CONSTANTIN RUSU: VERSURI

DOAMNA FLORILOR

Un ghem de bucurii, neexplodate,
erai odată, pe un peron uitat,
cu aşteptarea privirilor udate
de speranţa visului, prea căutat.

Şi-ai fost purtată pe vise deviate,
de trecerea prin efemere căutari,
pe marginile clipei speriate,
de-nvolburate căi şi întristări.

Pe surâsul călător ai pus o floare
şi-ai presărat pe norii grei petale,
cu lacrima ascunsă în candoare,
aşezi parfum pe drumurile tale.

Azi ai ascunse doruri în culori,
cu înfloriri eterne, fără toamne;
eşti minunată doamnă între flori
şi-o superbă floare între doamne.

A VERSULUI DOAMNĂ

Am dorit amintirea să rămână
zidită, în a dorului fântână
şi-am trimis mângâierea neatinsă
prinsă-n versuri cu privirea stinsă.

Şi ţi-am întins o floare de cais,
învelită în culori pe care-am scris,
să crezi în nemurirea din cuvânt;
versul este sfânt, nu-i vorbă-n vânt.

Şi-am aşezat pe visul tău de fată
luciri, ce-au răsărit în nopţi odată
când am sădit în iubirea fără grai
acord de rime, pe care-l aşteptai.

În gândul meu, mereu am să te-ascult,
n-am să te las ascunsă în tumult,
rămâi la pieptul meu, târziu în toamnă;
comoara mea şi-a versului meu doamnă.

ETERNĂ-NTRE MIRESE

În seara prinsă de amintiri
amurgul mai întârzie o oră
şi-ţi văd surâsul din priviri
prins cu al meu dor în horă.

Te ţin în parfum de tinereţe,
cu florile de liliac promise
de sărutul pus peste tristeţe
şi reveria adormită-n vise.

Ne-am mutat în alb castel
pe raza răsăritului de soare,
eu ţi-am pus ideile-n penel,
iar tu dai timpului culoare.

Amândoi am cules o floare
care nicicând nu va apune,
când apare nedorita boare
spunem aceiaşi rugăciune.

Acum îngenunchiat în rouă
nu mai caut în stele interese,
ne unim privirile amândouă,
iar tu rămâi eterna-ntre mirese.

O LĂCRĂMIOARĂ FĂRĂ LACRIMI

Anii trecuţi îmi par arlechini pe ramuri,
ce stau agăţaţi de crengi dar nu s-au copt.

Umbra unei statui se leagănă pe unda apei
şi mă întreabă printr-un ecou de ce nu ştiu
că timpul este tăvălit prin evenimente?

Durerile universale vor să nască lacrimi,
pentru a porni afaceri cu seturi de batiste.
Marginile sunt fără margini, nu au nimic,
doar mireasma teiului aduce un zvon plăcut.

Sunt pribeag şi calc frunzişul veşted al uitării,
aduc prin vers lumina din ramuri de nelinişti,
liniştea albastră se-acoperă cu florile tăcerii
deşi clepsidra nimicului pare fără privelişti.

Un murmur de dor devine o nouă simfonie,
am vrut să-mi fii un zâmbet într-o seară,
să schimbăm vacarmul într-o salbă-reverie,
iar tristeţea nedumeririlor să nu mai doară.

Te aştept pe strălucirea stelelor de toamnă,
cu trilurile de privighetoare fără patimi,
surâsul blând al florilor îl are doar o doamnă
şi vei rămâne veşnic o lăcrămioară fără lacrimi.

PE UMĂRUL MEU

Mi-e dor de îmbrăţişarea ta,
să-ţi mângâi a liniştii simţire,
când fruntea o ascunzi cu vis,
undeva pe umărul meu.

Mereu în braţe te cuprind
şi clipa dispare plângând
când ai adus sufletul blând
undeva pe umărul meu.

Te simt în paşii nopţilor
ca un val de dor care şterge
şi duce nemurirea singurătăţii
de pe umărul meu.

Peste rotocoalele de viaţă
îmi eşti un strop de rouă
înveşmântat în răsărituri,
undeva pe umărul meu.