BASARABIA DUPĂ UNIRE

Dan Dungaciu

„Fără interbelicul românesc, R. Moldova ar fi fost astăzi o Transnistrie mai extinsă…” (Valentin Mândâcanu, ziarul „Flux”, noiembrie 2007)

Până astăzi, cu puţine excepţii după 1990, istoria interbelică a Basarabiei a fost scrisă de reprezentanţii regimurilor comuniste. De la Moscova, București sau Chișinău s-a auzit și se mai aude și astăzi vocea lor atunci când Basarabia interbelică este adusă în discuţie. În ciuda faptului că ideea de „ocupaţie” românească a fost invocată obsesiv și freudian de la cele mai înalte tribune politice de la Chișinău, dezbaterea publică sau academică a rămas carentă în clarificarea realităţilor interbelice ale teritoriului dintre Prut și Nistru. Tentativele de a găsi poziţionarea cea bună faţă de acest interval sunt încă în curs. Poncifele ideologice mai stăruie și anumite clișee persistă. Abundă zvonurile, șușotelile, „certitudinile” livrate stăruitor de istoriografia de extracție comunistă și moldovenistă de la Chișinău sau aiurea. „Știm” despre episodul cu cascheta plimbată în vârf de băţ de către un locotenent român de la Edineţ, la cererea comandantului său, pentru ca „basarabenii” să poată exersa salutul și să înveţe respectul. Asta „știm”. Dar câţi dintre noi știm oare că în perioada interbelică s-au construit în Basarabia românească trei aeroporturi? Și dacă nu știm, oare de ce?

Basarabia nu e Transilvania. O memorie colectivă fracturată

Românii au numeroase motive să discute momentul 24 martie 1918 și consecințele lui. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conștiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic – să nu se cedeze Basarabia fără luptă – au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia și Bucovina, dar acest episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conștiinţei naţionale. Mareșalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public și din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că mareșalul Antonescu este tot la index, fără drept de a deveni reper naţional asumat. Consecințele sunt vădite, cu referință directă la incapacitatea de a recupera relaţia simbolică cu Basarabia după 1989. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, discuțiile legate de data de 24 martie 1918 și a consecințelor acesteia au, pentru români, și o funcţie curativă.

„Ocupaţia” românească – prima modernizare a Basarabiei

Împlinirea, la 27 martie, a 98 de ani de la istorica Adunare a Sfatului Ţării, în urma căreia a fost trimisă Regelui Ferdinand telegrama care anunţa Unirea cu Țara-Mamă, rămâne o dată-reper pentru toţi trăitorii din stânga Prutului. Și nu doar pentru semnificaţiile politico-identitare ale evenimentului, incontestabile, dar și prin faptul că a marcat, pentru prima dată, intrarea în modernitate a acestei regiuni. Modernitate începută, dar niciodată isprăvită, întreruptă mereu de o istorie care, vorba bătrânului Hegel, mai face uneori și pipi pe oameni, sfidându-i necruţător.

Chişinăul interbelic, vedere generală

Basarabia a avut parte în devenirea ei, în variile forme la care s-a înfăţișat la întâlnirea cu Istoria, de trei etape în care modernizarea ei s-a produs, atâta câtă s-a produs. Prima, și cea mai semnificativă, s-a derulat atunci când a fost inclusă în România Mare. Etapă întreruptă brutal de Moscova care, după ocupaţia sovietică, a preluat ea frâiele, impunând o a doua formă de modernizare, specifică regimurilor de extracţie comunistă. Această formulă s-a concretizat prin ceea ce s-a numit „dictatură de dezvoltare”, cuplată cu planificare economică și alocarea centralizată a sarcinilor fiecărui membru teritorial al URSS. Această manieră de modernizare, aberantă și ineficientă până la urmă, s-a aplicat în tot lagărul comunist, în funcţie de anumite contexte specifice. În cazul Republicii Moldova, chintesenţa acestui proces poate fi înţeleasă pe deplin de oricine care face o plimbare prin centrul Chișinăului și contemplă, de pildă, dimensiunile disproporţionate ale Ministerului Agriculturii. A treia etapă de modernizare a început în 1990 și nu s-a terminat nici astăzi. Numele ei este europenizare, dar traseul se dovedește dificil, sincopat și, nu o dată, haotic.

Scopul acestui material este de a se opri asupra primei etape, cea mai contestată și neglijată în discursul public din R. Moldova. Nu vom face aici o evaluare exhaustivă a întregului interval, ci vom așeza în faţa cititorului o serie de date care să sugereze, în primul rând, un cadru de înţelegere și abordare a intervalului și, în al doilea rând, importanţa decisivă a perioadei pentru procesul de modernizare a teritoriului din stânga Prutului.

Cine se afla faţă în faţă la 1918? Și în ce context?

Cum sugeram deja, istoria interbelică a Basarabiei în discursul public din R. Moldova este sau absentă sau încărcată de prea multe ori cu sintagme extrase din repertoriul istoriografic al ideologiei sovietice. Și asta nu e bine. Dincolo de exulţii sau respingeri, dincolo de evaluări sau diagnostice pripite trebuie înţeles contextul acelei „ore astrale” a unei naţiuni care nu a avut de prea multe ori prilejul să fie, politic, împreună. Și apoi trebuie, cu calm, evaluate rezultatele. Interbelicul românesc nu a fost, în niciun caz, un loc al purităţilor și inocenţelor, din niciun punct de vedere, dar de aici până a-i refuza incontestabila valenţă modernizatoare, pe toate planurile, este un pas impardonabil.

Prima chestiune fundamentală: perspectiva, cadrul și contextul evenimentelor. Abordările provinciale se concentrează, atunci când discută contextul post-Unire, doar pe teritoriul dintre Prut și Nistru, criza și ineficienţa sistemului de acolo. E prea puţin. Un pas în spate ne-ar lărgi perspectiva și ne-ar indica faptul că despre ineficienţa administraţiei centrale s-a vorbit nu doar la Chișinău, ci și în celelalte regiuni ale ţării. Criza administraţiei era o realitate nu doar în Basarabia românească. Dezbaterea și critica nu erau regionale, ci naţionale. Dar nici asta nu ar fi suficient. Doi pași înapoi ne-ar sugera că discuţiile referitoare la crizele de sistem nu erau atunci nici măcar naţionale, ci… europene. Asemenea dezbateri furibunde existau peste tot în Europa interbelică, continent bulversat și material, și existenţial de cel mai mare război pe care l-a cunoscut vreodată omenirea până atunci, chiar în ţări cu tradiţii birocratice, instituţii solide și experienţă în a-și gestiona administrativ teritorii mult mai consistente decât în România reîntregită. Vechiul Regat nu făcea parte din categoria lor; Basarabia, și mai puţin. Asta nu e o scuză; e un fapt. Situaţia dintre Prut și Nistru după Unire era una „de război” . A vorbi despre normalitate sau a evalua situaţia după criteriile normalităţii democratice ale veacului XXI este absurd și irelevant.

Exportul de revoluţie bolșevică după 1918 – primul proiect geopolitic sovietic – a fost o constantă exasperantă: Chișinău, Tighina, Hotin, culminând cu Tatar-Bunar (1924), sunt câteva etape în aceste confruntări prea lesne uitate. A urmat al doilea proiect geopolitic, respectiv crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM). În 1925, Stalin mai plănuia încă să cucerească prin intervenţie militară directă Basarabia, dar, cu timpul, metodologia s-a schimbat. Acesta este contextul introducerii în 1918 a „instituţiei jandarmeriei”, respectiv Brigada a III-a cu sediul la Chișinău (și Cetatea Albă) – ale cărei excese au fost mediatizate abundent și ostentativ de către sovietici și legatarii lor. S-a reorganizat însă și poliţia locală, cu menţiunea că, dintre poliţiști, 20% erau din Vechiul Regat, restul, basarabeni.

Primăria Chişinăului în anii interbelici

La 27 noiembrie 1918, Sfatul Ţării se autodizolvă – toate atribuţiile de guvernare se transmit Bucureștiului, depășindu-se faza de până atunci, de relativă autoguvernare. Faza intermediară se derulează în intervalul 27 noiembrie 1918-aprilie 1920, când autoadministrarea în regiune se diminuează. La 29 decembrie 1919 au fost ratificate actele de Unire de la Chișinău, Cernăuţi și Alba-Iulia. Vasile Stroescu, raportorul proiectului de lege pentru Basarabia, cu lacrimi în ochi, rostea: „Să dea Dumnezeu ca această unire să fie într-un ceas bun, cu noroc și pentru totdeauna”. Intervalul 1920-1922 consemnează transmiterea treptată a administraţiei provinciale asupra autorităţilor centrale (Secretariate Generale și Directoratele Generale), iar în 1923 intră în vigoare Constituţia României Mari.

Modernizarea părţii și a întregului. Dificultăţi inerente ale procesului de „nation-building”

Modernizarea Basarabiei s-a făcut atunci în contextul modernizării României Mari, deși trebuie notat că Vechiul Regat, dar și Transilvania, începuseră procesul cel puţin cu 50 de ani înainte. Cum am sugerat deja, contextul nu era cel mai favorabil. România era atunci o ţară ieșită din război, fără tradiţii democratice sau instituţionale solide, obligată să evolueze în atmosfera unei crize europene generalizate după un război care a șocat, practic, pe toţi cei care au participat la el. Niciun eveniment din istoria lor nu i-a năucit și afectat pe europeni în aceeași măsură, subiectiv sau obiectiv.

În ciuda circumstanţelor nefavorabile, virtualităţile unui succes existau, și au fost recunoscute ca atare. Seaton Watson, istoricul englez și unul dintre principalii susţinători ai României la Paris, declara atunci: „Două generaţii de pace și guvernare corectă ar putea transforma România într-un adevărat paradis”. Nu a fost să fie până la capăt. Și nu numai din cauza Bucureștiului . Sporirea teritoriului, dar și a minorităţilor este un fapt obiectiv. A șasea ţară din Europa ca mărime și a doua în Europa Centrală, după Polonia, ca număr de populaţie, România sporise de la 130.177 km² în 1912, cu o populaţie de 7.160.682 de locuitori (în 1912) la 295.049 km², cu 15.541.424 de locuitori în 1920. Minorităţile au ajuns să fie 28%.

Chestiunea nu trebuie totuși exagerată, căci, în 1930, românii erau indiscutabil majoritari: 71,9% români; 7,9% maghiari; 4,1% germani; 4% evrei; 3,2% ucraineni, 2,3% ruși; 2% romi etc. Total: 18.057.028. O precizare, la acest punct. Problematica minorităţilor rămâne una extrem de delicată și controversată la nivelul interbelicului european, nu doar românesc. Grila de evaluare nu poate fi, nici aici, sau mai ales aici, una a începutului de secol XXI, deși este evident că lucrurile nu au stat de fiecare dată ideal. Totuși, nuanţele există și trebuie convocate. Un evaluator direct, în general, critic faţă de realităţile românești de după Primul Război Mondial, scria următoarele: „Trebuie să subliniem faptul că românii s-au străduit să-i asocieze pe alogeni la guvernare și în administraţie. Prin aceasta, ei s-au arătat cu mult mai liberali și mai clarvăzători decât sârbii, care au conceput întotdeauna Iugoslavia ca pe o Serbie Mare, adjudecându-și majoritatea funcţiilor înalte din administraţie și din armată. Dacă șvabii și sașii au acceptat multă vreme să colaboreze cu autorităţile române, ungurii s-au izolat mereu într-o opoziţie inflexibilă” [Henri Prost, Destinul României (1918-1954), 2006].

Veșnicia s-a născut la sat, dar naționalismul modern la… oraș

Dacă e adevărat că veșnicia s-a născut la sat, la fel de adevărat este că naţionalismul modern s-a născut la oraș. Și acesta este unul dintre elementele pentru care procesul de „nation-buiding” declanșat de București nu se desfășura sub cele mai bune auspicii – în 1930, România era preponderent rurală: 29% – urbană, 79,8% – rurală.

Rândul de legume în Piaţa nouă din Chişinău

La toate acestea, și multe altele, se adăugau motivele subiective. Lipsa de cunoaștere a Basarabiei era notorie. Pentru mulţi aceasta era un „no man’s land” – un spaţiu „bolșevic”, căci termenul se mai folosea, în raport cu provincia, mai în glumă, mai în serios, chiar și în 1938 –, un teritoriu necunoscut, locuit majoritar de români, firește, dar tot necunoscut până la urmă. Nici acest lucru nu trebuie însă exagerat sau psihologizat, căci raţiunile obiective pentru această stare de fapt sunt evidente. Să ne întrebăm, astăzi, câţi români de pe malul drept al Prutului știu, în anul 2016, în epoca internetului, a televiziunii, a radioului, a presei scrise și electronice, a mijloacelor de transport rapide, ce se întâmplă acolo? Câţi au trecut Prutul? De câte ori?… Și atunci, poate, vom judeca mai realist carenţele de informare de pe cele două maluri după Primul Război Mondial. Carenţe care se adăugau, în cazul Basarabie, la altele, mai vechi și nu mai puţin vizibile.

După cum s-a observat deja, Basarabia era atunci un teritoriu care nu a participat la câteva dintre marile momente naţionale – revoluţia din 1821, standardizarea limbii și a latinizarea alfabetului românesc din 1840-1850, crearea statului românesc unitar din 1859, crearea clasei dinastice din România în 1866 și 1881, cucerirea independenţei faţă de Înalta Poartă din 1878. Un ofiţer român de cavalerie din 1918 nota: „Basarabenii de azi sunt fiii și nepoţii moldovenilor din 1812. Doar până acolo ajunge ideea lor despre propriile origini”.

În general, în Basarabia avem de-a face – cum altfel? – cu o populaţie preponderent rurală: 13% – locuitori în mediul urban, 87% – în cel rural. Românii trăiau în sate: din cele 56,2% de români din Basarabia, doar 31,5% trăiau în mediul urban. Gradul de alfabetizare al provinciei era extrem de mic: 19% de alfabetizaţi înainte de război, cu o creștere de 38,1% în 1930! Cel mai mic procent de alfabetizaţi era al românilor! Preponderenţa alogenă a orașelor era și ea o realitate: chiar și în 1930, Chișinăul era locuit de evrei în proporţie de 45%, 27% fiind ruși. Nu exista o clasă mijlocie, iar dacă exista, era alogenă. Un diplomat francez nota, după o vizită în Basarabia, în iunie 1922, că „populaţia orașelor era pur rusească și israelită și violent antiromânească”. Iar Ștefan Ciobanu avertiza în 1925: „Dacă cineva ar vrea să-și facă o impresie despre Basarabia după orașele sale, ar comite cea mai cumplită eroare… Marea majoritate a orașelor, creaţie artificială a regimului rusesc, sunt în dezacord cu viaţa din satele înconjurătoare”.

Actorii modernizării: apostoli, aventurieri și surghiuniţi

Acestea erau, sumar redate, condiţiile în care administraţia românească intervine și acţionează peste Prut după 1918. În aceste circumstanţe, compatibilizarea instituţională dintre cele două maluri este însă dificilă. Funcţionarii trec greu Prutul, iar cei din Basarabia, urmașii vechiului regim, boicotează masiv iniţiativele Bucureștiului și refuză să vorbească altă limbă decât cea rusă. În aceste condiţii, trei sunt tipurile de administratori care ajung în Basarabia: apostolii, aventurierii și pedepsiţii.

Elevi de clasa a VI-a la Seminarul Teologic (anul şcolar 1925-1926)

Apostolatul îl fac în primul rând dascălii. Școlile primare din Basarabia au crescut simţitor după Unire. Cererile către Ministerul Instrucţiunii de la București venite din toată ţara pentru funcţiile de inspectori școlari, profesori, instructori peste Prut sunt din ce în ce mai numeroase. Cazurile de petiţionari absolvenţi sau doctori la mari universităţi occidentale nu sunt deloc singulare. Un absolvent de Sorbona, de pildă, în calitate de „luptător” și „intelectual”, năzuia să predea italiana și franceza în Basarabia pentru a aduce românii rusificaţi și burghezia rusă mai aproape de limba și cultura română, latină ca fond. Proiectul educativ a fost de succes: sintagma „școală la români” s-a bucurat de consideraţie o perioadă lungă, încă și în anii ’50-’60, în ceea ce va deveni RSSM.

Aventurierii sunt categoria inevitabilă în aceste circumstanţe. Fără să știe mare lucru despre ce se petrece acolo, cu o mentalitate de conchistadori, de coloniști imperiali în Africa – sintagma s-a folosit explicit –, se duc în Basarabia și încearcă lovituri spectaculoase. Numărul lor nu este însă semnificativ și nici ponderea lor. Fenomenul dispare treptat după câţiva ani.

Pedepsiţii/surghiuniții Vechiului Regim sunt categoria cea mai popularizată, cel puţin de istoriografia sovietică (apoi moldovenistă). Trimiterea funcţionarului public, a soldatului sau jandarmului în Basarabia pentru incompetenţă sau încălcarea regulamentelor era o practică frecventă în epocă. Nu erau de fiecare dată sau obligatoriu rău intenţionaţi, dar nu voiau sau nu știau ce să facă. Lipsa de comunicare și de înţelegere a zonei sau excesul de zel sunt cauze care trebuie să fie și ele cuantificate.

Modernizarea politică. Etapa „Basarabia… pentru basarabeni” s-a încheiat în 1923

Se vorbește excesiv despre așa-numita politică regională pe care basarabenii ar fi desfășurat-o în România interbelică. Niciodată, se sugerează, ei nu s-au simţit în largul lor în noua componenţă și, de aceea, au amendat, solidar, sistemul politic românesc. Nimic mai fals. Partidul Ţărănesc basarabean, care îi includea pe Pan Halippa, D. Ciugureanu, Șt. Ciobanu, Emil Catelli etc., fuzionează în 1921 cu Partidul Ţărănesc din Regat – Ion Mihalache. Cererea fusese depusă de C. Stere. Iar gruparea lui Ion Inculeţ fuzionează, în 1923, cu Partidul Naţional-Liberal. Practic, în 1923, etapa „Basarabia pentru basarabeni” s-a încheiat, chiar și formal. Și înainte, și după 1923, confruntările interne dintre diferite grupări basarabene au constituit un factor care a blocat unificarea și funcţionarea instituţiilor. De aceea, a vorbi despre „unitatea basarabenilor” faţă cu Vechiul Regat este un nonsens.

Mai mult, criticile oamenilor politici basarabeni erau politice, nu etnice, nici măcar regionale. Contestând, de pildă, dreptul guvernului liberal de a organiza încoronarea lui Ferdinand I la Alba-Iulia (15 octombrie 1922), principalele partide de opoziţie, printre care și Partidul Ţărănesc, inclusiv basarabenii afiliaţi, au refuzat să participe. La fel, poziţia fruntașilor basarabeni faţă de adoptarea Constituţiei din 1923 a fost diferită: gruparea lui Ion Inculeţ, care la 20 ianuarie a fuzionat cu Partidul Naţional-Liberal, a susţinut și a votat legea fundamentală, pe când gruparea lui Pan Halippa, care se contopise cu Partidul Ţărănesc, aflat în opoziţie, adoptă o atitudine negativă. Documente emblematice precum memoriile sau discursurile din 1924 lansate de basarabeni nu erau în niciun caz împotriva Unirii, ci împotriva politicianismului – criticat deseori de pe poziţii de partid evidente – demolat în numele Unirii și în numele responsabilităţii pe care un asemenea gest sacrosanct o punea în faţa omului politic român.

Femei din satul basarabean Cornova, în anul 1931 – fotografie realizată în timpul campaniei de cercetare desfăşurată în localitate de către reprezentanţii Şcolii Sociologice de la Bucureşti

Viața politică a fostei provincii țariste s-a schimbat structural după Unire. Din punct de vedere al modernizării politice, primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal au avut loc în 1919. Organizarea democratică a populaţiei – chiar dacă nu impecabilă – era cu totul altceva decât regimul ţarist de până atunci. Premisele unei modernizări politice în Basarabia pot fi consemnate în perioada interbelică. Constituţia din 1923, act fundamental de respiraţie europeană, va rămâne în vigoare până în 1938. Din punct de vedere politic, procesul de „nation-building” derulat atunci este primul proiect de modernizare a teritoriului dintre Prut și Nistru după normele și criteriile democraţiei liberale occidentale, cu toate carenţele de funcţionare, deseori evidente. Evidente sunt, uneori, din păcate, și azi…

Modernizarea agriculturii, a industriei și comerţului

Agricultura era elementul preponderent în Basarabia. 85% din populaţie locuia în mediul rural. Reforma agrară din 1921, una dintre cele mai radicale din Europa, a afectat masiv realităţile feudale ţariste, iar în Basarabia s-a încheiat în 1923. „Casa Noastră”, instituţia special numită să gestioneze retrocedările, a conferit ţăranilor basarabeni titlurile legale de proprietate. Cu un singur amendament, îndelung și pe nedrept speculat de istoriografia sovietică. Dacă în celelalte provincii românești pământul s-a luat de la proprietarii direcţi, în Basarabia s-a preluat într-o primă fază de la ţărani, care îl ocupaseră în 1917-1918, dar tot pentru a fi retrocedat lor, și nu din motive de expropriere. Crizele majore din domeniul agriculturii basarabene interbelice din acest domeniu nu sunt în niciun caz românești: în 1926 s-a pierdut piaţa poloneză la vin și struguri (România mărește taxa la cărbune, Polonia – la importul de vin și struguri), iar criza mondială din 1929 afectează agricultura românească și, în mare măsură, Basarabia.

Bazele șubrede ale industrialismului în Basarabia țineau în principal de modul colonial în care fusese organizată această ramură – întreprinderile din Basarabia erau, de fapt, anexe ale celor de peste Nistru, așa cum vor deveni și după ocupaţia comunistă. Scopul lor era să prelucreze materii prime, care urmau să fie utilizate în metropolele industriale. Niciuna dintre ele nu era, practic, în mâna românilor. Industria se dezvoltă în special în relaţie cu agricultura: mori, tăbăcării, fabrici de săpun, de ulei, industria alcoolului. După „ocupaţia” românească, progresul a fost evident și aici: dacă înainte de război existau 207 stabilimente industriale, care produceau 250.000.000 de lei, în 1932 existau deja 213 fabrici, care produceau 800.000.000 de lei.

Creditul și cooperaţia constituie un domeniu care s-a dezvoltat semnificativ între cele două războaie. Dacă în preajma războiului existau 377 de tovărășii de credit și păstrare cu un capital de 51.000.000 de lei, în 1938 erau 424, iar creditele acordate erau de 289.123.247 de lei. S-au înfiinţat bănci: Banca Basarabiei (1920), cu sucursale peste tot; Banca Dacia, Banca Românească, Banca Uniunea Română, Banca Viticolă a României, Banca Iașilor, Banca Moldova etc. Nu se poate trece aici peste, poate, cel mai important proiect financiar derulat atunci: schimbarea rublelor în lei și unificarea monetară. Comerţul s-a dezvoltat și el: în 1938, existau peste 20.576 de firme individuale și comerciale, dar structura etnică s-a păstrat – 5.209 românești (17%), 8.136 evreiești și 5.584 de alte naţionalităţi. Explicaţia nu este greu de găsit: deși imperfectă, democraţia românească funcţiona atunci, la fel și economia de piaţă. Regulile jocului erau, pe cât posibil, respectate, iar câștigătorii nu erau deciși înainte…

Modernizarea infrastructurii

Înapoiata provincie ţaristă a Basarabiei avea să resimtă cel mai puternic șocul proiectului de modernizare derulat la scara României Mari în domeniul comunicaţiilor și al transportului. După război, exista în Basarabia o cale ferată deplorabilă (plus ecartament diferit de cel românesc). Progresul a fost evident și cuantificabil. În 1919, drumul Galaţi-Chișinău se făcea în 19 ore, în 1938 se făcea în 8 ore; dacă înainte de război în Basarabia circulau 29 de locomotive, în 1920 circulau 130. Dacă pe linia Chișinău-Ungheni nu circula decât un singur tren zilnic, în 1940 circulau 5 perechi de trenuri zilnic.

Liceul de fete „Natalia Dadiani” și Teatrul Naţional din Chişinău

Dezvoltarea materialului rulant, trenuri directe de marfă și călători sunt elemente care trebuie adăugate. De pildă, în ceea ce privește transportul urban, în Chișinău, la 1938, existau 14 km de linii aferente. Dacă în 1918 existau 150 km de șosele continue, în 1938 existau 754 km. În 1919 existau 620 de poduri cu o lungime de 4.261 m, iar până 1940 s-au mai construit 4.105 poduri cu o lungime de 17.989 m. În ceea ce privește transportul fluvial, a existat chiar un proiect care să lege Vistula de Nistru, care ar fi scurtat cu 3.000 de mile marine drumul vapoarelor și ar fi deschis pieţe noi către Danemarca și Norvegia. Nu s-a concretizat. România a fost printre primele ţări din lume care au folosit transportul aerian, în Basarabia construindu-se trei aeroporturi la Chișinău (1921), Cetatea Albă (1935) și Ismail (1935).

Modernizarea instituţiilor culturale

Învăţământul a fost o prioritate în proiectul de modernizare a Basarabiei interbelice. În 1918, proporţia celor literaţi era incredibil de mică: doar 10,5% bărbaţi români și 1,77% femei românce. Doar ţiganii, dintre categoriile etnice, erau mai puţin instruiţi dintre locuitorii Basarabiei. Rușii, evreii, germanii, polonezii etc. înregistrau proporții de peste 50%.

Entuziasmul apostolilor s-a văzut: dacă înainte de 1918 nu exista nicio școală românească, după 1918 s-a produs o adevărată „revoluţie culturală” (Alexandru Boldur). Numărul școlilor crește sensibil, astfel că, în ianuarie 1939, existau 2.718 școli, cu 7.581 de învăţători și 346.747 de copii. Existau și școli de stat, dar și particulare, într-un regim de toleranţă remarcabil: din cele 97 de școli particulare care existau în 1938 în Basarabia, 75 erau evreiești, 5 germane, 4 poloneze, 1 ucraineană, 2 rusești și 10 românești. În 1940 existau în Basarabia 14 licee de băieţi, 9 de fete, 24 de gimnazii și școli medii.

Logistica spaţiului cultural sporește și ea. În 1919 s-a fondat Conservatorul Unirea, în 1928 – Conservatorul Naţional, iar în 1936 – Conservatorul Municipal. În 1926 s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din Chișinău, parte a Universităţii din Iași; în 1933 s-a înfiinţat Facultatea de Agronomie. Mai trebuie adăugate aici Teatrul Naţional din Chișinău, Biblioteca Universitară Centrală, Muzeul Naţional de Istorie, Societatea de Bele-Arte din Chișinău, cu mai multe secţii.

Strada Alexandru cel Bun (Chişinău), în perioada interbelică

Biserica din Basarabia se reorganizează și ea, devenind, după o vorbă deja faimoasă, o „mitropolie de aur”: se construiesc un nou orfelinat, un sanatoriu pentru preoţi, chiar o Bancă a preoţilor – unică în peisajul românesc. În 1925 se înfiinţează Patriarhia Română, având în componenţa ei Mitropolia Basarabiei, cu două eparhii: Arhiepiscopia Chișinăului și Episcopia Cetăţii Albe-Ismail. În 1928, Gurie Grosu a fost ridicat la rangul de mitropolit. Eficacitatea învăţământului românesc interbelic și a logisticii culturale a fost elogiată, indirect, de un cărturar de talia lui Valentin Mândâcanu: „Fără interbelicul românesc, stânga Prutului ar fi fost astăzi o Transnistrie mai extinsă…”.

Modernizarea democratică versus modernizare totalitară

S-a remarcat deja, în cazul disproporţiei dintre școlile românești și cele minoritare, că intervenţia statului român nu a fost suficient de eficace. Explicaţia am sugerat-o deja. Indiferent cât de solid era asumat proiectul de românizare a provinciei, instrumentele erau democratice, cu toate îngrădirile interne și externe de rigoare. De aici ineficacitate, cel puţin pe termen scurt, mai ales comparată cu regimul ţarist și cel sovietic, mult mai dispuse să rezolve totul prin ucazuri, indiferent de reacţia locală, indiferent de dorinţa populaţiei sau orientările ei. Același lucru se poate constata și în cazul presei. O analiză statistică din perioada 1917-1927 arată că în Basarabia au apărut 58 de gazete, dintre care 24 românești, 34 rusești; dintre cele românești, 10 erau cotidiene, iar dintre cele rusești – 32. Presa română era „o presă minoritară, abia tolerată” (Onisifor Ghibu) – la un număr de 7 ziare și trei mari cotidiene scrise în limba rusă, în Basarabia apărea o singură gazetă cotidiană românească. Explicaţia e aceeași: intervenţia statutului român nu se poate compara în niciun fel cu cea a regimului sovietic, care năzuia să schimbe, peste noapte și prin cele mai violente mijloace, profilul etnoidentitar al unei provincii întregii.

Basarabenii – „evreii” României „fasciste” interbelice

Am mai precizat deja că istoria Basarabiei interbelice stă, de prea multe ori, sub semnul ideologiei comuniste sovietice. Istoricii de această extracție de la Chișinău nu fac decât să adauge nuanţe la o teză livrată deja de Moscova. Dar uneori nuanţele acestea sunt surprinzătoare. Iată, de pildă, cazul lui Vasile Stati. Stilul său de a scrie istoria – etnicist, psihologist, gen „epoca de aur”, în care realizările Republicii Moldova sunt descrise hagiografic – este aidoma celui al scribilor oficiali cu care regimul comunist, oriunde ar fi el, ne-a obișnuit deja. Capitolele din Istoria Moldovei a lui Vasile Stati (care plagiază, de fapt, cu mai multe pseudonime) sunt relevante pentru istoricul comunist oficial/oficios, iar titlurile unor capitole sunt semnificative: „Instaurarea noului sistem politic”, „Războiul. Ciuma fascistă învăluie Moldova”, „Apărând meleagurile strămoșești”, „Restabilirea potenţialului economic și cultural”, „R. Moldova la zenit (1960-1990)” etc.

Totuși, abordarea istoricului de la Chișinău culminează cu o teză pe care o insinueză insistent în cărţile sale: ideea că basarabenii sunt evreii României interbelice! Iată un citat semnificativ: „În realitate, regimul românesc de ocupaţie, prin politica sa șovină, a transformat teritoriul dintre Prut și Nistru într-un imens lagăr de concentrare, în care populaţia era călcată în picioare, schingiuită, împușcată, batjocorită și jecmănită” (Vasile Stati, Istoria Moldovei, Chișinău, 2002). Dacă ne reamintim insistenţa cu care Chișinăul a lansat la un moment dat iniţiative diplomatice pe această direcţie, în vremea regimului Voronin, lucrurile devin din ce în ce mai evidente în ceea ce privește relaţia dintre istoriografie și politică dincolo de Prut. De aici și precauțiile pe care trebuie să le avem de fiecare dată când Basarabia interbelică ajunge subiect istoriografic.

Concluzii de etapă

Datele pe care le-am inventariat arată două lucruri: 1. singurul proiect de modernizare europeană a Basarabiei în secolul XX a fost cel românesc, derulat în perioada interbelică; 2. cuantificând condiţiile obiective ale regiunii atât din punct de vedere intern, cât și internațional – extrem de nefavorabile unui proces de construcţie naţională pe formulă democratică – se poate conchide, în pofida unor percepții care încă mai atârnă greu, că proiectul de modernizare a fost mai degrabă un succes. În aceste condiţii, a face din interbelicul românesc perioada cea mai neagră din istoria teritoriului dintre Prut și Nistru în manuale care (dez)integrează istoria, în discursul politic sau oriunde altundeva, este absurd, fals și inacceptabil. Din toate punctele de vedere.

Bibliografie

Enciclopedia României, „Statul”, vol I, 1938.

Dan Dungaciu, Cine suntem noi. Cronici de la Est de Vest, Editura Cartier, 2009.

Dan Dungaciu, Basarabia e România. Dileme identitare și (geo)politice în stânga Prutului, Editura Cartier, 2011.

Henri Proust, Destinul României (1918-1954), Editura Compania, 2006.

Ion Scurtu, Istoria Basarabiei din cele mai vechi timpuri până astăzi, București 1994

Vasile Stati, Istoria Moldovei, Chișinău, 2002

*Articol dedicat a 150 de ani de la înființarea Academiei Române.

Istoria.ro