MARIN MOSCU: VERSURI

ÎN MINE, CA ROMÂN, ISTORIA E STRÂMBĂ

În mine, ca român, istoria e strâmbă,
Prin inima-i sunt garduri de noroi,
Adevărul stă în crucea sfântă
Dar şi ea, Doamne, a uitat de noi.

Privirea mi-e arsă de durere,
Nici un lucru nu-i la locul lui,
Zăpada are urme-adânci de sânge,
Pete flori, de-a lungul Prutului.

Ne-am îmbrăcat păcatul peste suflet
Şi adevăr am spulberat în hău,
Trec timpi înalți întru falsificare
Că nimic din casă nu-i al meu.

Vin hapsânii să ne mute steagul
Cetății printre morți şi printre vii,
Pâinea să ne-o fure de pe masă,
Să lase-n urmă pulberi şi orgii.

Unde merge clipa întristării,
Drumurile toate unde duc?
Peste noi vin clipe alarmante,
Pe care pantă-a viții s-o apuc?

Chiar oglinda țării este strâmbă,
Am trupul răstignit în două zări,
Am ochii cu broboane de-ntuneric
Din adânc de furtunoase mări.

În mine totu-i doar o strâmbătate –
Nimic nu va rămâne mult aşa,
Vom întrupa trecutul într-o pâine
În miezul cărei creşte țara mea

Rotundă şi gustoasă peste timp,
Vom învinge din rărunchi hapsânii
De ne-or linge rănile, durerea
Când supuşi la lună latră câinii.

În mine, ca român, totul e sfânt:
Linişte, belşug, îndestulare
Şi mult mai mult în cer cu sârg
Pun porumbeii vieții ca să zboare!

SÂNGELE IUBIRII CU MII DE RĂDĂCINI

Iubirea mea, credința, prinde rădăcini
Între două mere râvnite de vecini,
Urcă peste dealuri, curge în furtuni,
O sorb cu plăcere din adânci fântâni.

Urme lungi de umbre se-ntind către apus,
În brațe infinitul ne poartă spre Iisus,
Netezim răspunsul şi aşteptarea noastră
Că-ntr-o zi vom trece în viața cea albastră.

Până atuncea punem spice la cingători,
Copiii-nălțăm spre soare deseori
Şi visăm la mărul râvnit şi de vecini
Prin sângele iubirii cu mii de rădăcini!

POEȚII MEI FRUMOŞI

Poeții mei frumoşi, sub fluturi de lumină,
Puneți poezia pe-a inimii regină
Şi trageți cu miere şi polen în nori
Până omenirea se va schimba în flori.

Buchete să se-aşeze în armonii celeste
Cu rădăcini în vetrele rupestre,
Cu vârfurile săgeți prelinse-n soare
Sub crucea păcii: vis şi sărbătoare.

Poeții mei frumoşi, țara ni-i sfântă,
Ascultați când inima cuvântă,
Trageți cu miere şi polen în nori
Şi lăsați reginei coroane dulci de flori!

EFEMERE

Universul învârte roata timpului
Pe inelarul străpuns de lumină,
Pasul meu fierbinte sare din mers,
Din pielea îngerilor curge rugină.

Fiecare ins radiază în fața oricui,
Chiar şi moartea prin moarte călcând,
Firul de iarbă pe buzele vântului
Creşte ciocârliei note noi de cânt.

Flutură hainele hăului peste-nălțimi,
Pegaşii nechează prin caii putere,
Ghețarii sufletului se scaldă-n câtimea
Veştilor ce se nasc în drum efemere.

CERUL

Cerul a căzut în odihnă pe umerii mei,
Capul îmi stă cocoțat în brațele tale,
O furtună de sânge umflă sentimentele
Care-adună mângâieri in visele carnale.

Pictez virgula tăcerii pe torsul iubirii,
Sub fruntea anotimpului de umbre încercat,
Îmi lărgesc semnul inimii în cartea
Prin care edificiul vieții lacrimi a vărsat.

Pe raftu-nfrigurat cu pagini negre, sfinte,
Degete flămânde răsfoiesc din greu,
Am citit,o, Doamne, citesc, vreau să descopăr
Sub care parte-a cerului voi odihni şi eu?

RUGĂ

Ridic pâinea din țărână şi piatră,
Umbra unui câine straşnic latră.
Un bătrân se face prunc într-un ungher
Sugând din țâța iertărilor stingher.

O vrajă veche deznoadă înserarea,
Iarba iubirii aprinde cărarea
Şi-n şoapte scurte războaiele pornesc
Căzând pradă țărânei pe care-o iubesc.

Sunt şanse doar în cârje şi durere,
Uitând că pacea este unica avere,
Sănătatea este al vieții curcubeu
In care sângerează chiar şi Dumnezeu.

Mai tocmesc la colțuri îngeri fără dinți,
Pe eşafodul morții stau atârnați părinți,
Din lacrimi în orbire copiii nu au stare,
Ocârmuirea lumii este-n delăsare.

Se fură viața crudă în clipe puse-n joc
La adormirea minții unde viclenii coc
Turte mari de aur pentru pecetea lor
Când limba se usucă în suflet, la popor!

Venală este mila Ta, Doamne, pe pământ,
Legăm păsări pentru zborul sfânt,
Tainică rămâne privirea pierdută
În vitraliul vieții, mereu necunoscută.

Clondir de ceară cerul mai percepe,
Câmpiile rămân în arşița lor sterpe,
Ne avântăm în roata lui Ixion nebunul
Îmbrățişând în axa lumii tunul.

Ce să-nvățăm? Cum să trăim mai bine?
Huruie confuzia în lacrimi şi suspine.
Vom fi doar holograme în istorii
Sau cruci cântând sub slabe glorii.

Sunt însetat ,o, Doamne, de apa de izvor,
De pâinea dulce a-ntregului popor,
De liniştea, de împlinirea noastră,
De stropul de lumină din candela albastră.

N-om mai vâsli în grija zilelor de mâine,
Viața nu va fi mereu a unui câine,
Vrem crini în calea dreptății Tale Sfinte,
Cu toți egali la pieptu-ți de Părinte!

DRAGOSTEA, IUBIREA MEA

Am privit, o privesc îndelung,
O iau cu tremurânde mâini,
Cu inima profund o strâng
După ani şi ani, şi săptămâni.

Îmi mişcă sufletu-n surdină,
Se-ntinde clipa între reci pereți,
În jurul meu e-o dâră de lumină.
Sunt îndrăgostit cât trei băieți.

E suavă, atâta de frumoasă,
N-aş dărui-o nimănui vreodată,
Aşa că am s-o-nchid în casă,
În biblioteca veche, demodată.

Ea e dragostea, iubirea mea,
De când mă ştiu cu dânsa-nsăilez
Visurile ce-apun în prag de stea,
În raftu-n care şi eu luminez!

VISUL ÎN DOI

Îşi încordează muşchii de zor
Sub rădăcina unui falnic nor.
Vântu-l ridică, zânele-l doresc
În fulgerul cu sânge omenesc

Inima îi bate, săgeată de dor,
Viața îl poartă în dulce fior,
Devine scânteie bună de-aprins
Visul în doi, de-oricine atins!

GRAȚIE

Te-am căutat pe aleile vieții pline cu flori
Şi am descoperit că eşti rarisimă floare,
Mi-ai pus, ca o petală, surâsul în inimă,
Ți-am dăruit, simbolic, o rază de soare.

Mi-ai umplut visul cu farmecul tău,
Mi-ai mângâiat zilele pudrate cu lumină,
Mi-ai potrivit ochelarii la ochi
Ca să văd cum trec, pas cu pas, în rugină.

Acum ne pregătim să mergem împreună
Într-o călătorie fără destinație,
O să lăsăm ochelarii în iarbă copiilor
Să ne petreacă în rouă cu grație.

AŞ VREA

Aş vrea să fii în mine
Ca visele în somn,
Să-ți fie cald şi bine
Ca roadelor în pom.

Aş vrea să-ți fiu izvorul
Din care tu să bei
Precum bea căpriorul
Rouă din ochi de zei.

Aş vrea să-ți fiu aripă
În cerul plin de zbor,
În mine doar o clipă
Să vii de-ți este dor.

Aş vrea şi Universul
Să-ți treacă prin făptură
Cum trece-n mine versul
Cu rimă şi măsură.

Aş vrea să fii sărutul
Magiilor din zori
Iar eu să fiu pământul
În care să pui flori.

Aşa vei fi în mine
Azi, mâine şi oricând,
Mereu ne fie bine,
Cu inima râzând!

CLEPSIDRA TĂCERII

Gândul se luminează
În poalele visului
Când magma oaselor fierbe
În vulcanul sufletului.

Iartă-mă, de o mie de ori!
Am încurcat florile vieții,
Stelele m-au călăuzit
În lumi neaşteptate.

Gândul meu se va lumina
Când tu vei netezi verbul
Cu gesturi alcătuite
Pe marginea de zbor a aripii.

Inima este cerul încercării
În parcelele visului
Ce întâlnesc ochii noştri
În două picături de nisip
Din clepsidra tăcerii!

COXA

Se coxează oasele rebele,
Trosnesc încheieturile la stele,
Râvna vieții le cuprinde-ndată
Când rodeşte urma în zăpadă.

Se vede sprijinit mersul în bețe,
Zilele apun la față crețe,
Doar dinții cad, gingiile surâd,
În forma ştirbă din a lor cuvânt.

Lumina mea coxează şi trosneşte
În visu-mi care doarme iepureşte,
Gerul mi-aduce scânteia amintirii
Din ascunzişul tainic al iubirii!

DESENÂND CLIPA IUBIRII FINALE

Am primenit timpul în flori şi izvoare,
Am pus luna să viseze cu ochii la soare,
Am pus iezii cu buzele crude-n gurguie,
Am privit la fluturi cum spre îngeri suie.

Am îmbrățişat întruna dureri şi fericire,
Am săpat profund în univers uimire
Când în mine au picurat lacrimile tale
Desenând dureros clepsidra iubirii finale!