NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU: POEME

FRUMUSEŢEA ÎMBLÂNZITĂ SE DESCOPERĂ

Nopţile acelea lungi în care aştepţi,
să ţi se întâmple ce fiecare femeie-şi doreşte
pentru că nu eşti o îndrăzneaţă
ruptă de invidie,
îţi clădeşti cu răbdare pereţii sufletului,
să absoarbă lumina.

Frumuseţea îmblânzită se descoperă,
reuşeşte să farmece,
pătrunde în inima celui ales
şi nu mai iese.

Aura-i capătă rotunjime luminoasă
şi cei ce o văd se însufleţesc.

LA INTRARE ÎN ODĂILE NOPŢII

Ochii împrumută culoarea frunzelor
cu nuanţe ce respiră trupul luminii,
mişcarea zorilor îmi pune apă pe retină
şi mă proclam adept al locuirii-n ierburi.

Oamenii îşi caută cu simţurile iubirea
alungă suferinţa ca pe un fum
întind braţele şi caută cu degetele clipa,
ascut tăişul gândului pe muchia unghiului.

La intrare în odăile nopţii
cei pregătiţi să intre adulmecă mirosul,
risipesc treptat din lipsa de curaj
şi păşesc înăuntru flămânzi.

Tăcerea se pierde-n agonia cuvintelor
sub un semn de pământ prinde mugur
dorinţa rodului de a se aşeza pe ram
până ce anotimpurile trag fusul orar.

Ora aceea de aur urmează să vină.

FÂNTÂNILE PLÂNG DE SINGURĂTATE

Când eram tânăr, cal cred că eram,
timpul îl trăgeam după mine târâş,
sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.

Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
fără să facă răni în carnea verde, fragedă.

Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
nu mai absorb dimineţi de rubin.
Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
de unde umbrele fug fără vlagă,

fântânile plâng de singurătate.

Logosul înverzeşte-n cuvinte
şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
la răscruci unde şi moartea face popas.

Te învinuieşti de singurătatea durerii
şi rupi din mine dealul tristeţii
înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
pe care urc greutatea trupului friguros,
ce vremea îl trage la ţărm
ca pe o barcă uitată de valuri.

DINCOLO DE ACEASTĂ CĂDERE

Căzut pe nisip din copacul cu rădăcinile-n cer
n-am văzut margini doar forme necunoscute.

Dincolo de această cădere timpul e normal
se manifestă înlăuntru şi înafara mea,
chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
pielea ei capătă solzi aspri
ochii se retrag în orbite de foc
şi cuvintele se rostesc măsurat
în propoziţii pline de înţelegerea celuilalt
şi nu aruncate ca pietrele de-a valma
pe jarişte
mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
ci să găseşti inima lor
în care n-ai reuşit să pătrunzi
şi n-ai auzit de bing bangul universului.

Din acest motiv
nu mă supăr pe nimeni,
aştept cu-nfrigurare marele salt
când intru-n memoria oamenilor nevăzuţi
să-i apăr de ei înşişi.

UNDE IUBIREA ÎŞI FACE CUIB

Fiecare cuvânt este o scoică într-o limbă
în care literele urzesc o perlă
misterioasă cu luciu de sidef
şi sunetul poetic al cântecului de leagăn.

Noaptea se plimbă cu stelele prin anotimpuri
ca un păstor cu mioriţele bălane
până la izvoarele dorului nemărginit
unde se adapă cerbii veşniciei.

Zilele sunt oglinzi în care se reflectă harul
în casa sufletului absorbit de gânduri
unde iubirea îşi face cuib
în inima femeii împlinită prin copii.

CURBELE ZILEI SE RIDICĂ

Stelele nopţii curg peste mare,
dau semne luminoase că se apropie ţărmul,

întunericul se ridiă ca un strat de ceaţă,
dimineaţa prinde lumina de coarne,

aburul pâinii s-a însorit.

Curbele zilei se ridică, fac bolta pe cer,
unul în altul ne vom ridica, nici pe scări nici prin aer colorat

ştiind că suntem ai timpului.

Când voi migra în trupul femeii înger
inima-mi va rămâne să bată ritmul
pe care nimeni nu-l ştie.

Doar sufletul se-ncinge ca dragostea din reflex.

ADEVĂRUL ESTE ÎN PAHARUL PLIN

O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază,
acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni,
oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă.

Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale
şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala
în care se zbat mai marii urbei.
Se bea în draci votcă ieftină
deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună,
dar cu cine să o bei când te strigă nevasta,
să-ţi iei medicamentele de tensiune.

Femeile sunt un rău necesar care te salvează
de intrarea în compania celor învinşi
pentru care viaţa nu are nicio valoare,
adevărul este în paharul plin
la umbra căruia gândurile îţi dispar
şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac
în care nicio pasăre nu-şi face cuib.

Eu privesc toată tevatura
şi indiferenţa promovată de politicieni
faţă de orice iniţiativă sau invenţie,
amărăciunea mă duce cu gândul la groparii
ce trag pământul peste trupul ţării mort.

ORAŞUL ÎŞI IESE DIN FIRE

Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
şi nimeni nu vrea să-l salveze.
Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
de amploiaţii zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
femeile privesc atent şi se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăieşte ascuns în inima pietrei
şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.

Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
şi umbra care ne apără vara,
arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
şi noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.

REMEMORARE

Pe vremuri aveai ochi de pisică,
cădeai în mine prin întuneric de-a dreptul
şi fără de alt sprijin urcai prin suflet,
îmi umpleai toate golurile cu mângâieri
înfrăţindu-ne cu iubirea.

Mai târziu ai devenit o alunecare
pe trupul cu braţele trase pe roată
de frânghii aspre, înmuiate
în apele nopţii fără tălpi de lumină
şi oprire-n zăgazuri.

Lângă tâmple mi se deconcerta oraşul,
timpul avea picioare de lut,
zilele care mai zăboveau pe umeri
îmi îngreunau mersul lângă tine
până la epuizarea durerii.