OMUL NOU din tabăra damnaţilor

gh_neagu_tabara_damnatilor_coperta

Const. MIU:

Noua carte semnată de Gh. A. Neagu – Tabăra damnaților (Editura Atec, Focșani, 2016) – propune cititorilor aventurile a trei oameni noi ai „epocii de aur”: Serafim Hâncu, Lazăr Bosoi și Petre Stoian, reeducați de sistem, grațiați și nevoiți să se reintegreze în societatea acelor vremuri.
Serafim și Lazăr fuseseră condamnați pe nedrept pentru un pretins viol. Fata fusese cu cei doi la mai multe petreceri, iar în ziua „deochiată”, ea îi invitase în casă, aducând și băutură. A intrat în panică la sosirea intempestivă a părinților: „Sosirea neașteptată a părinților, surprinderea lor în jocul erotic benevol, o dezmeticiră cât să înceapă să țipe (…) abia după ce ea începe să urle, de a fost nevoie să-i potolească țipetele, au realizat că aceasta a fost singurul act de violență.” (p. 7, 9). Petre este un borfaș mărunt: hoț din buzunare, condamnat pentru furturi din locuințe și din magazine; era un „client” vechi al pușcăriei.
La ieșirea din închisoare, Lazăr îi mărturisește amicului său, Serafim, că are de gând s-o caute pe fata pentru care au pătimit, deoarece a primit în detenție scrisori de la ea, în care își cerea iertare pentru nesăbuința ei.
Cei trei ajung să se angajeze la o mină: „Lazăr la artificieri, Serafim la sectorul mecanic, iar Petru la descărcări.” (p. 45). Însă Lazăr nu se va acomoda cu munca la mină și va pleca la București, s-o întîlnească pe Mariana, fata din cauza căreia suferise detenția, dar care în scrisorile primite acolo îi dăduse de înțeles că-l iubește.
Coafeză care datorită clientelei simandicoase putea să se învârte în „lumea bună” bucureșteană, Mariana îi va înlesni lui Lazăr aceeași mișcare, în calitate de frizer, meserie pe care tot ea i-a înlesnit-o, prin „mici aranjamente”.
Rizibilă este secvența în care autorul reproduce discuția celor doi oameni ai muncii, când Lazăr îi spune Marianei că vor merge la un concert simfonic:
„- Stimată doamnă, în această seară sunteți invitată la concert!
– Care concert, ce concert?
– Un concert de Ceaikovschi!
– Fii serios, iubițel, ce avem noi cu ăștia, cu concertele, de unde și până unde?
– Draga mea, asta-i situația. Biletele le-am primit, iar un asemenea prilej poate să ne aducă noi relații folositoare!
– Cine te-a invitat?
– Garderobiera!
– Păi ce, la tine vin și femei?
– Nu. La frizerie l-am tuns azi pe unul, ce-a zis că e garderobieră!
– Garderobier, nu garderobieră!
– Mă rog, tot un drac. Mergi?
– Păi cu ce? N-am rochie și alte marafeturi din astea! încercă ea să se eschiveze.
– Așa i-am zis și eu, dar mi-a spus acela că putem veni și în blugi. Se poartă, e la modă! Nu mai e acum vremea ținutelor pretențioase inventate de chiaburi sclifosiți. Clasa muncitoare se culturalizează azi, după posibilități.
– Atunci mergem, iubițel! consimți ea (…)
Nu-i plăcea muzica de acest gen și nu-i înțelegea pe cei care o ascultau cu religiozitate (…)
Concertul îi obosise mai mult decât o zi de muncă. Dar n-aveau încotro, doreau cu ardoare să se integreze în <>. „(p. 99-100, 103).
Cu alt prilej, primesc invitații la operetă. Dialogul celor doi parveniți relevă stupiditatea și incultura femeii, în timp ce bărbatul consideră aceasta un bun prilej de a contacta relații pentru noi afaceri:
„- Mergem la <<Văduva veselă>>? o întrebă pe Mariana, la puțin timp după experiența cu concertul.
– Iar? Nu te-ai săturat? Asta ce e, tot concert de ăla?
– Nu dragă, m-a invitat prietenul meu. Are să-mi dea niște bani și-apoi mi-a zis că aici e altceva. Mi-a făcut rost de bilete <>. Merge și el, tot cu ceva afaceri. N-am hotărât împreună că ne vom amesteca de acum cu lumea bună? Pentru asta, trebuie să facem și sacrificii, nu? ” (p. 113).
Pentru că relația cu Mariana intră într-un con de umbră, plăcându-i distracțiile, Lazăr ajunge să cunoască în „lumea bună” pe Angela, fiica preotului Ghervase, acesta fiind și el un satelit ce se învârtea în galaxia artiștilor. Nu va face mulți purici pe lângă aceasta, pentru că ea, obișnuită cu atenții exorbitante – bijuterii, rochii și blănuri scumpe –, considerase realția doar un moft, iar Lazăr a risipit rapid banii agonisiți.
La revenirea la mină, ne-am fi așteptat să găsim pagini axate pe frământarea sufletească a risipitorului Lazăr – falit financiar și sentimental, după aventura bucureșteană ratată!
Lazăr nu are cui se confesa, pentru că Serafim și Petre se arată indiferenți. Având în sânge morbul afacerilor bănoase și riscante, face planul de a fura din depozit trotil, „aducându-și aminte de promisiunea pe care o făcuse unuia, că-i face rost de dinamită pentru pește.” (p. 143). Eșuează lamentabil. Cuprins de remușcări, la gândul că aflarea adevărului în legătură cu tentativa sa de furt ar aduce o nouă condamnare, Lazăr încearcă să se spânzure, căci nu mai avea încredere în nimeni: „Ar fi vrut să se salveze, ca s-o ia de la capăt gospodărește. Fulgerător, își dădu seama de ridicolul situației și renunță. Preferă să stea inert, pentru a-și primi finalul.” (p. 154).
Apariția intempestivă a Angelei, cuprinsă de remușcări, e puțin verosimilă. De unde o fi aflat așa repede despre sinuciderea lui Lazăr? Vine la locul faptei, sub pretextul că nu are nimic de-a face sinuciderea lui Lazăr cu ceea ce a fost între ei: „Oi fi eu răsfățată, oi fi eu vinovată că m-am jucat cu el cu bună știință, umilindu-l, dar de aici până la sinucidere… (…0 eu am venit doar așa, să mă rog de el să mă ierte, nu vreau să am povara asta pe suflet toată viața. Nu vreau să afle tata și nici enoriașii lui.” (p. 157, 158).
Replica din final, rostită de Serafim, dezvăluie ironia amară pe care destinul i-a rezervat-o amicului său: „Auzi mă, Petre, cine i-o fi pus numele ăsta de Lazăr? întrebă Serafim. Știi că pe la biserică se spune de unul Lazăr, care a fost înviat de Iiisus după moarte. Nu cred că pe al nostru îl mai învie cineva.” (p. 165).