MARIN MOSCU, CONSTANTIN RUSU, LIA RUSE: VERSURI DE SUFLET

CRĂCIUN DE VIS!

Marin Moscu

În geana zării se arată
Şi se îndreaptă către noi
O stea albastră, minunată,
Vestind în lume vremuri noi.

În staul, în vârtejul ceții,
Îl încălzesc pe cel mai drag
Chiar lighioanele vieții,
Pe nou născut sub falnic steag.

Este Hristos adus de Domnul
Ca să ne ierte de păcate,
Să ne arate care-i pomul
Purtând în rod semne trucate,

Să ne arate cum e bine
De a ajunge-n Raiul Rai,
Cum să avem zile senine
Cât ne-nchinăm pe falnic plai.

Deşi trăim şi românim
Chiar în Grădina Maicii Lui,
Eu vă doresc şi ne dorim
Crăciun de vis ce-n lume nu-i!

UN SURÂS USCAT ÎN PIEPT

Marin Moscu

Sfântului Ardealului
Îi curg lacrimi în icoane
Într-un sat de prin Moldova
Unde mor copii de foame.

Un ochi încă mai priveşte
Către Domnul cu-ndurare,
Poporul îngenunchează,
Lacrimile sunt amare.

El e sfânt în vatra sfântă,
Numai cei ce ne înşeală
N-au nici lacrimi, nici credință,
Inima le este goală.

Dar se cred buricul lumii
Între sufletele stoarse
Unde sfinți adevărați
Aduc soarele în case.

La icoană-ntindem mâna,
Cerem îndurări în sat,
Aprinzând câte-o făclie
C-un surâs, în piept uscat!

STÂNCA ŞI PRIMIREA ÎMBRĂȚIŞĂRII

Marin Moscu

Stânca adună schiturile
În harta ochilor,
Curioşii merg tiptil
S-o îmbrățişeze.

Vocea ei urcă în clopotnițe,
Cuvintele devin scântei
Născute din zâmbetul
Vieții în valuri.

Lacrimile se topesc,
Înotăm în marea
Visurilor descătuşate…

Stânca fulgeră
În săgețile de zbor,
Până în gât
Suntem iarbă şi flori,
Ungem axa timpului
Cu scrâşnetul sângelui.

Zbaterea mea
Lăcrimând
S-aşează în genunchi
Şi devin stâncă.

Mă întreb:
Pe care parte a ei
Schitul îmi primeşte îmbrățişarea?

TĂMĂDUIREA RĂTĂCIRILOR

Marin Moscu

Îngerii aduc pe poarta cerului,
Pe undeva, pe la Greşu,
O rază de lumină,
O pun în căuşul palmelor
Şi o infuzează
Cu sărutul buzelor tale.

Beau pe nerăsuflate
Boabele fericirii
Cu ochii şi inima…

Sufletul intră în jocul rațiunii,
Rațiunea urmăreşte
Zig-zagul fluturilor
Mânjiți cu aripi de curcubeu,
Albinele deviază orizontul
Vărsând peste noi
Clepsidra cu miere şi polen.

Îți aduci aminte
Pe unde, şi cum , ne-am tămăduit
Rătăcirile dulci?

Tu, răspunde.

Eu încerc să pătrund,
Pe aceeaşi rază,
Cu tine în brațele
cerului!

FRUMOASA MEA, FRUMOASA MEA…

Marin Moscu

Frumoasa mea, frumoasa mea…
Frumoasa mea, frumoasa mea
Cu inima de scoici stelare,
A încolțit în piept târziu
Un fulg de frunză trecătoare.

Se-nalță, cade, reînvie
Pe pala vântului ştrengar,
Respir parfumul poeziei
Iubirii ce o port ca dar.

Frumoasa mea, frumoasa mea
Cu inima cleştar de vis,
Tămăduieşte-mi rana vieții
Prin aripa ce m-a cuprins.

A încolțit ghinda candorii,
Stejarul s-a ascuns în noi
Pe culmea nemuririi care
Îşi spală fulgerele-n ploi.

Frumoasa mea, frumoasa mea
Iubirea ta-i parfum de stea!

SALONUL 209

Marin Moscu

Au înnebunit dinții circularului,
Muşcă degetele din aripa rotirii,
Salonul 209 paşnic mă aşează
În clepsidra de sânge-a iubirii.

Câinele aleargă cu petele pe bot
Sub rotundul care înnoptează,
Tu nu ştii, doar el presimte
Cum degete lipite se înrourează.

Palma înflorită se-nvârte după ax,
Inima privirii răzbate de uimire,
Doctore, Salonul va rămâne
Clepsidra care curge-n amintire!

PAS CU PAS

Marin Moscu

Pas cu pas hoții ne fură
Pâinea sfântă de la gură,
Râul, ramul din cetate,
Sacra sete de dreptate.

Aur, glie şi păduri,
Inima pusă-n scripturi,
Tot ce mişcă şi gândeşte
Azi se fură româneşte.

Dăm vina-n ce-a fost să fie
În antihrist, nerozie,
Dăm vina mereu pe ruşi,
Pe Europa fără uşi,

Nu vedem că între noi
Hoții sunt noii ciocoi,
S-au strecurat în partide,
Sunt cinstiți doar în cuvinte.

Învârt roata între ei
Cum fac lupii între miei,
Îşi fac legi după cum vor,
Ce fură rămâne-a lor.

Nu-i aşa că pas cu pas
Au furat tot ce-a fost gras?
Mai au pielea de pe noi
S-o arunce la gunoi.

Şi-au făcut pensii, salarii
Cu-ndârjire de canalii,
Pas cu pas suntem confuzi,
Țara mea cât te afunzi?

FLORILE UITĂRII

Marin Moscu

Uşa de la capătul lumii
Este pentru ieşire
Sau pentru intrare?

Florile uitării
Cresc în amândouă părțile!

ÎN CRUCIFIXUL PORȚII

Marin Moscu

Mă dor încheieturile timpului,
Scârție în sânge vechi nisipul,
Sufletul devine sticlă transparentă
Dezgolindu-mi inima şi chipul.

Fluturi stau pe limba azurie,
Silabele se-ntrec în rugăciuni,
Femeile sunt îngeri fără aripi,
Sculptează-n nemurire noi minuni.

Mă dor încheieturile timpului,
Iubirea ta cu inima cuprind,
De-aceea-n crucifixul poeziei
Aşez clepsidra, flacăra-i aprind!

ARIPI PRIND CÂND DORUL MĂ APASĂ

Marin Moscu

Măicuța mea când dorul mă apasă
Aripi prind, prin nori, să zbor acasă,
Să-ngenunchez țărânei şi virtuții,
Să depăn amintiri, în praful curții

S-adun în sân şi mere dar şi nuci,
S-ascult în zori şi mierle dar şi cuci,
Să merg la pescuit în apele cu stele
Unde-noată luna în clipele rebele,

Unde lebăda ca semn de întrebare
Gâtu-şi rotunjeşte în razele de soare,
Unde tricoloru-i mândru în ferestre,
Cruce din istorii pe iatagan de creste.

Măicuța mea când dorul mă cuprinde
Sângele de neam ca flacăra m-aprinde
Şi ard în zbor s-ajung cu nerăbdare
Să-ți ating lumina de românească floare.

Nimic nu e mai scump în lumea toată
Decât a fi acasă, pe prispă, laolaltă
Şi frați, dar şi bunici, frumoşi nepoți
Punând cununi la stâlpii de la porți

În ochii tăi speranță mă re-ntorc
Să-mi fac din obicei izvor de foc,
Să ard îngenunchind profund, fierbinte,
Pătruns de amintiri, de vise sfinte!

EŞTI ATÂT DE FRUMOASĂ

Marin Moscu

Eşti atât de frumoasă încât
În ochii tăi,
În care sclipesc stelele,
Îmi vopsesc
Îngenuncherea imaginației!

SUNTEM FLORI PE PĂMÂNT

Constantin Rusu

Paşii mei i-am apăsat o pe plajă
convins că nu vor muri în valuri,
dar gândurile sunt şterse de-o maree
adusă de clepsidră pe-ale vieţii maluri.

Germinăm cu interes seminţe calde,
ne certăm cu timpul fără nici un rost,
anotimpurile ne ascund chemările
spunându-ne că tot ce vrem a mai fost.

Tăcerile au dispărut în pustiuri,
zilele-s o lumină provocatoare,
cu iubirea într-o poveste şoptită
de o floare de colţ nemuritoare.

Abandonăm tristeţea într-un recurs
precum se scutură ramurile în vânt
pe ţărmul de vise a timpului nescurs
până mai suntem flori pe acest pământ.

COMOARA SPERANŢEI

Constantin Rusu

Am calde şi reci izvoare line
plecate spre râuri fără umbre
rostogolindu-se în lumină
printre dealuri fără tristeţe,
dar care nu ascund orizontul
lăsând lumina blândă a soarelui
să alunge noaptea tristeţilor.

Am câmpii cu speranţe călătoare
scăldate sub tremurul norilor
aşteptând un strop al timpului
să renască grânarele apuse.

Am valurile mării fără furtună
şi vreau cerul nostru fără blestem,
să cresc virtutea geniilor noastre
cu lacrimi de bucurii în icoane,
aduse în crucea sfântă din munţi
care păzind lumina mănăstirilor
să mângâie munca cu rugăciune

IMPOZITUL VIEŢII

Constantin Rusu

În umbra statornică se aşteaptă
doruri mângâiate de spirala vieţii
cu înfăptuiri născând în recolte
lucruri minunate pentru ochii noştri

haina ne este semnul de respect
sub paşii timpului spre o nuntă
a vremurilor înfăptuite pe pământ
aduse din Împărăţia Cerurilor

să înţelegem splendoarea vieţii
în chemarea către cei buni şi răi
iar toamna cu frunzele-i de aur
va naşte taina bogăţiei adevărate
ascunsă în impozitul trăirilor

daţi Cezarului ce aparţine Cezarului
iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu
lui Dumnezeu.

CONFESIUNE

Constantin Rusu

În anarhia zâmbitoare
le mulţumesc cu plecăciuni
celor care mi-au pus covoare
pe drumurile cu oameni buni.

Când am în ceput s-ascult popii
În biserici aduse de-al meu bunic
cu laudele prin care epitropii
m-au învăţat să nu rămân eu mic
am văzut că timpul îmi e tată
mama-mi face în inimă palate
pentru o zi bună şi mai dreaptă
cu nădejdi în petale colorate.

Aduc flăcări pe un munte sacru,
al viitorului pe care îl sădesc
pentru cei ce ştiu un singur lucru
să facă aur din tot ce-i românesc.

CLIPE SFINTE DE CRĂCIUN

Lia Ruse

O noapte, fără somn, în gânduri e-adunată,
În arabescul bradului alb de vată ninge!
Tristeţea mea -de dor- prin sărbătoare e plecată,
O simt, parcă, prin abur şi ştiu cum mă atinge…
Ostenită, lumina pâlpâie-n lumânare,
Noaptea împodobită e-un fel de paradis.
Trecutul despleteşte, în mută aşteptare,
Povestea sfântă, de Crăciun, rămasă într-un vis.
Desprinsă de prezent, prin ceaţa vremii deasă,
Cu ochii în -atunci- amintirea-mi se deşiră…
Întrezăresc Crăciunul trăit la noi acasă,
Ceva suav, din noapte, simt cum mă respiră!
Se scutură-ntâmplarea-n vraja jarului mocnit,
Sunt, din nou, lângă voi iubiţii mei părinţi,
Dragostea şi măreţia eu, iarăşi, le-am simţit!
Într-un castel din flori de nor -trăiţi voi- printre sfinţi…
……………………………………………………………………………
Picuri aprinşi de rouă aleargă,-n noaptea sfântă,
În clipe delicate m-ating uşor pe gură,
Mi-opresc răsuflarea! Amintirea, doar, cuvântă…
……………………………………………………………………….
Simt mângâierea voastră…e plină de căldură!