MARIN MOSCU: POEZII

UN SURÂS USCAT ÎN PIEPT

Sfântului Ardealului
Îi curg lacrimi în icoane
Într-un sat de prin Moldova
Unde mor copii de foame.

Un ochi încă mai priveşte
Către Domnul cu-ndurare,
Poporul îngenunchează,
Lacrimile sunt amare.

El e sfânt în vatra sfântă,
Numai cei ce ne înşeală
N-au nici lacrimi, nici credință,
Inima le este goală.

Dar se cred buricul lumii
Între sufletele stoarse
Unde sfinți adevărați
Aduc soarele în case.

La icoană-ntindem mâna,
Cerem îndurări în sat,
Aprinzând câte-o făclie
C-un surâs, în piept uscat!

STÂNCA ŞI PRIMIREA ÎMBRĂȚIŞĂRII

Stânca adună schiturile
În harta ochilor,
Curioşii merg tiptil
S-o îmbrățişeze.

Vocea ei urcă în clopotnițe,
Cuvintele devin scântei
Născute din zâmbetul
Vieții în valuri.

Lacrimile se topesc,
Înotăm în marea
Visurilor descătuşate…

Stânca fulgeră
În săgețile de zbor,
Până în gât
Suntem iarbă şi flori,
Ungem axa timpului
Cu scrâşnetul sângelui.

Zbaterea mea
Lăcrimând
S-aşează în genunchi
Şi devin stâncă.

Mă întreb:
Pe care parte a ei
Schitul îmi primeşte îmbrățişarea?

TĂMĂDUIREA RĂTĂCIRILOR

Îngerii aduc pe poarta cerului,
Pe undeva, pe la Greşu,
O rază de lumină,
O pun în căuşul palmelor
Şi o infuzează
Cu sărutul buzelor tale.

Beau pe nerăsuflate
Boabele fericirii
Cu ochii şi inima…

Sufletul intră în jocul rațiunii,
Rațiunea urmăreşte
Zig-zagul fluturilor
Mânjiți cu aripi de curcubeu,
Albinele deviază orizontul
Vărsând peste noi
Clepsidra cu miere şi polen.

Îți aduci aminte
Pe unde, şi cum , ne-am tămăduit
Rătăcirile dulci?

Tu, răspunde.

Eu încerc să pătrund,
Pe aceeaşi rază,
Cu tine în brațele
cerului!

FRUMOASA MEA, FRUMOASA MEA…

Frumoasa mea, frumoasa mea
Cu inima de scoici stelare,
A încolțit în piept târziu
Un fulg de frunză trecătoare.

Se-nalță, cade, reînvie
Pe pala vântului ştrengar,
Respir parfumul poeziei
Iubirii ce o port ca dar.

Frumoasa mea, frumoasa mea
Cu inima cleştar de vis,
Tămăduieşte-mi rana vieții
Prin aripa ce m-a cuprins.

A încolțit ghinda candorii,
Stejarul s-a ascuns în noi
Pe culmea nemuririi care
Îşi spală fulgerele-n ploi.

Frumoasa mea, frumoasa mea
Iubirea ta-i parfum de stea!

SALONUL 209

Au înnebunit dinții circularului,
Muşcă degetele din aripa rotirii,
Salonul 209 paşnic mă aşează
În clepsidra de sânge-a iubirii.

Câinele aleargă cu petele pe bot
Sub rotundul care înnoptează,
Tu nu ştii, doar el presimte
Cum degete lipite se înrourează.

Palma înflorită se-nvârte după ax,
Inima privirii răzbate de uimire,
Doctore, Salonul va rămâne
Clepsidra care curge-n amintire!

PAS CU PAS

Pas cu pas hoții ne fură
Pâinea sfântă de la gură,
Râul, ramul din cetate,
Sacra sete de dreptate.

Aur, glie şi păduri,
Inima pusă-n scripturi,
Tot ce mişcă şi gândeşte
Azi se fură româneşte.

Dăm vina-n ce-a fost să fie
În antihrist, nerozie,
Dăm vina mereu pe ruşi,
Pe Europa fără uşi,

Nu vedem că între noi
Hoții sunt noii ciocoi,
S-au strecurat în partide,
Sunt cinstiți doar în cuvinte.

Învârt roata între ei
Cum fac lupii între miei,
Îşi fac legi după cum vor,
Ce fură rămâne-a lor.

Nu-i aşa că pas cu pas
Au furat tot ce-a fost gras?
Mai au pielea de pe noi
S-o arunce la gunoi.

Şi-au făcut pensii, salarii
Cu-ndârjire de canalii,
Pas cu pas suntem confuzi,
Țara mea cât te afunzi?

FLORILE UITĂRII

Uşa de la capătul lumii
Este pentru ieşire
Sau pentru intrare?

Florile uitării
Cresc în amândouă părțile!

ÎN CRUCIFIXUL PORȚII

Mă dor încheieturile timpului,
Scârție în sânge vechi nisipul,
Sufletul devine sticlă transparentă
Dezgolindu-mi inima şi chipul.

Fluturi stau pe limba azurie,
Silabele se-ntrec în rugăciuni,
Femeile sunt îngeri fără aripi,
Sculptează-n nemurire noi minuni.

Mă dor încheieturile timpului,
Iubirea ta cu inima cuprind,
De-aceea-n crucifixul poeziei
Aşez clepsidra, flacăra-i aprind!

ARIPI PRIND CÂND DORUL MĂ APASĂ

Măicuța mea când dorul mă apasă
Aripi prind, prin nori, să zbor acasă,
Să-ngenunchez țărânei şi virtuții,
Să depăn amintiri, în praful curții

S-adun în sân şi mere dar şi nuci,
S-ascult în zori şi mierle dar şi cuci,
Să merg la pescuit în apele cu stele
Unde-noată luna în clipele rebele,

Unde lebăda ca semn de întrebare
Gâtu-şi rotunjeşte în razele de soare,
Unde tricoloru-i mândru în ferestre,
Cruce din istorii pe iatagan de creste.

Măicuța mea când dorul mă cuprinde
Sângele de neam ca flacăra m-aprinde
Şi ard în zbor s-ajung cu nerăbdare
Să-ți ating lumina de românească floare.

Nimic nu e mai scump în lumea toată
Decât a fi acasă, pe prispă, laolaltă
Şi frați, dar şi bunici, frumoşi nepoți
Punând cununi la stâlpii de la porți

În ochii tăi speranță mă re-ntorc
Să-mi fac din obicei izvor de foc,
Să ard îngenunchind profund, fierbinte,
Pătruns de amintiri, de vise sfinte!

EŞTI ATÂT DE FRUMOASĂ

Eşti atât de frumoasă încât
În ochii tăi,
În care sclipesc stelele,
Îmi vopsesc
Îngenuncherea imaginației!