IN MEMORIAM…COLECTIV

A ieşit de sub tipar cel de al cincisprezecelea volum semnat de scriitoarea Lucia Pătraşcu din Brăila, intitulat „În memoriam… # Colectiv”.

După volumele de poezie (Cunună la nunta de aur, versuri, Brăila, 2008; Cu anotimpurile în viaţă, versuri, Brăila, 2009; Rugă, poezie religioasă, Brăila, 2011; Fluturi de iubire, versuri, Brăila, 2012; Brăila – poveste de dor, versuri, Brăila, 2013; Pe plai de baladă, versuri, Brăila, 2014; Poeme îmblânzite-poemas domados, versuri bilingve, Brăila, 2015), volumele de proză (Evantaiul albastru, proză, Brăila, 2011; Darul, proză scurtă, Brăila, 2014; Întâlnire cu o carte, recenzii, Brăila 2016) şi volumele pentru copii (Zoo-alfabet, versuri pentru copii, Brăila, 2009; Roade timpurii pentru voi, copii!, versuri pentru copii, Brăila, 2012; Teatru scurt pentru copii, versuri, Brăila, 2013; Zoo-adivinanzas; Zoo-ghicitori, versuri bilingve, Brăila, 2013), această nouă carte publicată cuprinde 64 de poeme închinate memoriei celor 64 de victime.

OCTOMBRIE…

Era octombrie…ardea pământul
de vaierul ce se-nălţa la Cer
şi, parcă, niciodată, gol, cuvântul
n-a fost mai fără rost şi mai stingher.

Când tinereţea a plecat năucă
şi-a rătăcit pe-o dungă de pripas,
un gând încolăcind doruri de ducă
şi lacrimi nesfârşite au rămas.

Căci sărutaţi de limbile perfide,
tinerii, torţe ca un rug aprins,
ne-au luminat o clipă-n ochi mirarea
şi-apoi cenuşa lor, plângând, ne-a nins.

Nicio mireasă floare n-a mai fost
şi niciun mire, soţ să crească neamuri,
i-a dus din viaţă o clipită fără rost
şi-o veşnicie i-a chemat în veacuri…

ACOLO-N ŢINTIRIM…

Acolo-n ţintirim,
cătuşe verzi aşteaptă,
să ţeasă la picioare
poteci spre altă lume,
tăceri zăcânde-n pajişti
cu gust de frunză coaptă
preling cortegii lungi
la asfinţit s-adune.

Lumina rătăcită
în glasul mut de lut
mai bântuie-n aripă
chemări de dinainte,
doar bruma se păstrează
ca-n timpul de demult,
cu pasul gros şi rece
curgând prin oseminte.

Pe-un ram orfan de viaţă,
scrâşnind sub gol de vreme,
un vis născut în taine
s-a rătăcit stingher
şi poate numai cârdul
furat de negre gheme
ar fi să-l mai înalţe
la porţile din Cer.

Între cătuşe verzi
ţesute-n ţintirim
adoarme-un dor pribeag
din timpul anonim.

PLOUĂ

Ploaia s-a prelins în ploaie…

A plouat cu nelinişti când
peste voi ploua cu ţipete.
Cu frică a plouat când
peste voi ploua cu foc.
A plouat cu durere când
peste voi ploua cu scrum.
Cu jale a plouat când
peste voi ploua cu răni arse.
A plouat cu deznădejde când
peste voi ploua cu plecări.
A plouat cu întrebări când
peste voi ploua cu tăceri.

A plouat…Şi încă plouă!…
Cu lacrimi!…

CÂND REGINA CEA NEAGRĂ

Când regina cea neagră
şi-a aruncat asupra lor
privirea înflăcărată,
nimeni nu ştia
că în urma ei va rămâne
numai dâra cenuşii.
Din fiinţa lor
au curs râuri de lapte,
ca din trupul decapitat al lui Pavel.

Într-un mănunchi de şoapte
ele ne hrănesc lacrimile neînţelegerii,
care vor să găsească
şiragul amintirilor pierdute
prin pânza de păianjen a singurătăţii
în care totul miroase
a flori ofilite,
a lumânări
şi a tămâie.

ÎNTREBĂRI-ÎNTREBĂRI

Răbdarea
a plecat de mult timp
din raiul înţelegerii
şi tropoteşte pe malul neputinţei,
întrebând în tăcerea gândului:

Ce astrologie zbuciumată
a predispus o soartă dementă
de moarte prin foc pe
Casa copiilor?

Ce nepăsare bezmetică
a săpat pe cărarea durerii
străfunduri nevăzute,
din crăpătura cărora
devin transparente
doar scurtăturile sângelui?

Ce apă salvatoare
va mai putea spăla acum
păcatul acestui iad
în care ei au devenit deja
absenţă?

MANIFEST

Pentru plecarea lor,
versul acesta plânge
pe limba lui însângerată,
strigând fără istov:

Mie, mie daţi-mi înapoi
tot ce mi-aţi furat într-o clipită,
să mă întorc în ziua nemânjită,
când mai speram!

Mie, mie daţi-mi înapoi
zâmbetul meu viitor,
pentru care forţa poetului
îmi ţesea viaţă!

Mie, mie daţi-mi înapoi
îndrăzneala de a visa
până la malul unui lac liniştit,
cu lebede albe plutind şoaptele!

Mie, mie daţi-mi înapoi
căcâiele bătătorite
care întindeau
lângă muşuroiul de furnici
cununa amintirilor!

Mie daţi-mi înapoi întoarcerea!
Luaţi pântecele rănit,
adunaţi-l în palme
şi coaseţi-l milostiv
cu pocăinţa din ultimul ceas!

Mi-aţi furat tot!…
Daţi-mi ceva înapoi
şi nu vă mai plimbaţi ipocrit
cu sacul de cadavre în spinare!

Mi-aţi lăsat în traista goală,
numai scrâşnetul efortului
de a ajunge pe coama unui nor,
să adulmec vâlvătaia asfinţitului.

Depărtaţi de la mine
sărutul nimicitor
al acestei negre regine
şi luaţi înserarea din sufletul meu.

Dacă vreţi să rămân treaz,
în abisul ce l-aţi creat,
nu lăsaţi durerea să se învechească!
Şi nu-mi furaţi dreptul de a striga!…