George V. Grigore

Dacă privim harta Europei (IO-ropei) vom vedea că „Româniile” sau „Vlahiile” se întind peste tot pe acest bătrân continent. Cu surprindere vom afla că locuitorii acestor regiuni sunt în principal ciobani, mari crescători de animale, care iubesc înălțimile munților, de care se simt legați. De ce sunt atât de depărtate și de fragmentate aceste „Românii” sau „Vlahii”? Pentru că locuitorii lor (vlahi, cuțovlahi, istroromâni, fârșeroți, aromâni, meglenoromâni, etc.) sunt urmași direcți ai strămoșilor daco-geto-tracilor, adică ai Geților de Aur primordiali. Formați ca mare popor și mare cultură atunci, ei au rămas fideli acelorași principii de viață și în prezent, acceptând toate urgisirile sorții. Atunci când Marele Potop a spălat întreaga planetă, ucigând 98 la sută din populație, în Vatra Vechii Europe au fost strânse toate semințiile salvate. Turmele uriașe de animale ale Geților de Aur au hrănit marea enclavă a supraviețuirii umane din Aria. După ce și-au înmulțit neamul, fiecare dintre seminții a pornit spre vechile vetre și au repopulat planeta pustiită.

Urmașii Geților de Aur, fideli unor principii, după ce au ridicat valuri de pământ-balize spre a semnala viitorimii până unde se vor mai ridica apele planetare și în viitor, și-au luat un nume care să spună ceva despre faptul că sunt autorii celui mai mare eveniment din istorie, respectiv salvarea omenirii din Marele Potop, Marele Val Ucigaș, și și-au spus vlahi (Wallah; „Cei trecuți prin valul ucigaș al potopului”, „Cei ce au trecut prin peretele de apă”). De aceea urmașii Geților de Aur, dacii, se „țineau de munți”, iar urmașii lor, vlahii pot fi găsiți doar pe înălțimile munților din Europa, având în grijă mari turme de animale, turme care au salvat omenirea de la dezastru de multe ori. Populații migratoare și călătoare, cele care foloseau mai des văile apelor și terenurile șese, au așezat aici orașe, s-au organizat și și-au cerut independența față de celelalte state, izolând astfel pe acești matusalemici urmași ai Geților de Aur, ce nu coborau des din munții lor dragi.

Astfel, în prezent, avem „Românii” sau „Valahii” în mai toate statele europene. Necazul este că aceste state independente, de cele mai multe ori, le refuză românilor noștri vlahi dreptul la religie, educație și cultură proprie, uitând de valoarea – la necaz – a turmelor acestor singuratici salvatori de omenire. Ei sunt ca și sihaștrii, într-un fel, dăruiți cu totul unei profesii altă dată nobile, având în grijă un potențial biologic fără de care omul nu ar mai fi om. Când planeta a devenit o mlaștină arsă, singure turmele Geților de Aur mai găseau ceva de mâncare. Despre agricultură nici nu se putea vorbi. Apa sărată a mărilor și oceanelor care năvălise în valuri gigantice de mii de metri înălțime lăsase în urmă pământuri sărăturate și lacuri sărate imense. Au trebuit efectuate lucrări hidrotehnice fără precedent în istorie, spre a se regulariza apele. Plantele iubitoare de sare au răsărit mai abitir ca celelalte pe imașurile uscate. Noroc că animalele domestice sunt iubitoare de sare și au consumat respectivele ierburi. Turmele și produsele lor au salvat omul atunci. Nu agricultura sau pomicultura. Nu vânatul sau pescuitul. Geții de Aur au fost primii mari ciobani ai preantichității, așa cum mai târziu, dacii, geții, tracii, vlahii au continuat cu această îndeletnicire sfântă. Denumirea de „vlahi” o întâlnim pentru prima dată în anul 976 în scrierile cronicarului grec Ioan Skilites, în contextul confruntării dintre bizantini (istoricii îi numesc așa, ei nu și-au spus niciodată bizantini; Imperiul lor s-a numit peste 1000 de ani Romania) și Primul Imperiu Bulgar, în cadrul căruia romanicii (?) erau astfel desemnați în limba slavă, pentru că aveau o altă limbă. După Ioan Skilites, cuvântul „vlahi” este folosit de Ghiorghios Kedrenos și de Nichita Honiatis, relatând răscoala fraților vlahi Asănești, din anul 1185.

Împăratul Isaac Anghelos (1185-1195) „…zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii visteriei, îi adună fără de cruțare din propriile ținuturi, și a jecmănit, din meschinărie, și alte orașe din părțile Anhialos-ului (azi Pomorje, în Bulgaria), pe furiș, dar mai ales și i-a făcut sieși și Romeilor (cetățenilor din Romania – Imperiul Roman de Răsărit) dușmani pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau „misieni” (cu sens de „Cei care aveau o misie, o datorie”; „Cei care erau pregătiți să salveze din nou omenirea”), iar acum se cheamă vlahi („val – ahi”; „Cei trecuți prin valul de apă al Potopului Planetar”, „Cei botezați de Dumnezeu”). Aceștia, încredințați în nepătrunderea ținutului în care locuiau și bizuindu-se pe cetățile și posadele lor, care sunt și foarte numeroase și ridicate pe stânci abrupte, s-a sumețit și altădată împotriva Romeilor.(…) După aceea misienii au început să acționeze fățiș ca niște răzvrătiți (…). La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petreu și Asan….” Ulterior mențiunilor din Kendrenos și Honiatis, denumirea de „vlahi” se răspândește în documentele istorice europene din Evul Mediu sub diferite forme: walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau wlochy (rus., pol.), vlasi (sârb., bulg.), olahok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, mavrovlahi sau morlaci…). Denumirea de „Morlaci” vine de la faptul că au scos omenirea din mocirla post-apocaliptică. De aceea, la noi, ciobanii mai sunt numiți și „păcurari”, pentru că au salvat omenirea de după ploile de păcură (petrol) care au căzut pe pământul în timpul apocalipsei. De aceea zeița getă Artemis mai era numită și „nămoloasa” (de multe ori era reprezentată cu chipul negru; Zeii erau cei născuți din negură – semn al lui Negru Vodă), iar templul ei se afla lângă un izvor de apă.

Istoriografia română nu a folosit niciodată exonimul de „vlahi” înainte de anul 1991, nici pe cel de „Valahia” pentru Țara Românească (numită așa după Imperiul de peste 1000 de ani al Romaniei (Imperiul Roman de Răsărit), de fapt reîntoarcerea la vechile percepte ale Țării Sfinte Dacia („Dio Geția” sau „Țara lui Dumnezeu”, cea numită de romani „Dacia Felix” (Fericita, Cea aleasă de Dumnezeu), sau „Grădina Maicii Domnului”, de către Papa de la Roma). Cel mult apăreau cuvântul „vlahi” pentru romanicii sud-dunăreni, și cuvântul „vlahia” în titulatura bisericească („Mitropolia Ungrovlahiei”). Odată cu înmulțirea traducerilor de lucrări străine, a apărut obiceiul greșit de a folosi în limba română termenul de „vlahi” pentru români înainte de 1859 și „Valahia” pentru Țara Românească. Este vorba de un calc (printre multe altele), care nu a fost acceptat de către Academia Română ca fiind un cuvânt românesc.

Etimologia și semiologia acestei denumiri de „vlah” este declarată de istorici a fi cea care este declarată, așa cum mii de cuvinte din limba daco-getă apar în dicționare ca fiind de origine necunoscută. Eu am prezentat semnificația ancestrală a acestui cuvânt, așa cum și-ar fi dorit-o și strămoșii noștri ancestrali.

Populațiile vecine, care au în nucleul de populație un număr destul de mare de vlahi, folosesc de obicei, pentru a-i denumi termenul generic de vlahi, dar în diferite variante. Pe lângă micile comunități de vlahi din toată Europa, mai avem în Bulgaria și Serbia „Marea Tribalie” și avem „Marea Vlahie”, cum era denumită Tesalia (Grecia) în secolele XII-XIII. Denumirea de „vlahi” a devenit în timp sinonimă cu cel de „păstori nomazi”, trecându-se de la sensul originar etnic al cuvântului la sensul profesional. Această strategie, numită „vlahism”, este folosită fără acordul populației respective, spre a putea „rupe” de trunchiul țării mamă aceste enclave de populație românească, implementând ideea în politica internațională că acești entici nu ar aparține neamului românesc, sferei culturale și istorice a României, mergându-se până la faptul de a nega originea și limba acestora. Statele moderne s-au închegat târziu (Germania – 1871; Italia – 1870), dar cetățenii lor s-au chemat tot germani și italieni și înainte. Pe acest percept istoricul Florin Constatiniu a estimat că și românii ar trebui să fie desemnați ca atare – ca români – și nu ca vlahi (nu există nici o țară cu numele de Vlahia în prezent) și în decursul istoriei lor, dinainte de formarea statului român (1859). În ciuda acestei poziții ferme, nu numai că istoriografia internațională continuă și în prezent să folosească denumirea de „Valahi” în loc de „Români” pentru perioadele anterioare secolului XIX, dar acest obicei s-a răspândit și în unele publicați românești. Trebuie așadar precizat cine sunt acești „Valahi”: ei sunt clar ROMÂNI!

Grecii au reușit datorită afinităților culturale și a marii admirații a state europene pentru cultura antică grecească să își treacă întreg poporul de la denumirea de „romaioi” (cetățeni ai Romaniei, Imperiul Roman de Răsărit), pe care au avut-o peste 1000 de ani, la cea de „helen”, spre a face legătura cu Grecia Antica și a solicita apoi independența acestei țări, care nu a fost în antichitate decât o confederație de orașe – cetăți. Astfel acesta a inclus în granițele sale forțat comunități care nu au a face cu „spiritul grecesc”. Dat fiind că foarte numeroșii aromâni din Grecia se declară forțat-obligat ca membri ai „Elleniki ethniki koinonia, sti romaniki glossa” („Comunitatea națională elinică, de limbă romanică”) și nu ca minoritate, nu există nici o statistică exactă a lor și nu sunt declarați ca minoritate. Totuși, numărul aromânilor din Grecia este estimat la câteva sute de mii de persoane, cea mai mare populație aromână din Europa trăind în regiunea grecească Ditiki Makedonia („Macedonia occidentală”, cu prefecturile (nomele) Florina, Kastoria (Castoria), Grevena și Kozani (Cojani).

Dacă vom lua doar statisticile oficiale, în România actuală avem 16. 896.816 români (80% din populație), în Republica Moldova 2.800.000 (2/3 din populație), în Ucraina (409.000 persoane), în Serbia (64.600 persoane), în Bulgaria (4.575 locuitori), în Ungaria (8.000 de persoane). Nu mai vorbim de românii din întreaga lume răspândiți în prezent (câteva milioane bune). Mai avem aromâni, machedoni, meglenoromâni, istroromâni, bolohoveni în Republica Macedonia (aproximativ 10.000), în Albania (între 10.000 și 40.000; după unele surse chiar 100.000), în Turcia (aprox. 5000), în Croația (500 oameni, urmașii morlacilor), între Galicia (Halici) și principatul Kievului (cunoscuți din sec. XI și XIII; Ruso-vlahia sau Mavro-vlahia), în jurul mănăstirii grecești Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai din Egipt, în Cehia (Vlahia Moravă), în Moravia și sudul Poloniei (a.s.v. studiile lingvistului Eugen Lozovan), în Dalmația, Bosnia, în Epir, în Acarnania, în Alpi, etc.

Aceste comunități românești ancestrale, numite de istorici în Evul mediu „Romaniile populare”, erau denumite de locuitorii lor „țări”, sau „valahii”. Rămase din timpul Geților de Aur, când întreaga Europă era a lor, de la Atlantic, la partea de vest a Asiei, și din nordul îndepărtat până în Egipt, aceste comunități au rămas izolate pe fundalul apariției unor populații ce au ocupat văile și șesurile și și-au delimitat granițe. Într-un fel, acești vlahi trăiau așa cum au trăit și indienii americani, pentru care întregul pământul era al Marelui Zeu și acesta nu accepta nici un alt proprietar, iar ei puteau hălădui pe oriunde, în nevoile și traiul lor, ca și copiii fericiți ai Domnului, prin Grădina Raiului. Ei au rezistat migratorilor, dar și imperiilor, ce și-au tot întins granițele peste comunitățile lor. Astfel, ele au rămas pe teritoriul unde locuiau, în general muntos sau păduros, dar fără acoperirea politică necesară noilor timpuri pe care le trăim.

Ca și în cazul marilor lucrări hidrotehnice ale marilor valuri de pământ – balize troiene, ce au căpătat în timp denumirea inexactă de „Traiane”, tot astfel, toate aceste țări românești („valahii”) au fost incluse la categoria „romane”, datorită asemănării celor două limbi. Asemănarea și vechimea acestor limbi vine tocmai din istorie, de când popoarele salvate au stat împreună în Marea Arie Getică. Celelalte popoare venite mai târziu pe continentul european au confuzat unele cu altele, din neștiință sau din dorința de simplificare. Dacă se asemănau limbile puteau fi trecute cu toatele la categoria „latine” sau „romane”. Astfel „vlahiile” getice au devenit „romanii” latine. Cultura română, după cristalizările naționale europene din secolul XIX, a avut o deosebită deschidere către Europa Occidentală, în special către Franța, pe fondul latinității ambelor limbi. Cultura aromână s-a dezvoltat mai întâi ca o cultură pastorală, iar mai apoi a fost influențată de culturile bizantină și greacă. Religia acestor vlahi este predominant creștin-ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde, forțați de împrejurări, au devenit catolici sau musulmani.

În Europa mai dăinuiesc zeci de „Romanii populare” (de fapt „Vlahii getice”), de la Marea Nordului (insula olandeză Walcheren), la Marea Neagră, trecând prin Belgia (Valonia, din Ardennes), Franța (Welschii din munții Vosges) și munții Alpi (unde dăinuiește „Limba romanșă” și avem multe toponime cu „Walchen”). Ele nu au apărut în Evul Mediu, așa cum ne transmit prin operele lor istoricii noștri, și nu s-au ascuns în adâncul munților sau pădurilor. Ele vin din istoria milenară a geților și au o misiune căreia le-au rămas fidele și în ziua de astăzi. În caz de cataclism planetar, doar ei, cei agățați de munți și de cer, cu turmele lor de animale și produsele acestora, vor putea din nou să salveze neamul omenesc.

Denumiri toponimice date acum mii de ani au rămas și în prezent, ca o amprentă vizibilă a existenței acestor „Românii”, pe care nu mai doriți să le recunoașteți astăzi. Astfel, „Romanja Planina” și „Stari Vlah” sunt două podișuri în răsăritul Bosniei și apusul Serbiei, „Vlahina” este un masiv muntos între Serbia și Bulgaria, „Vlahoclisura” și „Vlachata”, dar și alte toponime asemănătoare sunt în Grecia de nord, „Vlasic” este un masiv muntos între Bosnia și Serbia. Dacă „Vlahia Mare” (Megali Valacheia) se afla în Tesalia (Grecia), „Vlahia Mică” în Acarnania, „Vlahia Albă” în Moesia (de-a lungul Dunării de Jos), „Vlahia Neagră” sau „Morlahia” în Dalmația și sudul Bosniei, „Vlahia de la Srem” pe râul Sava, „Vlahia de la Onut” pe Nistru, „Vlahia moravă” în munții Beskizi din N-E Cehiei, toate aceste „țări” române nu vorbesc decât despre Marea Geție de peste întreaga Europă, despre Aria de la ultima Zidire a Lumii postapocaliptice, cea în care trăim și astăzi. Întreaga Europă – atâta câtă se putea locui – a fost odată Geția de Aur! Vlahiile getice (românești) aflate și astăzi în întreaga Europă sunt dovada