POLITCA DE TRANZIȚIE

Prof. Dr. Const. MIU

Deoarece activitatea/ prezența securistului de tranziție (din întreaga trilogie cartea omonimă, semnată de Gh. A. Neagu și apărută la Editura Studis, 2016) este vag conturată, ar fi fost de dorit ca autorul să fi lansat pe piață toate cele trei volume, cum se menționează în caseta editorială (de la p. 2).

Faptele și întâmplările din preajma, din timpul și imediat după marea înghesuială căreia mai marii zilei s-au grăbit să-i spună Revoluția din decembrie 1989 – sunt structurate pe trei paliere: stenogramele ședințelor  CEPEX, din 13 noiembrie 1989, 17 decembrie 1989, discuția televizată, din 28 ianuarie 1990, dintre Ion Iliescu et comp. cu reprezentanții celor trei partide istorice, din opoziție;  sesiunea CPUN din 9, 10, 13, 14 martie 1990, precum și alte lări de cuvânt din Senatul și Adunarea Deputaților, de-a lungul anului 1990; reacția cuiburilor de securiști de pe lângă principalele ambasade românești din străinătate; întâlnirea regelui Mihai cu șeful masoneriei din Paris, care îi refuză sprijinul în revenirea în țară; ecoul evenimentelor de la București în rândul oamenilor din Focșani, Panciu, Odobești și din comunele din împrejurimi.

Fiind vorba de o carte de ficțiune, nu vedem rostul reproducerii stenogramelor amintite. Autorul putea să fi recurs la un artificiu: ecoul acestora printre sătenii vrânceni. Unde se poate face/ discuta politică decât la cârciuma din sat?! Ținând cont că mai toate dezbaterile din CPUN și apoi cele din Parlament erau televizate în 1990 – chipurile pentru transparență – reproducerea stenogramelor cu pricina e superfluuă. Mai profitabilă pentru cititori ar fi fost o dezbatere în stil moromețian, în parlamentul de la birt, cu privire la manifestațiile pro și contra FSN, din preajma primelor alegeri libere (de după Revoluție), ce au avut loc la 20 mai 1990.

În primul volum al noii cărți semnate de Gh. A. Neagu sunt flash-uri, bazate în deosebi pe dialog, intrând în alcătuirea unui puzzle, pe care l-am putea numi generic Revoluția în provincie: la Focșani, la Panciu, la Odobești, în sediul județenei de partid, precum și în câteva sate ori comune vrâncene. Din aces punct de vedere, cartea scriitorului vrâncean amintește de prozele scurte ale lui Ion Cristoiu, din volumul Veselie generală.

Haosul din preziua revoltei populare este elocvent, din momentul decretării stării de necesitate: „Primii secretari de județ nu prea știau cu ce se mănâncă starea aceasta. Unii s-au repezit la telefoane și-au convocat secretarii celor mai mari organizații ale partidului comunist. Alții și-au chemat colaboratorii apropiați și comandanții de miliție și de securitate din teritoriu.” (p. 36).

La Odobești, după ce a transpus în viață ultima indicație prețioasă, primită de la Centru – confecționarea de măciuci la atelierele meșteșugărești, tovarășa primar Emilia „…își strânse agendele, valuta și documentele mai importante din seiful”de sub portretul tovarășului.” (p. 40).Cu „zestrea” aceasta în brațe, femeia se grăbește să-și facă retragerea la o cabană ăn munți, și pentru că nimeni nu știa de existența ei, putea să se facă nevăzută, în vremuri de restriște.

La vremuri noi, oportuniștii sunt în floare! Bunăoară, primarul Sfârc umblă prin sat, să strângă adeziuni pentru FSN. Nu uită să-i reproșeze soției că fratele ei a refuzat să intre în noul partid, dar se laudă că a strâns pe liste destui fraieri. La întrebarea femeii ce-o să facă apoi cu lista dacă n-a mai călcat pe la primărie, bărbatul se laudă că are curaj: „-Uite c-o să mă duc mâine. Îl iau pe vărul Fănică și pe Tăchiță, nepotul Zamfirei, pe Licsandru al Savetei și pe frate-său, punem de-un comitet și telefonăm la județ.” (p. 44).

Cea mai bună dovadă că nimic nu s-a schimbat și că oamenii au aceleași năravuri este dialogul între primar și femeia de serviciu: „Primarul intră în sediu satisfăcut. Neamurile s-au înscris lesne în Front. Până și vecinii, ba chiar și ăia din conducerea CAP-ului erau gata să-i asculte îndemnurile… (…)

– Ileană, unde ești?! Răcni el în clădirea pustie.

– Aici, tov. Primar, aici îs! Se arătă ea cu mătura în mână (…)

– Ce faci?

– Mă înscriu în FSN, zise ea, gata a-i satisface dorința politică.

– Lasă asta, cine-i prin primărie?

– Păi, cin să fie, tov. Primar? Nimeni.

– Dacă te mai aud cu tovărășia, te dau afară!

– Păi, cum să vă spui…

– (…) De-acu sunt dom primar, că s-au scoborât pe pământ domnii.

– Asta se cam vede, dom primar. Nu-s nici ăia cu arăturile, nici ăia cu însămânțarea.

– (…) Dacă tot nu-i nimeni pe aici, ia arată-ți fesele, să te însămânțez de primăvară, fă Ileană!

– Asta era valabil pe vremea tovărășiei, dom primar…

– Și domnii f…, f… și dau salarii. Vrei bani?

– Cum să nu!

– Atunci, lasă FSN-ul și arată-ți fesele (…)

<<Apoi, văd  că nu prea s-a schimbat ceva. Dacă și f… va fi ca mai înainte, vai de capul nostru!>> își zise femeia, mimând gemete de plăcere, spre a-i satisface poftele primarului.” (p. 104-105).

În acele zile fierbinți, după fuga celor doi dictatori și executarea lor prin împușcare, primar „se alegea” cine avea prieteni sau simpatizanți aflați în „piață” ori în fața fostului sediu comunist, iar aceștia urlau mai tare, scandând numele favoritului. Așa se întâmplă bunăoară la Focșani sau Odobești. Iată ce s-a întâmplat, spre exemplu, la Odobești: „Pe scările primăriei din Oodbești, au mai rămas doar directorul Miliță Șoican, directorul general Varga de la Stațiunea vitivinicolă, câțiva ingineri de la IAS, funcționari ieșiți de prin birouri și alți gură-cască, ce-l înconjuraau pe maiorul David, ca fost comandant al miliției, și căpitanul Rozavlea, de la gărzile patriotice.

– Tovarăși, acum, că suntem liberați de tiranie, trebuie să alegem un nou primar, zise căpitanul Rozavlea.

– Îl propun pe doctorul Varga, se grăbi maiorul David.

– Stați, stați un pic, eu am treabă, eu conduc o stațiune de cercetări.

– Varga, Varga, Varga! Scandau cei din fața primăriei.” (p. 118).

La Panciu însă, fiondcă nu s-a făcut zarvă la primărie, directorul IAS-ului a devenit subit mărinimos, împărțind butoaie cu vin după bunul plac, încât ajunseseră să vină la încărcat mașini cu numere din Ardeal sau Banat, ai căror proprietari nu aveau rude prin părțile locului.

Tot sub forma unui puzzle este evocată activitatea „cuiburilor” de securiști sub acoperire, ca atașați militari sau culturali, în diverse colțuri ale lumii. Planul diabolic de infiltrare a cadrelor acestui „serviciu”, cu reminiscențe și în ziua de astăzi este evidențiat într-una din discuțiile șefului cu subalternii săi: „- Uite de ce v-am chemat. Trebuie să ne apucăm de urgență să punem mâna pe bănci și să ne apucăm de politică. Dacă nu noi, cei care ne pricepem cel mai bine la oameni, atunci cine: Dumneata, de exemplu, trebuie să te duci la liberali. Văd că fac înscrieri în draci, fără nici un control. Dumneata la țărăniști, iar eu și ăstălaltu ne ducem la domnul Iliescu. Iar odată pătrunși înlăuntrul lor, știm noi ce-avem de făcut. Că altfel, iar încape țara pe mâinile unor marțafoi cu pretenții, care mai de care mai rupt de realitate (…) Dar mai întâi de toate, hai să facem câte un SRL. Să trecem acolo de toate. Uite, unul să pună mân pe industria laptelui, altul pe a mașinilor-unelte, că de-astea avem la noi în judeș. Nu uitați de industria vinurilor (…) Cât despre petrol și alte forme de energie, mi s-a spus că treaba e deja aranjată. N-avem ce căuta acolo, Au intrat șefii noștri. Ați înțeles? „

Aflat în vremuri tulburi – imediat după Revoluția din 1989, în primul volum al cărții lui Gh. A. Neagu așa-zisul securist de tranziție are o personalitate nebuloasă. Coperta unu este grăitoare în acest sens – „chipul” fără cap! Vom vedea cum evoluează el în celelalte două volume, care vor urma.