Irina Lucia Mihalca: „Dincolo de luntrea visului”

Irina Lucia Mihalca:

MÂINE E PREA DEPARTE

Lacrimi albastre miezul nopţii a picurat,
în tăcerea ei transparentă
călătorim spre stele, e o chemare,
un dor crescut din lumină.

Toate vin nevăzute spre centru,
deşi toţi le văd depărtându-se de el!
Turbionul vieţii le atrage – cercuri concentrice,
presărate cu frunze în oglinda apei.

Nişte frunze sunt oamenii,
îi duce viaţa precum vântul!

În bătaia destinului,
departe de noi, suntem purtaţi,
pe unda gândului primim răspunsul.
Opreşte-o petală, arunc-o pe apa vieţii!

Fiecare lucru îşi cere timpul lui,
fiecare vis visul lui,
fiecare emoţie emoţia ei,
totul e doar o stare ce curge!

Dincolo de câmp curge
un mare fluviu,
adună multe râuri în drumul lui!

Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul,
nici raza de soare
ce trece prin oglinzile timpului!
Mâine e prea departe…

Dincolo de garduri, împrăştiată
de aripa vântului, fiecare petală e vie.

MONOGRAMA DIN VIS

Plouă. Un fluture dansează printre petalele macilor.
Vis. Lacrimile copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei.
Iubire. Precum ploaia, Ea îţi mângâie sufletul.

Fără frontiere este sufletul,
doar când ne adoarme este acolo
unde-şi doreşte cu adevărat,
Singur şi pustiu eşti,
nu mai poţi să te minţi. Doar mărturiseşti
pierderea de sine. Eşti doar tu şi inima-ţi încătuşată.
Ai vrea măcar o dorinţă să-ţi fie întrupată şi nimeni
nu-ţi răspunde! Nici măcar lacrimile nu se mai prefac în cristale.
Ai vrea că Ea să-ţi atingă fruntea şi buzele, inima şi trupul.

La dorinţa ta, în fiecare noapte venea la tine – ecoul inimilor
împrăştia miresme de iasomie şi caprifoi,
În jur, lumina lunii pline şi umbrele lor se legănau,
Mereu ea steaua, iar tu oceanul ei,
Mereu ea ţărmul, iar tu valul pătimaş revărsat.

La dorinţa ta, în fiecare noapte venea la tine – un vis, o şoaptă,
O şoaptă, da! Un cântec – sărut şi mângâiere, o unică trăire.
Un vis într-un întreg
cu-al ei contur de catifea printre cearşafuri…

La dorinţa ta, în fiecare noapte venea la tine
pentru că o iubeai şi te iubea,
un dor fără-ncetare, o vrajă, un mister,
o rugă şi-un descântec, un gând – să mai revină.
Nelinişti, apropieri tulburătoare, viaţa ce urcă şi coboară
până ce piere, iar depărtarea – dureri ce nu suportă ceasuri…

Opreşte-te noapte! În geam adie-o creangă.
În zori, la despărţire, parfum de ambră
se risipeşte într-o monogramă – I.L.– punte spre-a lor fundaţie.
În fiecare zi o aşteptai în vis. Din lacrimi e făcută ziua,
sub pleoape perle mari se-adună
şi-n inimă doar nori de dor plutesc.

Când Ea apare, oglinzile explodează prin poarta îngheţată,
de mână trec prin focul ce stinge-a pleoapei apă.
De dincolo de timp, zâmbeşte Ea, pe buze are
mireasma începutului,
se întoarce să-şi sărute iubitul,
de dincolo de timp, în timpul ăsta bolnav.

O, dulce moarte! Nu poţi urca, nu poate coborî!
Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii!
……………………………………………………………………………….
Se spune că se vor căuta mereu până vor deveni UNU…
iar până atunci, în locurile lor dragi se vor întoarce,
ca-n moartea ce-i va uni

O FATĂ ŢI-A TRAVERSAT TIMPUL

Pe moneda bătută atunci
a fost trecut eronat anul,
o melodie de departe te cheamă,
poezia ei s-a ascuns în tine,
doar visul i-l porţi în suflet…

O fată ţi-a traversat timpul –
reamintirea unui alt timp sau doar
o trecere temporară printr-un nou timp.
Acesta-i misterul şi cheia timpului ei!

Lumina ei a pâlpâit la ceas de seară,
călătorind împreună,
pe pământ înspre pământ,
nu ai recunoscut-o,
dar focul din mână i l-ai citit –
că te-ai născut din neşansa
de a fi iubit şi a o iubi
dincolo de viaţă şi moarte…

Se lasă noaptea. Încerci să-i refaci traseul
chiar dacă nu şi-a atins cerul sufletului,
nici stelele în palmă nu le-a ţinut,
nu se auzeau nici măcar şoapte,
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.
Dar setea nu ţi-o potolesc!

Printre copaci vântul îşi poartă
suspinul frunzelor pe alei,
– blestemul rătăcirii atâtor vieţii,
neavând construită fundaţia de petale.

În ochii de culoarea timpului
reţii doar clipa visării.
Ce ai astăzi,
mâine poate fi o mare durere!

Din aripi bate şi zboară o porumbiţă albă,
o melodie auzi,
priveşti înainte vrăjit – cercuri mari,
în oglinda apei, face valul,
malurile se depărtează încet,
din umbră lunecă luntrea înspre lumină.

Fără întoarcere, uşurat de poveri,
sufletul e desprins, acum, în cerul subţire,
în cerurile de dincolo de cer se vor uni în uitare…

PE URMELE FIECĂRUI PAS

Un val plesneşte în noapte…
Cuvintele vorbesc misterios
prin tăceri,
adânc inspiri sărutul.
E noaptea din noapte,
ca visul din vis,
ca ochiul din lacrimă.
Cineva invizibil mângâie
păpădiile din zâmbetul ei,
copil plutind
în şoapta timpului,
sângele tău e stingher fără ea,
cutreierând cerul primăverii,
iubirea voastră ţipă
în oarbe oglinzi,
lumea îţi scapă din mână,
timpul se scurge prin inima ta.
Voi pleca din atâtea vieţi
trăite şi visate,
pe urmele fiecărui pas,
prin fiecare viaţă,
prin lumină,
doar spre lumină…

PRIVEŞTE MAREA ÎNTÂMPLARE…

Priveşte marea întâmplare –
petrecerea unui om pe pământ!
Este pragul pe care păşeşti
pe urmele paşilor tăi, cândva ştiuţi!

Înţeleg maturitatea
ca un fruct zemos şi aromat:
„–Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică
n-o să-mi mai apropii barca de malul tău!”
– mi-ai spus cândva.
Stelele când le priveşti nu au colţuri,
doar puncte intens luminoase
ce pulsează vraja, iubirea, misterul!

Eu ştiu să stau la soare şi pe câmpul cu petale.
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul.
O corespondenţă e în toate, o scriere tainică
ce-şi aşteaptă descifrarea,
ce nu-nţelegem rămân litere moarte!

Dacă-ţi lipseşte căldura,
închide ochii şi instant o vei avea,
căldura de orice fel… am să revin!
Înţelegem durerea legată de moarte,
arsura eternă din inocenţa privirii,
aici găsim doar locul ce ne va coace fructele.

Suntem spectatori şi actori ai istoriei,
suntem litere, simboluri, texte divine,
în care ni se-nscrie destinul.
Totul se derulează ca-ntr-un vis,
ca într-o sferă de cristal,
aici trăim în lumea umbrelor.

Dincolo de nori e lumina, trăirea,
totul e mai intens, mai viu,
cerul nu e un cer pasiv,
nici cerul recompensei,
e cerul iubirii,
cerul artei, un cer cerebral.

Omul va alege cerul îngerilor
sau infernul cu lumea lui de conspiraţii,
furii, ură şi demoni,
sufletul îşi doreşte doar continuarea,
eternitatea verbului a fi…

RĂTĂCIREA TIMPULUI LA MASA TĂCERII

Zborul pescăruşului semnează orizontul între două clipe.
În urma fiecărui pas, timpul muşcă cu forţă spaţiile,
lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor.
În urma fiecărui pas,
iarbă nenăscută, iarbă neruptă de trecut.
Rănit la picioare te ridici, din botezul apei, în tăcerea regăsită.

Din colţul viselor, neputinţa reţinerii clipelor rebele,
anotimpuri ce nu există
trec prin umbrele oaselor albite.
La Masa Tăcerii, sufletul,
în căderea sărutului, eliberează timpul.
În fiecare noapte curg, peste vetre, icoane din focul inimii.
Nimic nu va mai fi cum a mai fost în inocenţa vârstelor!

Traversezi oraşul, în faţă doar biserica, cu inima spargi altarul,
treci mai departe de început, cu aripile şi dinţii
rupi din infinit.

Prin respiraţia lacrimei, jumătăţi de glasuri se strigă,
se caută, în tăcerea oglinzilor.
În spatele coloanei nu mai e nimic,
doar cimitirul, speranţa şi cerul!

Cazi în rugăciune şi, peste toate,
Coloana Infinitului se desfăşoară-n lumină.
Din umbre nu a plouat, nu a nins,
prin rana desfăcută peste timp, în linia rece a nopţii.

Printre iluzii ne strecurăm,
ultima treaptă a scării rulante nu mai există,
singuri vom face saltul
în tronsonul următor de timp secţionat.

Orele, zilele şi anii s-au evaporat
printr-o nouă rotire a pământului,
gardienii nemărginirii
ne-au deschis porţile prin suspinul umbrelor.

Timpul – tubul îngust prin care,
cu greu, vom trece din trupul cuvintelor,
învăţându-ne, unii pe alţii,
pentru noua rearanjare din Fântâna Luminii!

18 octombrie 2010

SPRE EFES DE LA TROIA PORNIM

În jurnalul călătoriei, pe drumul vieţii,
într-un poem liber, e desenat un nou decor…

Pornim spre Efes de la Troia,
pe drumul fără de întoarcere pornim.
Furtuni de nisip trec pe lângă noi,
un înger de zăpadă ne însoţeşte,
doar piatra cerului, încrustată în inelul tău,
ne luminează drumul.

În trecere, macii înroşesc dealurile din Pergam,
ne semnalizează umbrele regilor attalizi ce bântuie,
fără odihnă, printre coloanele din evantaiul acropolei.

În seara înflorită, în amfiteatru întinzi cortul,
în zbor, o pasăre sparge tăcerea… departe, în zare,
sclipesc luminile corăbiilor
ce-şi poartă încărcătura pe apele Egeei,
timpul se-opreşte prin iarba nopţii,
suave cântări
par să se-audă din templul zeiţei Demeter.

– De ce eşti trist, de ce te temi? te-ntreb,
– De moarte, de clepsidra
în care suntem închişi! îmi şopteşti.

Un parfum sublim
îţi ameţeşte sângele prin pleoape,
priveşti un zâmbet răsfrânt,
respiri mirajul iubirii
– o emoţie până la cer şi dorul primordial –,
simţi cum un zid al uitarii se prăbuşeşte,
simţi cum viscolul scormoneşte prin sângele tău.

Plângi, asculţi cântecul,
n-ai vrea ca melodia să se termine… de parcă
ar fi venit acum toamna sau primăvara,
un alizeu printre roşul-galbenul-verdele frunzelor
nedesprinse din mâinile copacilor,
albastrul gândului unui nou cer şi noi, două oglinzi.

A te supune mereu dorinţelor, noilor dorinţe!
Ştii că nu poţi să rupi petala unei flori
fără să deranjezi undeva o stea…

TIMP DE-AMINTIRE, TIMP DE UITARE

Era un timp când alergam spre tine,
un timp dilatat ce ne-mbrăţişa în secundele lui.
Era un timp când doar lumina din noi conta,
când odată privirile întâlnite,
metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu,
când te mirai că-ţi revedeai, inexplicabil,
imaginea ta pe chipul meu,
impregnată de adierea blândă a zefirului,
a apei reflectată de-oglinda sufletului nostru.

Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne,
devenind un alt timp.

Doar Helios surâde…
Ştie el ce ştie!

CELĂLALT TRUP ~ O NOUĂ VIAŢĂ

Vuietul veşniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,
cobora din cer pe pământ, împungându-l ca un ac.

Calea lacrimilor suspină pe cer.
Iute ca privirea femeii, un sunet subţire
îndoi cerul-n lumină şi întuneric.

Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie
voia să cârpească viaţa
acolo unde sunetul o sfâşiase.

La stânga sunetului era noaptea,
la dreapta lui era ziua,
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.

Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,
călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor.
Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale
cu timpul bărbatului,
spre celălalt trup.

Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă,
un distih în oglindă – Milee dugento con sessanta sei
prin Surâsul Cybelei!

Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp!
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,
întunericul deveni lumină,
disperarea – speranţă,
durerea – bucurie,
depărtarea – simbioză,
singurătatea – întreg.
– Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!

În palma ei atingerea literei-mamă ebraice Shin.
Îi citi sărutul:
Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!

Călător în univers după sufletul stelar, spre noul acum,
sufletul încarcerat, eliberat de trup,
caută un strop de apă şi-un strop de timp,
înghiţind
din lacrimile Maicii Domnului
în secţiunea de aur a Timpului cu Veşnicia.

TU… EU

Alunecăm ca două iluzii,
suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,
traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis
şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă….

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi-a ierbii…

Uşor ţi-e numele, ca briza mării.
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare de care valurile
se sparg în mii de bucăţi-destin!

Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit.
Ştii că dacă te-aş zări aş plânge…

Tu… Eu,
poem nocturn plutind într-un vis,
fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg,
iar moartea ar mirosi a salcie,
mereu prea devreme,
mereu prea târziu…

UNDEVA ÎN TIMP…

Undeva în timp,
în faţa rondului intuit, surâs parfumat…

Prin vitraliul privirii, licăriri de stea,
aţipind pe banca amintirilor,
îţi ascult sunetul inimii,
raze de ceaţă, dublura mea
te-a luat de mână peste pragul Timpului,
galbene frunze, purtate de vânt,
pe aleea dintre lumi,
miresmele serii
ne-nvăluie paşii-n oglinda din vis.

Umbrele arţarilor duc taina spre nori,
încercând să oprească clipa,
continuarea unui alt timp în acest timp,
zâmbetul meu – o frunză memoriei furată…

Lacrima gândului tău
ne-a readus iluzia prezentului.
Suspinul inimii a spart Poarta dintre lumi,
în capcanele Uitării, prin ochii ei,
revezi copacii care v-au îmbrăţişat,
în palma ei, răsfirată de vânt,
efigie, o frunză galbenă.

Ţi-a cuprins chipul în cercul mâinilor ei,
ţi-a mângâiat infinitul oprit,
acolo unde
nu mai sunt cuvinte sau gânduri.

Poate, cândva, o vei reîntâlni
într-o toamnă-primăvară, cu fum de frunze
şi parfum de vis.

Poate, cândva, undeva în timp…