MĂRŢIŞORUL

Adrian Bucurescu

Una dintre datinile româneşti care au rezistat foarte bine până astăzi este cea a Mărţişorului. În vechimea nu prea îndepărtată, Mărţişorul era un ban de aur sau de argint, ori un medalion, legat cu un şnur ab-roşu, pe care Românii îl puneau copiilor la gât sau la mână. Mărţişorul se mai numeşte şi Marţ sau Mărţiguş, şi este purtat pentru noroc, în decursul anului, iar cei care-l purtau pe vremuri credeau că vor fi sănătoşi şi curaţi ca aurul sau ca argintul, şi că peste vară nu-i vor mai scutura frigurile. Se punea în zorii zilei de 1 Martie, înainte de răsăritul Soarelui, iar când îl puneau, părinţii se fereau să fie văzuţi de vreo femeie însărcinată, crezând că se pătează copilul pe ochi. Unii copii purtau Mărţişorul de gât 12 zile, iar după aceea îl lăsau pe crenguţele unui pom tânăr, şi, dacă pomişorului îi mergea bine în acel an, însemna că şi copilului îi va merge bine. Alţii îl păstrau până ce vedeau arbustul înflorit, de obicei porumbar sau păducel, şi îl puneau pe pomişor, sperând să fie albi ca florile acestuia. În unele sate, Mărţişorul se poartă şi astăzi până când începe cucul a cânta sau când vin berzele. Nu numai părinţii le puneau Mărţişoare copiilor, ci şi alţi Români şi le dăruiau unul altuia la 1 Martie. Actualmente, îl poartă mai ales fetele şi femeile şi, doar în unele sate mai izolate, îl poartă şi băieţii şi bărbaţii. Rareori se mai face din bani de aur sau de argint, şi nu mai e ţinut toată luna, ci numai câteva zile, la începutul lui Martie. Dar numele popular al acestei luni, Mărţişor, demonstrează că talismanul se purta până la sfârşitul ei. În Muntenia se spune:

Cine poartă mărţişoare
Nu mai e pârlit de Soare.

Pe la sfârşitul lui Martie, femeile şi fetele iau şnurul Mărţişorului şi îl pun pe trandafiri, iar moneda sau medalionul le dau pe vin, pâine albă şi caş, crezând că aceea care le-a purtat va avea faţa albă cum îi caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul.
Un străvechi templu, unul dintre cele mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa-Şag, judeţul Timiş, compus fiind din două încăperi. Într-una s-a descoperit un altar monumental de lut ars, de formă paralelipipedică, pe care tronează o statuie dublă, ce-I reprezintă pe Gemenii Divini, Apollon şi Artemis. În aceeaşi încăpere s-au mai găsit un cap de taur modelat în lut şi altul în basorelief, de mărime naturală, pictat cu ROŞU şi încrustat cu ALB.
La Căscioarele, judeţul Călăraşi, s-a descoperit o construcţie rectangulară de cult, ce are pereţii ornamentaţi în interior cu motive pictate cu ALB şi ROŞU. Tot acolo s-a descoperit şi macheta de lut ars a unui templu.
La Fântânele, judeţul Teleorman, a fost descoperit mormântul principal al unui tumul ce a avut o încăpere funerară de lemn, cu latura orientată pe direcţia N-S. În colţul de N-V al camerei funerare s-au descoperit osemintele unui tânăr get împreună cu şapte vârfuri de lance şi două mărgele de lut şi ocru. Baza mormântului a fost lipită cu lut, iar în centrul lui, o suprafaţă patrulateră puţin înălţată, de forma unui cub, a fost pictată cu ALB şi ROŞU. Sunt figurate în culoare trei pătrate înscrise unul în altul, tăiate de două diagonale ce unesc colţurile opuse, creându-se astfel patru triunghiuri dreptunghice, ce-şi unesc vârfurile în centrul pătratului. Două dintre triunghiuri, cu vârfurile opuse, sunt pictate în ALB, iar celelalte, în ROŞU.
Din aceste descoperiri, se vede limpede că, în Dacia, ALBUL şi ROŞUL erau culori sacre. Acestea erau simboluri ale numelor Gemenilor Cereşti, Apollon şi Artemis. A POLLON se tălmăceşte prin „Albul; Alburiul”; cf. rom. a – articol hotărât adjectival; bălan. A R(Ă)TE MIS se traduce prin „Zâna (Sfânta) cea Roşie; Crăiasa Roşioară”; cf. rom. rodie; got. rauths, germ. rot, engl. red „roşu”; latin. missa „slujbă religioasă; liturghie”; engl. miss „domnişoară”. Desigur, fiind gemeni, Cei Doi Zei aveau aceeaşi înfăţişare, aceeaşi culoare, dar, ca să fie totuşi deosebiţi, au fost numiţi astfel. Oricum, anândouă teonimele se traduc şi prin „Strălucire; Cinste; Cinstire”; cf. rom. bălai; polei; pelin; aldămaş.
De la aceleaşi culori sacre a rămas şi obiceiul ca, la botez, băieţii să fie îmbrăcaţi în Albastru-Deschis, adică în „Alburiu”, iar fetele, în Roşu.
Însăşi denumirea Mărţişorului vine din limba dacă, anume din MARSYAS, atestat ca nume al unui silen traco-phrygian, care l-ar fi crescut şi educat pe Dionysos. MARS, MARTIS era şi denumirea lunii Martie la Romani, consacrată lui Marte, Zeului Războiului, încă o dovadă a asemănării între dacă şi latină. MAR SYAS se tălmăceşte prin „Să crească Mare! Crescut Bine; Crescut în Curăţenie (Cinste)”; cf. rom. mare; a se mări; mir; mire; mireasă; măr; a (se) sui; suiş. Aceste urări erau fireşti pentru copiii dăruiţi cu Mărţişor, dar  şi pentru adulţi. „Crescut Bine” mai înseamnă şi „Zdravăn; Voinic”, aşadar şi „Legat; Împletit; Amestecat” (cf. rom. mreajă „plasă de pescuit; năvod; vrajă”; mărgea; mursă „apă amestecată cu miere”; Mircea; Marcea; meglen.mărdzeauă „mărgea”), ceea ce explică şi cele două fire împletite, amintire a Vieţuirii pe acest pământ a Zeilor Ocrotitori şi Slăviţi ai strămoşilor noştri, Apollon şi Artemis.