PAUL GOMA: SĂPTĂMÂNA ROŞIE 28 iunie – 3 iulie 1940 sau BASARABIA ŞI EVREII ( 13 )

goma

Observaţii provizorii

1) Românii acuzaţi de masacrarea evreilor au fost condamnaţi (mulţi au fost executaţi) între: 1944 şi 1951, după cum arată şi numeroasele documente reproduse de M. Carp – vezi şi Nota 8 la primul capitol.
Dar evreii vinovaţi de persecutarea, de masacrarea ne-evrei-lor, a românilor, înainte, în timp, în numele apărării sovietismului? Pe când Nurnberg II, fie şi după 62 ani?
3) „Concepţia istorico-geografică” a lui Matatias Carp, nu un oarecare ciocănar, nici doar telal abia ştiutor de carte, nici ucenic
4) croitor şcolit apoi la Moscova, ci un, dragă-doamne, intelectual
(avocat, secretar al Uniunii Comunităţilor Evreieşti, fiu al unui senator, gazetar, scriitor): prin logică-inversă, gândire de beton-armat şi limbă-de-lemn este riguros aceeaşi cu a ultimului activist-troglodist-bolşevist;
3) In cele 3 volume alcătuind Cartea neagră… nu există o singură menţionare a întregului adevăr:
a) înainte – în timp (cu un an întreg) – de „Transnistria” existase o „Săptămână Roşie” – în Basarabia, în Bucovina de Nord şi în Herţa – adevăr istoric pe care istoricul M. Carp îl tace în mod răsunător;
b) în Transnistria fuseseră deportaţi de către români şi ţigani.
Cum rămâne cu obiectivitatea cu care a fost scrisă şi această istorie sub vestmântul: mărturie?; cum rămâne cu monopolul instituit de evrei asupra suferinţei?: potrivit autorului a existat un singur genocid: al Evreilor; „doar” Evreii au fost lichidaţi de români 29).

NOTE

1) Cât de „necontenit” s-au revărsat textele „dezinformatoare”? între 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 (45 ani!) în România nu a putut fi imprimată şi difuzată o singură propoziţiune despre exacţiunile evreilor dintre 28 iunie 1940-22 iunie 1941 – şi după 23 august 1944, victime: ne-evreii;autorul ar fi fost, pe loc, arestat-condamnat şi pentru”ură de rasă”. In schimb, despre exacţiunile românilor, victime: evreii, au fost tipărite, difuzate, popularizate zeci, sute de volume de mărturii, romane, poeme, piese de teatru, filme. Scriind: „.confirm, după 50 ani (subl. mea, P.G.) că M. Carp redă cu exactitate.”, Radu Florian indică momentul scrierii prefeţei: 1990-1991. Or până atunci se adunase o bibliotecă imensă – şi unilaterală. Faptul că Radu Florian este supravieţuitor al Trenului Morţii nu-i dă dreptul de a minţi, de a trafica adevărul istoric privitor la „tăcerea” asupra suferinţelor evreilor şi de a acuza vacarmul şi cantitatea „textelor dezinformatoare”. Radu Florian: bolşevic fanatic, fanatic anti-român, mi-a fost lector de marxism-stalinism la Universitatea Bucureşti şi anchetator-acuzator (împreună cu L. Tismăneanu, Al. Graur, M. Novicov, Iorgu Iordan „şi alţi tovarăşi în civil”) în „procesul” înscenat în iunie 1956 la decanatul facultăţii de Filologie – acuzaţii: afirmasem că Basarabia (de la ea pornim, la ea ajungem.) este românească, a fost re-răpită nouă de ruşi; că „limba moldovenească” nu există, în „Republica Moldovenească” se vorbeşte limba română; că războiul împotriva Finlandei, din 1939, fusese unul „nejust” (de agresiune), nu „just”, cum ne învăţase la curs tovarăşul nostru de nădejde, Radu Florian.
2) . Aceasta fiind limba română în care „se exprima” tovarăşul Radu Florian: (oameni) „asasinaţi cu cruzime”. Ceea ce ar însemna că au existat şi cazuri de (oameni) „asasinaţi cu delicateţă…”
3) In capitolul următor se va vedea, cu probe, că „discriminarea rasială” („ura de rasă”) nu a avut legătură cu tragedia.
4) Numai tragediile suferite de evrei, nu şi cele provocate de ei.
5) Neînţelegînd trimiterea la „episodul amalecit” m-am adresat Bibliei în româneşte, 1968, Ieşirea, cap. 17:
„8. Atunci au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii la Rafidim.
„9. Iar Moise a zis către Iosua: «Alege bărbaţi voinici şi du-te de te luptă cu Amaleciţii! (…)
„13. £i a zdrobit Iosua pe Amalec şi tot poporul lui cu ascuţişul sabiei.
„14. Atunci a zis Domnul către Moise: «Scrie aceasta în carte spre pomenire şi spune lui Iosua că voi şterge cu totul pomenirea lui Amalec de sub cer!»
„15. Atunci a făcut Moise un jertfelnic Domnului şi i-a pus numele «Domnul este scăparea mea!»
„16. Căci zicea: «Pentru că mi-au fost mâinile ridicate spre scaunul Domnului [în timpul luptei, „când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruia Amalec”- n.m.] de aceea va bate Domnul pe Amalec din neam în neam!”
Am confruntat cu varianta franceză, La Bible, Gallimard, Pleiade, 1956:
„16. «Puisqu’une main est contre le trone de Iah, guerre de Iahve contre Amalec de generation en generation!»”,
Cu varianta ecumenică, tot franceză, La Bible (TOB), Poche, 1979:
„16. «Puisqu’une main s’est levee contre le trone du Seigneur, c’est la guerre entre le Seigneur et Amalec d’age en age!»”
Tot nu am înţeles ce a vrut să spună A. Safran: care o fi, aici, „procesul moral”? Despre ce fel de „judecată, socoteală, revizuire a conştiinţei” vorbeşte? „La Rafidim” s-au înfruntat două tabere: „Au venit Amaleciţii să se bată cu Israeliţii”. Motivul încăierării? Vechi cât lumea: Israeliţii încălcaseră teritoriul Amaleciţilor (întins din sudul Palestinei până în apropierea Egiptului, în Peninsula Sinai). Ce le reproşează – în veci – Evreii Amaleciţilor? Fireşte: că nu se lăsaseră măcelăriţi. Morala? Din spusele rabinului Safran: invadatorul (prin gura cronicarului evreu), învingînd cu ajutorul lui Iahve, are în mod necesar dreptate (în numele lui Iahve), iar învinsul (cu ajutorul lui Iahve) este pedepsit şi cu uitarea în vecii vecilor – în numele lui Iahve.
Aceasta nu poate fi morală. Pentru că este parţială, deci şchioapă: A. Safran pretinde că „episodul” se adresează „noroadelor, oamenilor, lumii”, adică şi ne-evreilor. Da de unde! O învăţătură astfel prezentată este numai pentru uzul evreilor: ca toţi invadatorii, reclamă dreptul lor la ocuparea unor teritorii străine – în virtutea „poruncii lui Iahve” şi în numele lui – aşa cum Turcii ascultau de „porunca lui Alah”, făcînd ce făceau în numele lui, cruciaţii „în numele lui Cristos”, Ruşii în numele Ţarului, bolşevicii „în numele lui Marx, Lenin, Stalin – şi în al Revoluţiei din Octombrie”. Evreii au încercat să pună stăpânire pe Basarabia (şi pe împrejurimi), întâi în numele lui Herzl, inventatorul sionismului; apoi în Săptămâna Roşie din 1940, în numele lui Stalin, inventatorul „Republicii Socialiste Sovietice Evreieşti” pe pământul românesc al Basarabiei.

6) Nu cedezi decât ceea ce îţi aparţine, de drept (altfel, ai restitui);
deci nu poţi cotropi teritorii anterior cedate sub ameninţare, ci re-cuceri. „Viziune” istorico-geografică a unui sovietic, fiu de komisar bolşevic (rus), asiat, nu a unui, orişicâtuşi, europenizat cetăţean român, jurist de profesie şi fiu de senator.
Nu a existat vreo convenţie, pact, act de cedare a Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa. „Hârtia” pe baza căreia sovieticii au ocupat prin violenţă pământurile noastre a(u) fost. patru:
1. „Nota ultimativă” a Sovieticilor din 26 iunie 1940;
2. Răspunsul guvernului român (27 iunie) – refuz motivat;
3. Nota ultimativă sovietică din noaptea de 27 iunie 1940;
4. Răspunsul (28 iunie 1940) – acesta:
„Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să accepte condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic” (subl. m., P.G.).
Deci nu a fost cedare, nici retrocedare, nici restituire; ci evacuare. Dealtfel Gh. Tătărescu (prim-ministru în timpul Săptămânii Roşii) şi-a intitulat o carte: „Evacuarea (s.m.) Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”.

7)In concepţia materialist-istorică de tip sovietic a martorului-cronicar M. Carp, (anticipîndu-l pe Radu Florian) „trupe de ocupaţie” erau. cele româneşti, liberatoare ale unui teritoriu istoric-geografic românesc, ale unei populaţii româneşti – teritorii şi populaţie ocupate de străinii năvălitori: ruşii bolşevici.

8 a) Exemplu de grosolană, obraznică falsificare a unui citat: „incitare la asasinat”, cum pretinde M. Carp, cu o rea-credinţă vădită, traficînd, interpretînd pe dos îndemnul: „să manifestăm un maxim de disciplină naţională”. Din contra: la 2 iulie Şeicaru cerea, „răspicat”, vorba lui M. Carp, în plin masacru al românilor: disciplină, deci reţinere. Insă avertiza: crimele comise în timpul evacuării Basarabiei, Bucovinei şi Herţei, între 28 iunie şi 3 iulie 1940, nu vor rămâne fără răspuns-răsplată. „Răspunsul” (Ochi pentru Ochi, Dinte pentru Dinte), cumplit, a venit, după un an, începînd de la 22 iunie 1941, ca urmare a descoperirii întinderii atrocităţilor comise în 12 luni de ocupaţie (doar bănuite până atunci, ştiute din mărturiile românilor transnistrieni refugiaţi în România şi a polonezilor supravieţuitori ai ocupaţiei sovietice a estului ţării lor, după 17 septembrie 1939 – şi ei refugiaţi la noi);

8 b) Exemplu de grosolană falsificare a adevărului istoric: Pamfil Şeicaru nu era „antisemit” cum dă de înţeles M. Carp, foarte bine plasat ca să-i cunoască. dosarul. Potrivit documentelor publicate de Victor Frunză în Destinul unui condamnat la moarte Pamfil Şeicaru, 2001, rugat de Sergiu Dan de la Centrala Evreilor să intervină „în favoarea lui Mişu Benvenisti şi a sioniştilor aflaţi sub anchetă” în chestiunea emigrării spre Palestina, „antisemitul” a scris numaidecât lui Antonescu; în decembrie 1941, în plină campanie oficială împotriva evreilor, „antisemitul” a organizat la Curentul o întâlnire a veteranilor de război (Primul) la care au participat şi patru evrei decoraţi cu Virtutea Militară; o altă Notă a Siguranţei (22 martie 1944) spune: „Evreii reîntorşi din Franţa îşi manifestează simpatia pentru dl. Pamfil Şeicaru. Graţie intervenţiei energice a acestuia pe lângă autorităţile franceze şi germane au putut avea facilităţi de transport şi chiar cei arestaţi au fost liberaţi, după ce la o primă intervenţie (.) a legaţiei române nu se obţinuse un rezultat satisfăcător”; în fine, „antisemitul” Şeicaru avea la Curentul („fiţuică fascistă”, cum o considerau evreii) ca şef de cabinet pe „Domnul Firoiu” (Willi Feinstein), în redacţie lucrau Bercu şi Râmniceanu (Finkelstein), iar când, în 1943 (!) rămăsese fără secretară, o angajase pe „doamna Apotheker”!
Nu este vorba doar de ingratitudinea evreilor, ci de consecventa ocultare a adevărului-adevărat din partea lor.

9) Dată fantezistă propusă-impusă de Matatias Carp (vol. 1, p. 89): 6 septembrie 1940. El pretinde că de atunci au început a fi persecutaţi evreii în România.; şi că de atunci începe „Istoria” – nu mai devreme, de pildă din 28 iunie acelaşi an, când evreii îi persecutau pe români în numele Rusiei; nici măcar din 30 august: cedarea Ardealului de Nord. Nu! După M. Carp, tragediile naţionale nu i-au privit vreodată pe evreii cetăţeni români, îi interesau doar cele comunitare, ba cea din „Săptămâna Roşie” trebuia ocultată, negată.
Să vedem cum este prezentat „Evenimentul 6 septembrie” de Istoria României în date, 1972, lucrare în tradiţia lui Roller:
„(.) izolat, compromis prin politica externă şovăitoare şi prin atitudinea capitulantă în faţa agresiunii şi silit de fasciştii români şi germani (sic – nu şi de «fasciştii sovietici»?- şi mai pe limba română /sic/ a evreilor: «faşiştii bolşevişti»? n.m. P.G.), Carol al II-lea abdică, transmiţînd prerogativele regale fiului său Mihai”.
Aceasta să fi fost, pentru evrei, tragedia „momentului 6 septembrie”: abdicarea lui Carol II? M. Carp vrea să dea de înţeles că regele fusese protector al evreilor iar alungarea lui deschisese „era persecuţiilor antievreieşti”? Dar Carol nu fusese protector al evreilor ci neruşinat profitor (şi) de pe urma lor! Abdicarea lui prea-târzie ne costase pe noi, ne-evreii din întreaga ţară, stricarea societăţii româneşti şi aşa fragilă; fracturarea ei în două tabere artificiale, antagoniste: carliştii şi. ne-/anti-carliştii; putrezirea prea-multor personalităţi – e drept: nu deosebit de verticale de-acasă; inventarea partidului unic şi a Pre-Cântării României – ce să mai vorbim de politica de cedări teritoriale.
„Atitudinea capitulantă” a subiectului logic (Carol II) se manifesta¬se mai întâi prin cedarea Basarabiei ruşilor, apoi, la două luni, prin cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Dacă M. Carp ar fi indicat – de pildă – data de 14 septembrie 1940 (Proclamarea statului naţional-legionar), ar fi fost de înţeles. Altfel, nu.
In fapt, Istoria Conflictului dintre români şi evrei – şi care a dus la tragedia din 1941-44 – începe din 1917, de la revoluţia bolşevică; ba chiar din 1878 – vezi mai departe nota 13 b. Or „istoria” scrisă de evrei (Biblie fiindu-le Cartea Neagră editată în URSS, în 1945, sub direcţia lui Ilia Ehrenburg şi a lui Vassili Grosmann) ocultează atât activitatea, vreme de 22 ani (1918-1940), a bolşevicilor evrei împotriva noţiunii şi a realităţii: România Mare, de la 1918, cât şi tragedia ne-evreilor dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 (începutul evacuării Basarabiei, Bucovinei de Nord, Herţei, părăsite în urma diktatului sovietic din 26 iunie 1940, conform Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 – şi începutul războiului în Est). In Istoria scrisă de evrei nu există nici perioada ce începe la 23 august 1944 şi care a durat, pentru restul României, până în decembrie 1989, însă pentru Basarabia şi Bucovina durează. Şi va mai dura cine ştie câte decenii datorită nesimţirii, a inconştienţei criminale a „românilor” I. Iliescu, P. Roman, E. Constantinescu, Pleşu, Ciorbea, Zoe Petre, Severin, Năstase, Adameşteanu, G. Andreescu, Băsescu, Tismăneanu, Liiceanu, Patapievici şi alţi bravi pui de daci – semnînd-susţinînd Tratatul cu URSS (cel care anula crima Pactului Hitler-Stalin), apoi Tratatul cu Ucraina (care „consfinţea” rapturile teritoria¬le, consecinţă a frontierelor trasate de Molotov în 1940), apoi susţinînd „Istoria României” scrisă de „Comisia Tismăneanu”.
In această cumplită Istorie de 70 ani – nu doar de 5 – Evreii au jucat un rol considerabil şi nefast în Aparatul administrativo-politico-ideologico-poliţienesc-militar sovietic şi sovietizator – în Rusia, în Karelia, în Ţările Baltice, în Polonia, în Cehoslovacia, în Ungaria, în Bulgaria, în România, în. – dar unde nu?
10) Ocultate fiind evenimentele dintre 26 iunie – 3 iulie 1940 (refugiul românilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord) şi cele de după 30 august acelaşi an (refugiul românilor din Ardealul de Nord), din mărturie nu se înţelege cine erau acei refugiaţi, de unde se refugiaseră, ce li se întâmplase, de ce se refugiaseră.
Chiar aşa: de ce, de unde se vor fi refugiat românii în blestemata vară a anului 1940?
11) Ba începuse (şi teutona şi pravoslavnica operă) cu aproape doi ani mai devreme – adevărat, nu prin masacrarea evreilor, ci prin tentativa de lichidare a polonezilor polonezilor de către:

a) germani, începînd de la 1 septembrie 1939, victime: intelec¬tuali, prelaţi (catolici), militari, evrei – însă ca polonezi comunişti, nu ca evrei;
b) ruşi (începînd de la 17 septembrie 1939): execuţii pe loc, arestări, deportări în Siberia, iar pentru mai puţin „vinovaţi”: alungare din case, din slujbe – aceasta făcîndu-se cu aportul extrem de zelos, frizînd isteria, al evreilor – fie veniţi cu ocupanţii, ca NKVD-işti, fie localnici, voluntari entuziaşti în slujba bolşevicilor.
12) Triplu fals:

a)La Katjin a avut loc un masacru făptuit de bolşevicii ruşi, nu de nemţii nazişti;
b)La Katjn au fost asasinaţi 4.500 ofiţeri polonezi de către bolşevici (printre executori cine ştie câţi NKVD-işti evrei!) – nu evrei, nu de nazişti;
c) Nu „în lunile şi în anii următori”, ci cu peste un an mai devreme, în luna martie 1940, din ordinul lui Stalin (din totalul de 26.000 civili şi militari – numai polonezi), vezi şi Le Nouveau Larousse Encyclopedique, 1994.

13) In „putregaiul” românesc, în „pseudo-democraţia” carpato-dunăreană, cea pe care scuipă M. Carp şi de câte trei ori pe o singură pagină – deşi tatăl său Horia Carp fusese membru al Senatului României „antisemite” – evreii au vieţuit binişor, chiar confortabil, după 1867 – dar după 1878!; şi chiar după 1938, când a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat „antievreiesc”; şi până „cu trei zile înainte de 29 iunie 1941 ” (citeşte: 26 iunie, tot 1941.- războiul în Est începuse în 22 iunie 1941 , cu patru zile şi mai devreme). De aceea vor fi optat ei cu atâta înflăcărare pentru „adevărata democraţie: democraţia sovietică”, prin manifeste şi manifestaţii, în România întreagă – până la 28 iunie 1940; cu ciomege, gloanţe, foc, oale de noapte, mutilări, linşaj, luări de ostateci, asasinate – începînd din acea zi: 28 iunie 1940 – pe teritoriile abandonate ruşilor în urma diktatului.

14 a) M. Carp nu îşi cunoaşte clasicii: termenul „Antisemitismus” a fost lansat pentru întâia oară de către germanul Marr, în 1879, deci nu avea cum exista – decât rar – la 1867, în România;
b) In 1866, când s-a redactat Constituţia românească, evreii din România, susţinuţi de logistica „Alianţei Israelite Universale” cu sediul în Franţa – prin Alfred Cremieux – au încercat să impună formularea articolului 6 (din Constituţia României) astfel: „Religia nu este o piedecă pentru naturalizare în România. O lege specială va regula admiterea graduală a izraeliţilor la naturalizare” (s.m.). Nesimţirea, obrăznicia, brutalul amestec („în treburile interne ale ţării noastre” – iată unul din puţinele adevăruri rostite de Ceauşescu – dar strâmb înţelese de el însuşi) au provocat indignare – şi efect contrar. Drept care art. 7 a sunat – o vreme: „Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”.
Insă în 1878, la Congresul de la Berlin, presiunile teribile, insuportabile ale evreilor, prin Franţa şi prin Anglia (în ciuda opoziţiei Rusiei!) au căpătat caracter de război împotriva ţării noastre. In cele din urmă ni s-a impus : recunoaşterea independenţei României să fie condiţionată de acordarea drepturilor de cetăţenie israeliţilor (s.m.).
Noii cetăţeni-români – israeliţii – au folosit din plin:
drepturile economice: mult trâmbiţata de către „istoricii” comunişti de teapa lui Roller răscoală ţărănească din 1907 a pornit în Moldova, cauza adevărată (ascunsă o jumătate de secol): rapacitatea, necinstea, nemila arendaşilor evrei;
drepturile cetăţeneşti (române):- în timpul primului război mondial, sub ocupaţie germană, evreii au colaborat cu nemţii fără tresărire, fără scrupule, nepăsători la soarta ţării şi a lor, ocupată, spoliată, umilită, martirizată; i-au denunţat cu seninătate pe „compatrioţii” lor români (din tradiţia milenară a listelor-negre), făcînd averi colosale pe spinarea nefericiţilor jefuiţi şi de administraţia militară germano-maghiară;
[supradrepturile de „re-cetăţeni români”prin ukazul ocupantului rus, de după 23 august 1944: în timpul secetei din Moldova – 1946-1947 – evreii aflîndu-se şi în fruntea organismelor economice, i-au jefuit fără de ruşine pe români în folosul sovieticilor, dar şi în al lor, sustrăgînd o bună parte din ajutoarele interne destinate înfometaţilor, cât şi din cele externe, apoi speculînd fără ruşine alimentele; a fost nevoie să intervină Vasile Luca, alertat de „revoltele antisemite din judeţele Iaşi, Vaslui, Tutova” şi de zvonurile potrivit cărora „Ana Pauker trimite grâul nostru în Israel, după ce ni l-a luat de la gură”, pentru a domoli zelul neozap-ciilor evrei.]

( Va urma)