URSITOARELE

Adrian Bucurescu

Strămoşii noştri antici povesteau că, înainte de a Se înălţa la cer, Zeiţa Maria Şi-a încredinţat Pruncii unei familii de Geţi, care locuia pe malul apusean al actualului lac Sărăţuica. Familia adoptivă a avut şi propriii ei copii, patru băieţi şi două fete, aceştia fiind aşadar fraţii de lapte ai Gemenilor Divini, căci au supt lapte de la aceeaşi mamă pământeană. Pruncii Mariei au fost Apollon şi Diana, supranumiţi Amândoi şi Zalmoxis.
Crescând, cei patru fraţi deveniră însoţitori ai lui Apollon, iar cele două surori, însoţitoare ale Dianei. Ele sunt înfăţişate adesea câteşitrei, Zeiţa fiind în mijloc. Fiind Diana sub semnul Lunii, cele trei fecioare erau considerate divinităţi nocturne. Ca şi astăzi, se credea că, îndată după naşterea unui copil, ele vin noaptea şi-i ursesc acestuia destinul.
În mitologia românească, ursitoarele sunt trei zâne care vin în cele trei zile după naşterea fiecărui copil şi-i menesc soarta. Ele trăiesc într-un imens palat de cleştar. În acel palat este o sală uriaşă, cu milioane de candele, ce lucesc ca stelele cerului; acestea sunt vieţile oamenilor. Imediat ce se naşte un copil, i se toarnă untdelemn în candelă, atât cât îi va fi viaţa de lungă. În fiecare clipă se aprind şi se sting sute de candele, întocmai ca vieţile oamenilor.
Ursitoarele se duc la casa fiecărui copil, dar numai noaptea, când nu le vede nimeni, şi ursesc viaţa copilului. Aceste zâne coboară prin horn şi trebuie să găsească hrană pentru ele. De aceea, în cele trei zile de la naşterea copilului, moaşa are grijă să pună în fiecare seară, pe masă, pe sobă ori pe fereastră ceva de mâncat, de obicei numai apă, pâine şi sare, rareori şi un pahar de vin. La icoane se aprind candele şi prin casă se pun lumânări aprinse.
Mai demult, părinţii credeau că pot vedea cum vin ursitoarele noaptea şi că pot auzi ce-i menesc pruncului. Ei nu făceau nicio mişcare şi nu scoteau o şoaptă, spre a nu tulbura ursita. Era interzis să spună cuiva ce au văzut şi ce au auzit. Trebuia doar să se roage în gând, toată noaptea, cât stăteau ursitoarele în odaia copilului, ca venirea lor să fie cu noroc. Dar, pentru că unii părinţi au povestit altora ce au văzut şi au auzit, ursitoarele s-au făcut nevăzute. Locul părinţilor l-au luat moaşele, crezându-se că acestea, mai prudente, puteau să le vadă şi să le asculte. Înainte de sosirea celor trei zâne, moaşa recita o invocaţie:
Sfintelor,
Bunelor,
Să vă aducă Dumnezeu
Curate,
Luminate,
Bune ca pâinea,
Dulci ca mierea
Şi line ca apa!
Apoi, când vedea că intră tiptil ursitoarele, moaşa spunea o rugăciiune în gând:
Urselor,
Zânelor,
Frumoaselor,
Fecioarelor,
Cu bine veniţi,
Bine ne găsitţi.
Cum vă primim
Cu pusă masă,
Bucate direse,
Vinaţuri alese,
Aşa vă ospătaţi,
Până vă dumiriţi
Noroc să meniţi
Fătului nostru!
Ursitoarele vin în jurul leagănului şi încep să-i facă pruncului de ursită. Ele îi spun câţi ani va trăi, ce va face, cum va muri, deci cum îi va fi toată viaţa. De obicei, cuvântul hotărâtor îl are cea de-a treia. Ea spune: „Copilul acesta are să aibă viaţa mea din ziua cutare sau din ziua de astăzi„. Ursitoarea aceea se îmbracă în fiecare zi altfel. Într-o zi e ca o domniţă şi camera ei din palatul lor străluceşte de bogăţii. Cei cărora li se urseşte viaţa ursitoarei din acea zi vor trăi zile fericite de bogăţie. Dar aceştia sunt foarte puţini. În altă zi ea se îmbracă precum o negustoreasă ori ca o muncitoare. Aşa va fi şi viaţa celor născuţi în ziua aceea. În altă zi, se îmbracă în veşminte ţărăneşti. Copiii ce se nasc în acea zi vor munci din greu şi-şi vor câştiga pâinea cu sudoarea frunţii lor. Alteori, se îmbracă în haine rupte, zdrenţuite, iar camera ei se preface într-un bordei sărac, în care nu se găsesc de niciunele. E ziua celor fără de noroc în viaţă şi săraci lipiţi.
După ce ursesc copilului tot firul vieţii, ele se ospătează repede cu ce au găsit în casă şi apoi fug ca să ursească alt copil. Hrana rămasă o ia moaşa sau se dă la trei copii din sat.
În unele locuri, ursitoarele îi citesc pruncului din Cartea Vieţii sau Cartea Zilelor. Tot mai rari sunt cei care se încumetă să pândească ursitoarele, fiindcă se spune că a treia dintre ele are obiceiul să încheie actul ursirii printr-un blestem teribil: „Cine ne-a ascultat întru furiş de mâna pruncului să moară!
Ursitoarele au şi ele nume: Ursitoarea sau Torcătoarea, cea care toarce firul vieţii; Soarta sau Depănătoarea, care deapănă firul pe ghemul vieţii; Moartea sau Curmătoarea, cea care taie firul vieţii.
Hotărârea ursitoarelor este socotită definitivă, neputând fi schimbată nici de sfinţi, nici de îngeri, nici chiar de Dumneazeu!
Profund cunoscător şi iubitor al folclorului nostru, Mihai Eminescu a fost şi el fascinat de aceste trei zâne, pe care le-a înfăţişat şi în poemul „Muşat şi ursitorile„. Iată un fragment:
Şoptind uşor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric.

La cer ridică braţele lor goale,
Uşoare parc-ar fi de vânt plutite,
Descânt copilu-n somn să nu se scoale.

Sunt ursitori cari din cer sosite
Revars-asupra-i zarea aurorii,
Cu câte daruri lui i-au fost menite.

I-aduc comori, viaţă lungă, glorii,
Deasupra lui revarsă raze slabe.
Din ochii lor, adânc adormitori.

Pe părul lor mărgăritate-n boabe
Bălai şi moale ca şi auru-n spice
Scânteie-un umbră ale lor podoabe.