CLAUDIA MUNTEAN: VERSURI

DESPRE ECHILIBRU

Gânduri asimetrice
pendulează neîntrerupt
între nemişcare şi exces,
între sacru şi înstrăinări de sine,
ţesând un echilibru amorf,
de consistenţa aripilor de fluture

În căutarea obsesivă
a echilibrului absolut,
gânduri neîntrerupte
eclipsează sufletul,
sufocându-l zgomotos
cu nelinişti absurde.

TAINA ARBORELUI NEMURITOR

Un arbore vrăjit
trăieşte-n zări îndepărtate,
Se spune despre el
c-ar fi nemuritor.
Că ale sale frunze
se preschimbă-n păsări ravisante,
ce tulbură cu al lor cântec
somnul stelelor.

Arhaic e cântul
ce-n noapte se revarsă,
cufundând tărâmul
într-un somn moale, adânc,
timp în care taina
cu totul descoperită se lasă,
unind într-o suflare
şi cer şi pământ.

Şi stelele-s acum lotuși,
şi pietrele-s planete
ce n-ar putea fi zărite
cu ochiul liber nicicând…

Şi râurile-s şerpi,
iar luna cea făr’ de pereche,
se pierde-ncet în nisipuri,
ce-au fost cândva vânt.

Negreşit cântul
îţi va risipi umbra, pentru a-nţelege taina
din legământ demult scris –
Nemuritor eşti şi tu,
sortit să-ţi schimbi mereu forma,
și să ţi le reamintești pe cele vechi doar în vis.

RESEMNĂRI

Rădăcini
ale unor frici ancestrale
respiră neobosit
prin crusta
subconștientului.
Pe neaşteptate,
aceleași rădăcini,
multiplicate haotic,
erup în vaste neliniști,
tocind şi descompunând
ireversibil Sufletul.
În frânturi dintr-un viitor diform,
ultimele bucăţi de suflet
apar împânzite tăcut
de alte rădăcini.
Cele ale resemnării.

CHEMAREA PĂMÂNTULUI

Se scurge pământul şi eu cânt cu el,
glasurile noastre acoperă lin zarea,
Păsări mari, aurii se rotesc peste cel
ce-şi rosteşte prin vechi cânturi chemarea.

Prezentă-i e forţa, chiar când tu nu ştii
că pământul se tot scurge sub povara
mărginitei minţi ce uită rostul inimii,
ce venerează dorinţa, dar nu şi candoarea.

Privesc îndărăt cum se scurge pământul,
acum cântă cu noi până şi cerul  stingher,
o legănare în infinit ne e suflul…
Vino…s-au topit punţile dintre mâine şi ieri

ARIPI DE ÎNGER

Visări ce-adorm ele însele-n gând
Se-arată, se-nșiră, nesfârșite cum sunt.
Și inima-mi bate,
Se-aude-n odaie un glas de departe.
Dar nu e lumesc.
Se-apropie îndată cu aripile-i mari…
Îi strig : „Îmi lipsești, Tată, vorbește-al meu grai!
Ascultă-mă…Pare totu-n zadar,
căci’cele porți străine din noul tău hotar
sunt reci și departe, mult prea departe de mine.
Și totul pare-n zadar.”
Și Tata mă cuprinde cu aripile-i moi.
„Aici aș rămâne. Aș rămâne cu voi…”
Dar glasul devine din nou neînțeles.
„Ascultă-mă, tată!
Vreu să sfarm’ceste aripi, din ele să-ți țes
noi zile și nopți noi laolaltă,
ani pământeni, plini de suflu și sens.”
Și Tata privește cu ochi de-azur…
Nu-i chip să-nțeleagă cu sufletu-i pur
De ce-i scris să plece?De ce-i dat chiar lui?
Și zborul e rece.
De aripi îl prind, să-l țin strâns lângă mine.
„Sărmană copilă, Tu crezi c-am de ales?
Cu voi aș rămâne,
Aș smulge într-o clipă
’Ceste aripi ce-mi cresc. Și tot cresc…și tot cresc.
În odaia-ți plăpândă, tu o candelă-aprinde.
De-o simt, fericit voi veni să-ți vorbesc.
Păstrează-i lumina cât poți, de se stinge,

Uita-voi încetul cu-ncetul, graiul lumesc.”
Și zborul e rece. Albe furii cumplit năvălesc.
Candelă după candelă aprind în odaie,

Când deodată…simt cum aripi de înger îmi cresc.
Și furie și rugi se destramă-n văpaie.
Nimic nu rămâne. Doar zborul celest.
Așteaptă-mă, Tată, vin eu însămi spre tine,
Tu, Înger de azur, ce mereu strălucești…