DESPRE STATUL CAPTIV/ CE-AR MAI SCRIE EMINESCU, ASTĂZI CHIAR DE S-AR ÎNTOARCE?

Teiul lui Eminescu din Parcul Copou-Iaşi

Eminescu considera că era o datorie „a le spune ticăloşilor că ticăloşi sunt”. ”Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie?”

Savant şi erudit, cu doctorat în filozofie şi studii temeinice de drept şi economie, Eminescu a fost elogiat mai mereu, unilateral doar ca poet şi ocultat ca publicist. Căci adevărul lui era coroziv, atât pentru timpurile în care a trăit cât şi, mai târziu, pentru politrucii comunişti şi nu numai, care s-au folosit de el, luând din el puţinul care le convenea, aruncând restul, obligându-ne pe toţi să adorăm un zeu ciuntit de ei, expus într-o ramă diformă.

„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”, scria Eminescu la 1880. Dar ce ar scrie astăzi jurnalistul de la Timpul dacă ar fi să “revină” în zilele noastre?

Dacă ar fi să scrie cu datoria aceluiaşi adevăr care l-a călăuzit, probabil că din peniţa lui ar curge aceleaşi lucruri ca şi acum un veac jumătate, schimbând doar nume, date, ani.

„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”,scria cândva poetul-nepereche. Ar scrie astăzi, oare, diferit?

Ar scrie, probabil că, din cauza defectelor ”guvernanţilor de azi”, precum ”mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”…partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”– care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”.

Teoria păturii superpuse

Eminescu a elaborat „teoria păturii superpuse” cu privire la structura socială a societăţilor înapoiate şi la circulaţia elitelor politice.

Construcţia statului român modern a dus la o birocratizare excesivă, la apariţia unui aparat administrativ supradimensionat, ocupat de o pătură de „proletari ai condeiului“, de funcţionari parazitari ai statului, care trebuie întreţinuţi din munca ţărănimii, singura clasă care „produce“ efectiv ceva în condiţiile vremii, deci singura clasă „pozitivă“. O definiţie este aceasta:

”O clasă cu totul improductivă, care n-a-nvăţat nimic, n-a muncit nimic, şi n-a avut nimic şi care-a ajuns stăpână pe cei care au învăţat, pe cei care au, pe cei ce muncesc. Exploatatorii boieri? Dar întreg partidul roşu nu este decât o companie de exploatare”. (Opere vol. XII).

Principiul de la care pleacă Eminescu este acela că „munca este legea lumii moderne, care nu are loc pentru leneşi“. Elitele politice şi culturale trebuie să asigure administrarea raţională a ţării, să organizeze producţia economică şi creaţia culturală. Or, tocmai aceste funcţii nu sunt îndeplinite de clase superioare, care au devenit clase parazitare şi prădalnice. În societăţile apusene, constată Eminescu, există „o compensare pentru suferinţele poporului de jos“ (arte, ştiinţe, administraţie eficientă etc.), dar la noi, această organizaţie „care costă prea scump şi nu produce nimic“, nu compensează prin rezultatele ei munca productivă a celor de jos.

Polemica cu liberalii

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional. Eminescu afirma că misiunea noastră ca „popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident şi Orient. Pentru a reuşi în această misiune trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influenţelor marilor puteri cu care ne învecinam. De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii noastre externe.

Din decembrie 1877 el a început să critice vehement felul în care guvernul I.C. Brătianu s-a angajat şi a participat la război. Acuzaţia cea mai gravă pe care o aducea Eminescu era faptul că în iulie 1877 guvernul a aprobat intrarea în război de partea Rusiei fără să ceară nici o garanţie în scris. Înainte să se facă publică intenţia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu scria:

„Intrară în război, fapt care se putea foarte bine aproba şi sprijini, dar intrară cu o armată nepregătită cu nimic, graţie ineptei şi culpabilei lor administraţii, şi fără nici o convenţie stipulând şi marginea sacrificiilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii. Întrebaţi de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăţia alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal şi, adăugând la această umilă mărturisire linguşiri făţarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România şi Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăugau că ei nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, etc.”

De fapt Eminescu nu era împotriva liberalilor în general, ci numai împotriva celor care prin hoţie, minciună şi înşelăciune dezorganizau viaţa socială a ţării.

Foarte multe dintre articolele sale politice sunt exemplificări ale influenţei nefaste a „roşilor”. Astfel, el dezvăluia practica cumulului de funcţii. De exemplu, primarul Bucureştiului se mai ocupa de afacerile epitropiei Brâncoveneşti, fiind în acelaşi timp şi deputat. Acest cumul era expresia tendinţei „de-a-şi crea din bugetul statului resurse pentru un trai aristocratic” aşa cum se întâmpla şi cu cei care ocupau funcţii importante în stat ca urmare a unor favoruri politice, fără să aibă pregătirea corespunzătoare.

„Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”.

Raporturile dintre muncă şi drepturi politice sunt văzute în corelaţie firească.

„Când munca unei clase într-un popor nu mai echivalează drepturile de care ea se bucură, atunci acea clasă e coruptă“. Eminescu a vorbit de „selecţia socială negativă“, care operează în societatea românească, tocmai prin blocarea valorilor autentice, prin inversarea raporturilor dintre competenţă şi promovare socială. „Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei, a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului“.

Tot despre ”guvernanţii noştri”…

Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire…”

…şi despre demagogie

Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci ”demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului.

Pericolul roşu. Pericolul barbariei prin ameninţarea culturii

O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii < ai republicii universale […] încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări…Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic.Marea masă e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit. Oameni cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă.

Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culture şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e-mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”.

Degenerarea valorilor înalte are drept consecinţă degenerarea şi corupţia societăţii:

„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”… (Opere, vol. X)

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”. (Opere vol. X)

„Mai potoliţi-l pe Eminescu”!

Eminescu şi-a asumat pe deplin misiunea sa de conştiinţă a poporului român. A făcut-o cu sacrificiul propriului bine, chiar cu sacrificiul propriei vieţi. Iar glasul său puternic a fost făcut să tacă, tocmai de oamenii care ar fi trebuit să-l susţină.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” era mesajul pe care junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu, la care acesta se conformează.

Cercetători eminescologi (de exemplu prof. Nicolae Georgescu) dau lămuriri despre internarea forţată a lui Eminescu într-un spital psihiatric şi tratamentul la care a fost supus el acolo. S-a dorit expedierea pe uşa din spate a istoriei cu eticheta de „nebun” a unuia dintre cele mai mari spirite pe care le-a avut România vreodată, dar acest lucru nu a fost cu putinţă.

Vocea sa răscoleşte şi astăzi aceeaşi lume răsturnată. Avertismentul politic al lui Eminescu rămâne, în mod fatal, actual:

„Greşalele în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Bibliografie: Opere vol X, XI, XII

Lidia Melinte

Epochtimes.ro