MIHAI VITEAZUL, ÎMPĂRATUL DACIEI

Adrian Bucurescu

Mulţi dintre aşa-zişii „intelectuali” români (?) de astăzi simt o plăcere bolnavă de a-l ponegri pe Mihai Viteazul, părând a avea cu el o problemă personală. Asistăm la o adevărată întrecere pentru „demitizarea” unuia dintre cei mai mari eroi ai poporului nostru. De când un istoric cu pretenţii, astăzi cu totul obscur, A. D. Xenopol, a lansat inepţia că Mihai a fost doar un „condotier”, că nu avea nici o idee despre istoria Românilor, nici despre unirea lor, chit că a făcut-o, mulţi de-alde neica nimeni îşi dau cu presupusul, în presă, în cărţi, chiar şi în manuale şcolare sau prin cârciumi, încercând să-i ştirbească măreţia. Nu-i de mirare că străinii l-au poreclit Malus Dacus „Dacul cel Rău”. Dar mancurţii de astăzi, care mănâncă pâinea Daciei, ce-or avea cu el?
În zbuciumata noastră istorie, între Decebal şi Carol I pare a nu mai fi fost nici un rege. Aşa să fi fost oare? Iată ce scrie cronicarul Miron Costin, în „Letopiseţul Ţării Moldovei”: „Vesăl şi tare Mihai Vodă după izbândă, pre lesne cuprindea oraşele pre sama sa şi să închina şi cetăţile, dându-i numele de domnul lor, priimindu pen cetăţi şi oşteni de a lui. De pre aceale vreami are nume de-i dzic Mihai-Crai”. Păi, boieri dumneavoastră, pe acele vremuri, crai însemna „rege”!
Ca să se ştie: Mihai nu a fost doar Rege, ci şi Mare Maestru al Solomonarilor, ultimul care se pomeneşte în textele de pe tăbliţele de plumb de la Sinaia, scrise în limba dacă. Iată ce se spune într-una dintre aceste sacre pagini: „Al nostru împărat a fost numai Mihai, viteaz crai, foarte vrednic. Prinţul Solomonarilor mi-a spus să întocmesc pentru plăcerea lui o cronică. Frumosul voievod, în luptă, de vrăjmaşi a fost tăiat. Văduva l-a plâns mult. Al nostru oştean s-a înălţat în zori la Zalmoxis, lui Zalmoxis să-i povestească faptele. Divin este Zalmoxis”. Pe aceeaşi tăbliţă, care este şi ilustrată, mai scrie, în câmpuri separate: „Magnificul Zalmoxis // Regele Decebal // Marele Mihai Voievod // Slavâ // Comunitatea (Tagma) // Petraşcu (şi) Domnul // Alba Iulia este a vitejilor // Am poftit Ardealul întreg să-l stăpânesc // Alături sunt eu, Zonzet”. E de remarcat, că, în original, unul dintre titlurile eroului este EMPOROT, adică „împărat”, iar Alba Iulia are o denumire dacică, APOLA, variantă pentru vechea cetate Apullum. Zonzet este numele de Solomonar al autorului textului, cu numele de botez Dragomir, cumnatul voievodului.
Numai prin datinile Solomonarilor, moştenite din cultura Daciei, se poate explica prezenţa a doi cerbi minunaţi în războaiele purtate de Mihai, fapt consemnat şi de cronicarul Balthasar Walter, care a stat în Iunie şi Iulie 1597 la Târgovişte, şi a discutat cu „oşteni însemnaţi şi vrednici de crezare”, de unde a aflat şi de „… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut câteva drumuri împreună cu domnul (Mihai) şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului (lor), luau parte şi la lupte şi la expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăsnetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc..; au fost martori neclintiţi şi la ultima luptă, amintită mai sus, de la Călugăreni… Aici însă, unul dintre ei murind din întâmplare, celălalt nesuportând durerea, s-a ascuns în pădure”.
Vom mai fi oare noi, Dacii, vreodată, în graţia lui Zalmoxis?