UN SPIRIT MEREU ISCODITOR

zeitate-furata

Prof. Dr. Const. MIU:

Cu noul volum de versuri – Zeitate furată (editura Ex Ponto, Constanța, 2016) –, Loredana Toader își continuă aventura spirituală.

În prefața noului op, poeta Emilia Dabu – părintele spiritual al tinerei din Mangalia – opinează că „…autoarea face pașii necesari pe drumul autocunoașterii. ” (p. 5). Însă, acest drum al autocunoașterii, Loredana Toader și l-a asumat chiar de la debut, prin Copilăria poeziei (2011), volum urmat de Zbor printre stele (2014).

Noua carte a tinerei de la malul mării se deschide cu poezia Cine te-a pictat azi-noapte?, creație pe care o putem socoti un portret în oglindă: „Fată cu părul de noapte,/ Tu dansezi cu luceafărul dimineții/ Și de ce ai dansa cu ziua,/ În văzul tuturor/ Când noaptea e-mpletită din tine,/ Și te cunoști?// (…) Fată cu părul stelar,/ Coboară-ți mâna peste mine,/ Fată iubită de clipe,/ Sparge-te în minute! ” (p. 9).

Se conturează de la bun început firea iscoditoare a Loredanei Toader. De altfel, această caracteristică a spiritului autoarei răzbate mai la tot pasul. Bunăoară, în Ascunsă peste sprâncene, autoarea pare a fi de sorginte selenară, posesivul mi din primul vers fiind elocvent în acest sens: „Cine mi te-a furat, lună amară,/ Zămislitoare de noapte și de zi?/ Ce turist reîndurerat de stânca-iubire/ Te-a cumpărat de la pictorul înamorat?/ Amețitoare răsuflare,/ Te-ai pierdut din nou…/ Și unde să te caut?/ În urechea lui?/ În irisul lui?/ În irisul pământului?/ În urechea pământului?/ Unde să te caut? ” (p. 16).

În disputa cu iubitul, autoarea îl asaltează cu o adevărată cascadă de întrebări, semn că cele două euri (al ei și al lui) nu s-au acomodat cu felul de a fi al celuilalt: „Te-ai agățat greșit,/ De ochii stropiți de amintiri/ Te-ai agățat de-o visare,/ De-o muritoare pentru cuvânt// De ce te agăți acum de mine?/ De ce acum și nu ieri?/ Când vorbele tale îmi tăiau cerul/ Și am fost forțată să ard în catren/ De ce acum?/ Când și buzele îmi plâng,/ Le pare rău pentru/ Câte iubiri ți-au dăruit/ De ce acum când e târziu/ Și noapte?/ De ce acum când/ Mi-au revenit șoaptele? ” (E târziu și noapte, p. 30-31).

În alt loc – Lumină spartă pe tâmplă – fiecare partener aparține unei alte lumi – el luminii, ea nopții cu lună: „Ce lumini se sparg/ De tâmpla ta, iubite?/ De ce-mi furi luna?/ De ce mi-o sugrumi?/ S-au spart aseară/ Minutele în ochii tăi?/ De-aceea mă întrebi/ când  mergem spre nou și spre dor? ” (p. 51). Deșertăciune în amor e și mai categorică în privința incompatibilității celor două lumi. Cu cât insistența de a pătrunde în lumea ei e mai pregnantă (a se vedea prezența iterativului tot în contextul primului vers), cu atât respingerea este mai categorică, mai tranșantă: „Ce tot cauți în sufletul meu,/ Umbră seacă,/ Deșertăciune în amor?/ Ai venit să seci regatul?/ Cu ce drept, cu care taină?/ Și cu ce armură să oferi?/ Dacă vii în straie grele/ Să te primesc în camera de zi/ Vor veni secolele mele/ Și te vor culege de pe crini. ” (p. 117).

Ultimul poem dezvăluie crezul celei care crede în iertare, în eternitatea iubirii și, mai presus de toate, crede în pluralitatea sentimentelor ce unesc sufletele: „Și cred în iertare, cum cred în soare,/ În vise defrișate de maturi./ În dragoste de veci și în salcâmi// (…) Am zidit în noi un câmp de flori/ Și-un cer de ploi,/ Am răsărit luna/ Și-am coborât-o printre zori,/ Am divizat-o și împărțit-o tuturor,/ Am supranumit-o noi. ” (Noi, printre zori, p. 134).