LAZĂRUL

Adrian Bucurescu

În tradiţiile româneşti, Lazărul, Lăzărelul sau Sâmbăta lui Lazăr se serbează cu o zi înainte de Florii. În această zi, se împarte pâine la săraci. Nu se lucrează la lucru voinicesc, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un sfânt, care a murit căzând dintr-un arbore. De Sâmbăta lui Lazăr, în Muntenia, o fată se îmbracă în alb, iar însoţitoarele ei cântă „Lazărul”, umblând din casă în casă şi împărţind crenguţe de salcie. În aceeaşi zi, băieţii colindă cu cântecul „Salcia”. Colindătoarele se numesc Lăzăriţe. Pentru cântecul lor sunt răsplătite cu ouă. Iată varianta din satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, a acestui colind:
Lazăr mă-sa l-a făcut,
Lazăre, Lazăre!
Cum l-a făcut, l-a pierdut,
Lazăre, Lazăre!
Da’ Copilul Florilor,
Domnişorul Zorilor,
Noaptea mi s-a odihnit,
Dimineaţa s-a trezit,
Pe ochi negri s-a spălat,
Toporaşul mi l-a luat,
La pădure mi-a plecat,
Ca să taie muguraşi
Oilor
Şi mieilor.
Copacul s-a clătinat,
Lazăr de sus mi-a picat,
Sângele l-a podidit
Pe guriţă şi pe nas,
Mort pe iarbă mi-a rămas.
Are Lazăr trei surori,
Trei surori
Pe trei cărări:
A mai mare,
Mai domoală;
A mai mică
Mai voinică;
L-au cătat pân’ l-au găsit
Şi cu lacrimi l-au jelit,
‘N lapte dulce l-au scăldat,
‘N foi de nuc l-au înfăşat
Şi frumos mi l-au gătit:
În veşmânt de cununie
Şi cu brâu de colilie;
Cu lacrimi că l-au stropit,
Cu flori l-au împodobit
Şi pe masă că l-au pus.
Iar după ce l-au scăldat,
Laptele că l-au vărsat
În Grădina Zânelor,
În somnul copiilor,
Pe sub umbra nucilor,
În calea voinicilor,
În panglica fetelor,
În tămâia babelor,
În jimbla cocoanelor,
În vinul boierilor.
La anul şi la mulţi ani!
În Sâmbăta lui Lazăr, fetele aromânce fărşerote, după ce se adună mai multe la un loc, iar un maliu, lemn cu care se bat hainele de lână la spălat, şi-l îmbracă în straie de voinic sau de băiat. Ele încearcă să-l facă foarte frumos. Apoi una dintre ele îl poartă în braţe şi cu el merg din casă în casă, cântând colindul lui Lazare-Pazare şi povestind cum frumosul Lazăr a fost omorât, împuşcat sau străpuns de o fiară sălbatică, pe când păştea turma în pădure, ori invocând alte motive. Aromâncele care umblă cu Lazărul, prin Peninsula Balcanică, se numesc Lazarchii, Lazareti sau Lazarini.
Ca mai toate tradiţiile româneşti, şi cea a lui Lazăr a fost moştenită de la strămoşii noştri antici. Astfel, un important oraş din Moesia Superior se numea LEDERATA, cu varianta LITTERATA. LEDERATA era un obicei tracic de primăvară, iar denumirea se traduce în mai multe feluri. LEDERATA însemna „Plante; Ramuri; Arbori”, fiind pluralul de la LEDER; cf. rom. iederă; lujer „tulpină sau porţiune de tulpină subţire (la plantele erbacee); ramură tânără (de 1-2 ani) la plante lemnoase; cocean; vrej”; lujerică „sunătoare” – numele unei plante medicinale; lutar „lemnul de sus al unui perete care uneşte furcile unei case”. Tot din LEDERATA a rămas denumirile de Lăzăriţe şi Lazareti.
Sărbătoarea tracică consta în sfinţirea semănăturilor şi a pomilor, pentru a creşte în sănătate şi belşug, LEDER-ATA însemnând şi „Descântarea Vegetaţiei”; cf. rom. lujer; grec., latin. ode „odă; poezie eroică, poem care se cânta sau se recita cu acompaniament de liră”. Dar LEDER-ATA, graţie polisemantismului bogat al limbii dace, se tălmăcea şi prin „Înviorarea Plantei; Învierea lui Leder”; cf. rom. lujer; Lazăr; a uda; alban. jete „viaţă; existenţă”; jetoj „a trăi; a exista”. Astfel, Leder a devenit încă un supranume al lui Apollon-Zalmoxis, cel care a fost ucis de Scyţi şi care a înviat. Cele trei surori din colind, deseori reprezentate împreună în iconografia tracică, erau Diana, sora lui geamănă, şi cele două surori pământene, fiicele Geţilor care I-au adoptat pe Copiii Divini. În „Noul Testament”, aceste evenimente sacre din istoria Daciei s-au transferat în Învierea lui Lazăr.