ZMEII

Zmei, zmeoaice, maştere

Adrian Bucurescu

În basmele româneşti, zmeii au înfăţişare omenească, dar cu proporţii uriaşe. Sunt foarte fioroşi, au o coadă acoperită cu solzi şi călăresc mai ales pe cai năzdrăvani care au mai multe inimi. De obicei, se luptă cu Făt Frumos, care iese învingător şi se cunună cu cea mai tânără domniţă furată de zmei şi salvate de el. În toiul luptei, atât zmeul cât şi Făt Frumos se prefac în roţi de foc de diferite culori.
Arma preferată a zmeilor este buzduganul, care, aruncat de la mari depărtări, vestind sosirea stăpânului, izbeşte cu vuiet porţile şi uşile, deschizându-le, apoi sare pe masă, de unde, după ce se învârteşte de trei ori, în semn că bucatele trebuie să fie gata, se aşează singur în cui. De altfel, când îl întâlneşte pe Făt Frumos, zmeul întreabă:
– Cum vrei să ne luptăm? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem ori în luptă dreaptă să ne luptăm?
Atunci Făt Frumos îi răspunde:
– Ba din luptă să ne lluptăm,
Că lupta-i mai dreaptă,
De la Dumnezeu lăsată.
Iuţeala şi figura impresionantă a zmeului apar în descrierea alegorică a calului şi a armelor în baladele de vitejie:
Căluşelul lui –
Puiul zmeului!
Şeuşoara lui –
Ţeasta zmeului…
Zmeii trăiesc pe Celălalt Tărâm, unde au palate strălucitoare. Un viteaz care s-a întors de-acolo povesteşte: „Mândreţe ce am văzut în palaturile acele nu se poate povesti. Grădini cu fel de fel de flori şi pomi cu poame de aur şi argint, casele învelite cu argint, care străluceşte la Soare ca oglinda. Pereţii erau împodobiţi cu chipuri şi flori săpate, iar ciubucele erau poleite. În grădini şi pe săli se găseau fântâni, care aruncau apa în sus”.
O apă mare şi lată, uneori a Sâmbetei, sau un râu de foc desparte moşia oamenilor de cea a zmeilor.
Zmeii fură domniţele frumoase, pe care le ţin închise în palatele lor, de unde le scapă Feţii Frumoşi. Dar nu numai fete, ci tot ce se află frumos în lume încearcă să aducă acasă la ei. Moşiile li se învecinează cu olaturile zânelor, cu care nu se au bine, iar ele îl ajută pe Făt Frumos să-i răpună.
Mama zmeilor este şi mai rea şi mai sălbatică. Ea se ia după fugari – Făt Frumos şi fata de împărat – cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, auncând un foc ucigător pe nări şi pe gură. Domniţa aruncă o cute, care se preface într-un codru, sau o andrea, care se preface într-un lac adânc. Zmeoaica bătrână trece peste munţi, codri şi ape, se strecoară prin bunget, alergând val-vâtej. Dacă nu-i poate ajunge pe fugari, îi plezneşte fierea de ciudă. Ea îşi împrospătează puterile, sorbind din sufletele închise în cofa arhiplină de după uşa palatului.
Şi zmeii şi mama lor pot lua diferite înfăţişări. Tot aşa şi fetele ei, când îl urmăresc pe Făt Frumos, se prefac în pădure şi izvor, fântână şi rug etc. Însă voinicul le loveşte cu paloşul, şi sângele negru ce curge din apă sau din arbore dovedeşte prefăcătoria.
Zmeii sunt pomeniţi deseori în descântece şi blestemaţi. Într-un descântec de încleştat ei fac parte dintr-o ceată malefică:
Cum am pornit,
Înainte mi-au ieşit
Lupul cu lupoaica,
Ursul cu ursoaica.
Zmeul cu zmeoaica,
Ginerele cu gineroaica…
Bolnavul se plânge Maicii Preciste şi Ea îl salvează.
Zneori, zmeii sunt confundaţi cu zburătorii. Noaptea, ei zboară prin văzduh, dansând şi cântând:
Odolean şi iarbă-creaţă,
Alea-mi mâncă din viaţă.
Odoleanul de n-ar fi,
Şi noi am putea trăi.
Mai demult, fetele, înainte de a pleca la horă, se spălau cu apă, în care fierseseră odolean şi iarbă-creaţă, ca să nu le fure zmeii. Când se însera, cele care locuiau mai departe porneau repede spre case, ca să nu le apuce noaptea şi să le întâlnească vreun zmeu. Se spunea că pe fetele pe care le prindeau zmeii le luau pe sus şi intrau cu ele, prin Poarta Zmeilor, în Tărâmul Celălalt.