinspre inimă şi dinspre conştiinţa de sine şi de „noi” („Despărţirile privesc existenţa/ Prin fereastra tăcerii,/ Iar insuliţele speranţei/ Îmi dau puteri să zbor undeva/ În cel mai aproape Departe…/ Departe de tăcerea/ La care ţine-atât de mult durerea…”).

Ideea de „inocenţă” şi de puritate a luminii divine surprinsă metaforic printr-un ritm sonor şi suprapus pe magia „ploii”, cadenţei ei egale şi lucrătoare („Plouă argint/ Peste ochi,/ Peste pleoape.// Plouă argint/ Peste vorbe/ Şi şoapte.// Plouă argint/ Peste zi,/ Peste noapte.// Plouă argint/ Peste tot,/ Peste toate”) întredeschide uşile unei metamorfoze personale venind din străfundul sufletului care comunică sincer, cu mâina pe inimă, cu poezia însăşi, cu sublimul ei de origine. Dincolo de orice comparaţii limpezi („triste” sau pline de bucurie şi de „zâmbet”…), tropii „Valsului poetic”tălmăcesc poate cel mai bine dorinţa şi realitatea condiţiei lirice a condeierului de a fi şi de a scrie poezie („Dac-aş fi o poezie,/ Poate tu mă vei citi/ Şi ai şti ce e în mine,/ Şi ce nu e, tot ai şti”). Doar în atare caz („Şi culorile ar stinge/ Nopţile din Univers” şi probabil „Poate-atunci vei înţelege/ Visele din al meu vers”. Mai mult: „Nu ar plânge-atâtea clipe,/ Lumini triste nu ar fi”. Litota pe care o îmbracă versurile „Valsului poetic” este una de acasa, cu rădăcini în realiile adevărate ale ethosului („Chiar cu aripile frânte/ Am zbura unde-am dori/ Eu ţi-aş spune poezie,/ Poezie ţi-aş zâmbi,/ Ca lumină-n noi să fie/ Şi lumină am trăi”. Dincolo de orice drama vitalăşi de natura poeziei personajul liric al poetului inspirat Sergiu Botezatu crede nestrămutatîn perenitatea artei(„Şi-ntr-un colţ de veşnicie/ Chiar de lacrimile-aduni/ Şi de-i tristă poezia,/ Tot ai vrea ca să ţi-o spun”. Autorul militează aşadar pentru o poezie cu sorţi de izbândă care să-l exprime şi să comunice întotdeauna adevărul de sine şi de lume, de om şi de viaţă – o condiţiecare acoperă pe deplin însuşi sensul, rostul şi rostuireaars poeticape potriva sorții celui ce-o cultivă.

Generaţia căreia i se adaugă are în persoana poetului Sergiu Botezatu un îndragostit aievea de metafizica luminii şi de lumina metafizicii. Cele doua cărţi pe care le-a semnat ne dau tot temeiul să credem că inspiraţia îl caută cu tot dinadinsul. Ritmurile şi tropii căutărilor de sine confirmă că drumul de la cuvânt la necuvânt îl poţi întrezări numai în lacrima catharctică.

Tudor Palladi