MIRON ŢIC: VERSURI

TAINĂ

Doamne,
Taina zicerii tale,
Este curată precum întâia zăpadă a
Iernii.
Aş vrea să iau în palme acestă zăpadă,
Cum aş lua un fruct al pământului.
Fulgi, mari se aşează pe umerii Îngerului
Apropiat de Fericire
Slavă Ţie!
Către Cerul deshis,
Prin limpezimea gândului
Şi a inimii curate,
Mărirea sufletului peste cărările
Pe care mergem.
În faţa Domnului,
Unde putem citi
Fericirea binecuvântată de tine ,Doamne,
Ne aplecăm către Tatăl Ceresc
Şi-L Slăvim,
Cu puterea şi miracolul rugăciunii.

BUCURIA PE CARE O TRĂIM

Câtă bucurie trăim, pentru Slava lui Dumnezeu,
Privim către Lumina cea adevărată,
Atotputernică
Şi ca apa sfiinţită, pentru Lauda cea Mare,
Să o pot sorbi îmreună cu aerul din preajmă
Şi să văd lacrimile cum se prelungesc
Pe obrazul femeii, ce poartă rugăciunea de dimineaţă,
În suflet
Mirul este fagurele de pe buzele mele,
Te lăudăm cu toate cuvintele
Pe care le preţuim
Şi le căutăm cu lumea de aproape.
Te privesc cu dragoste şi te duc mai departe
Pe drumul mereu înverzit ,
Unde Sfiinţii miraţi şi frumoşi,
Cu zâmbetul lor,liniştit,ne privesc,fericiţi
De sub cerul nopţii.
Doamne,
Ne rugăm Ţie
Şi vedem florile pământului,

Cum ne ajută să înţelegem Psalmii
Intraţi în ochii curăţiţi
Într-o zi de duminică.
Doamne,
Acest poem e binecuvântat cu Lauda
Către Tine
Mărire Ţie. acum şi pentru
Totdeauna

RUGĂCIUNEA E LUMINĂ

Rugăciunea să ne fie liniştea de zi şi de noapte,
Râu de iubire ce curge şi tot curge,
De a pururea,tot ce se naşte şi creşte, din şoapte,
Alese dorinţi ce dorim ca, spre Tine, Doamne,vor ajunge.

Rugăciunea să ne fie aer sacru din icoane,
Lumină lină din a Crăciunului colinde,
Numele dragi de Mării şi de Ioane,
Creaţii frumoase, ce sufletul,mereu, vi-l cuprinde.

Rugăciunea e lumina curată, din floare,
Harul dintre aproape şi heruvimii din rază,
Cuvântul mângiat de Mântuitor, în zare,
În care, cântă bucuria şi tot ce Domnul
Binecuvântează.

ACESTE CUVINTE

Aceste cuvinte de suflet
Sunt mai mult decât un cântesc,
Mai mult decât”Mirabila sămânţă”
Mai mult decât un Socrate . .
Ce-şi împarte somnul
Pe un vârf de munte
Şi câmpiile Elizee fără de margini.
Mai mult decât veşnicia şi apa
Fără de moarte.
Câtă Taină.
Câtă visare.
Câtă Poezie.
Vecia curge prin”Zăvoiele şi pripoarele
Din lumina nepătrunsului ascuns”
Stau lângă acest foc al vieţii
Şi trăiesc versurile poetului
“La Lancrăm,sub răzor,
Rămas-a veşnic un izvor”
Undeva o pădure de păsări
Este gata să spele o parte a lumii
Ce se-nalţă pentru credincioşii ei
Spre acest tempu al sfiinţeniei cereşti
Mă închin şi privesc
Şi rugăciunea mea se înalţă sfântă şi dreaptă.

CHEMAREA TA

Eşti în mine de fiecare dată,
Îţi aud Chemarea Ta,
În câmpia ce nu se mai termină.
Mă apropri de Nesfârşirea Ta,
O Nesfârşire ce-mi umple inima cu Bucurie
Slavă Ţie!
Mantie a cerului,
Aici este imaginea ierbii de lumină,
Ce nu se risipeşte,
Fiindcă mie, îmi deschide cărările,
Când de undeva se apropie,
Mantia cerului tău,Doamne,
Unde nu mai este nici un loc liber
Pentru a face un pas greşit.
Prin Preamăririle, din Altare
E multă poezie, în sângele poetului,
În semnul lăudat al înfloririi teilor.
Eu ştiu până unde pot ajunge
Între noi, creşte, Cuvântul Psalmilor,
Care-mi dă puterea să aştept
Liniştea, legată, de-a pururea, de numele
Tatălui şi al Fiului,
Sub ne-ntreruptul Cer , al poruncilor tale.