MIHAI EMINESCU ÎN CONTEXTUL LITERAR BASARABEAN

Tatiana Butnaru,
doctor în filologie

Aflată între tradiţie şi modernitate, poezia Basarabiei se afla sub semnul regăsirii sale spirituale în propriile ei căutări artistice, în preocuparea fundamentală de a se afirma în contextul literar al timpului printr-o serie de calităţi notorii. Legătura cu tradiţiile înaintaşilor , în special, cu opera eminesciană, cu universul ei lăuntric de trăiri sufleteşti , cu gama complexă a spiritului lui Eminescu se resimte, în momentul de faţă, tot mai pregnant. Motive, idei, efuziuni lirice, probleme de etică, morală, demnitate naţională constituie acele preocupări artistice, pe care poeţii noştri de astăzi, preluîndu-le în bună parte din opera eminesciană, le-au adaptat condiţiilor actuale. Şi pe drept cuvînt: venind din adîncuri de secole şi străbătînd dimensiunile istorice ale timpului, raza geniului eminescian înseamnă pentru autorii de poezie nu numai o sursă de inspiraţie, dar şi o viziune artistică, o modalitate de aprofundare a preocupărilor lor de creaţie.
Dacă un Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, precum şi alţi făuritori de vers din dreapta Prutului, au venit spre Eminescu în mod spontan, stilul lor preconizînd de la bun început setea de absolut, să zicem, poeţii de dincoace, în virtutea unor condiţii specifice (împrejurări binecunoscute) de autorul Luceafarului s-au apropiat mai tîrziu. Odată însă intrat în conştiinţă, numele lui a lăsat urme adînci, prilejuindu-le o adevărată revelaţie artistică. După expresia plastică a lui Liviu Deleanu, care printre primii a încercat să dezvăluie rolul lui Eminescu în dezvoltarea, prin influenţă exercitată asupra poeziei postbelice şi de pe aceste meleaguri,

“Ca un Călin din basme te-ai ivit
Să ne dezvălui tainele din ele ”.
Cercetătoarea din Cluj, Ioana Boţ, efectuînd anumite sondaje în ceea ce priveşte raportarea poezie române contemporane la opera lui Mihai Eminescu, vorbeşte de
“eminescizarea spaţiului românesc”, care ar corespunde modului intim-subiectiv al operelor ocazionale. “Pentru asemenea viziuni poetice, subliniază ea în continuare, modelul eminescian primeşte nu numai conotaţii mitice, ci şi demiurgice. Eminescu devine numele-imaginea-creatorului spaţiului românesc”[1,p.93].
Dorul de Eminescu constituie un sentiment plenar. Poeţi de orientare diferită, care în anturajul procesului literar, se manifestă printr-o multitudine de nuanţe şi dimensiuni, vin spre părintele Luceafărului, ori după cum spune Gr. Vieru “ din Eminescu” pentru a-şi defini propria fire poetică, pentru a se cunoaşte mai profund, Eminescianismul ajunge să fie, astfel, un punct de reper , izvorul celor mai alese simţiri poetice şi, totodată, un criteriu de măsură al sensibilităţii scriitoriceşti.
“De avem sau nu dreptate
Eminescu să ne judece- ”
astfel Gr. Vieru caută să raporteze evenimentele, dar şi acţiunile noastre concrete, la poezia ilustrului său înaintaş.Versurile citate conţin o profesiune de credinţă, o cheie poetică, ce-şi găseşte treptat dezlegare în mai multe lucrări artistice. “Eminescu este steaua care mă păstrează”[2,p.40] şi Grigore Vieru, un poet profund eminescian, se apropie de opera marelui Eminescu întru “reconfortarea spirituală” a întregii sale generaţii.Este mai curînd o erupţie spirituală, o declanşare iluminiscentă care a zvîcnit, împrăştiind pretutindeni o lumină purificatoare.Este o linie de succesiune între diverse temperamente scriitoriceşti, a căror plenitudine artistică, împlantată temeinic în “sfintele ţărîne” dar şi istoria neamului, un mediu specific eminescian, se vor afla în atmosfera lui de sanctuar pentru a spune cuvîntul despre sine şi problemele din jur, a releva fenomenele realităţii curente.
Lecţia de patriotism eminescian este, de fapt , una din acele esenţe, spre care înclină poezia Basarabiei.Opera poetului şi a publicistuilui de la ziarul Timpul, este cea mai elocventă expresie a dragostei de ţară şi, întrucît, “patria nu poate fi deasupra naţionalităţii(…) şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii” [3,p.227], sentimental civic în scrierile lui Eminescu e străluminat în permanenţă de “geniul deşteptării naţionale”.
Orientarea spre Eminescu are loc şi prin intermediul sensurilor mititce ale dacismului, care după opinia lui G. Călinescu se manifesta drept o regăsire “a originarului”, “a autenticului” şi are “acelaşi efect de regenerare pentru individul român modern pe care-l avuse la goticul Faust împerecherea cu clasica Helenă” [4,p.412].
Ideea slugirii patriei şi înălţării ei prin evocarrea unor momente de vîrf din istoria poporului român, analiza critică a prezentatului “mişelit” în confruntare directă cu trecutul eroic transfigurată la nivelul marii arte eminesciene se transmite în operele poeţilor contemporani, găsindu-şi materializare printr-un interes sporit faţă de problematica naţională şi socială. Asemănarea zilelor de astăzi cu epoca lui Eminescu aduc în prim plan nişte metafore de sorginte mitică, dar desacralizate pînă la anumite niveluri ale vieţii. Dochia, personificarea a străvechii Dacii, simbolizează în viziunea eminesciană constituirea etnică a românilor , perenitatea lor multiseculară.Prin dacism Eminescu vedea corelaţia dintre naţional şi universal, integrarea în cultura universală a omenirii.Dacismul este izvorul latinităţii, sursa identităţii spirituale a neamului, modalitatea de proiectare a fiinţei naţionale către genealogia primară.Tradiţia eminesciană ţine mai mult de tărîmul intelectual al ideii, care persistă în concepţia poeţilor basarabeni prin amploarea unor gînduri de semnificaţie majoră, proclamînd simţămîntul de responsabilitate faţă de soarta poporului.
Îl am pe Eminescu-nvăţător.
Sunt mîndru că român eu m-am născut.
Cu Eminescu merg în viitor,
Privesc cu Eminescu în trecut.
(Şt. Soponovici, Îl am pe Eminescu învăţător)
Dialogul cu Eminescu întreţinut dintr-o perspectivă lăuntrică, autorul încearcă să depăşească senzaţia de tristeţe solitară prin revenirea la spaţiul-matrice, ca să rostească cu demnitate bărbătească:
Cu Burebista şi cu Decebal
Noi Dacia măreaţă am făurit.
Noi demni am înfruntat al vieţii val.
Nici astăzi încă dacii n-au murit.
(Şt. Soponovici, Îl am pe Eminescu-nvăţător)

Astfel, Gr. Vieru conturează o vatră a românismului prin semnele latinităţii etnice şi îndeamnă cititorul spre valorificarea comorilor de perpetuare spirituală ale neamului “meu dacic”, îl îndeamnă să se îngemăneze cu frumuseţea strădaniei umane, a unei etnii multiseculare zămislite în pledoariile sale poetice. Chiar şi metafora “vin din munţii latiniei” face o asociere directă cu proiecţia mitică a unor timpuri străvechi din viziunea eminesciană, “în al lumilor tezaur”, aureolate de gloria timpurilor de odinioară. Pornind de la postulatul estetic eminescian, L.Lari se referă la o continuitate spirituală a spaţiului dacic şi transfigurează o stare sufletească echivalentă cu semnificaţia regăsirii spirituale prin vicisitudinile timpului, nealterarea ideii de suflet şi neam, este “un loc cu nume sfînt”, unde “trăit-am ultima iubire/ Pe acest pămînt, pe acest pămînt”.
Există o continuitate , o entitate etică şi estetică între tărîmurile ontologice ale poeziei eminesciene şi preocupările artistice ale scriitorilor de azi. Mama, iubita, plaiul, firul de iarbă – acele elemente, care intră în configuraţia liricii contemporane sînt legate prin firişoare intime “cu frunza de aur a toamnei” şi “codrul de tei şi de fag”, cu steaua şi izvorul.Semnalăm în poezia contemporană o viziune emenesciană asupra universului.Grigore Vieru, Liviu Damian, Ion Vatamanu, D. Matcovschi se apropie sufleteşte de opera eminesciană prin riveria lirică copleşitoare şi intensitatea sentimentelor omeneşti, prin tensiunea trăirii lăuntrice.Nostalgia revederii “în blînda seară”, “la ceas tîrziu de stele”, glasul de taină al mamei, căderea florilor de tei se declanşează ulterior în creaţia lui Gr.Vieru prin amplasarea spirituală a elementelor vitale din spaţiul terestru.
Un exemplu concludent:
Sub un tei ce înfloreşte
Ea frumoasă se porneşte,
“ Bună seara, fete două
Cu ochi miresmaţi de rouă!”
“ Bună seara! Dar sînt una!”
Printre genele femeii
Răsărea pe cer şi luna.
De sub tei ce’nfloreşte
Ea frumoasă se porneşte,
“Rămîneţi cu bine doi,
Tei cu tremurate foi”
O, drum bun! Nu-s unul oare?
Printre foi ca printre lacrimi
Răsărea şi sfîntul soare.
(Gr. Vieru, Femeia, teiul )
Versurile ne duc asociativ cu gîndul la miracolul inspiraţiei emenisciene , la acel fior lăuntric, care atinge coardele inimii, exprimă eternitatea, setea de veşnicie.La fel ca în viziunea eminesciană, asistăm la un spectacol ceremonial, de o pronunţată nuanţă dramatică, unde participă deopotrivă atît elementele cosmosului, cît şi cele pămînteşti. Soarele şi luna coboară din înălţimeea lor solitară “printre foi ca printre lacrimi”, “printre genele femeii”.Gr. Vieru corelează elementele vegetale cu aştrii cereşti şi creează o atmosferă de luminozitate integrată în contextul sensibiltăţii eminesciene, iar teiul eminescian, îngemănează , corelează deopotrivă atît elementele cosmosului, cît şi cele pămînteşti. Soarele şi Luna coboară din înălţimea lor solitară “printre foi ca printre lacrimi”, “printre genele femeii” pentru a se integra intr-o atmosferă de sărbătoare. Şi, prin succesiunea detaliilor simbolice, să participe la un act solemn de iniţiere.După sugestia unei cercetătoare din Franţa pare că asităm la “un tip de poveste”, în centrul căreia este plasat “omul-pădure”, “omul-tei”, raportat fiind “unei stări primare, geomorfe a vieţii pe pămînt reprezentată prin asocierea vegetalului”. Influenţat în aceiaşi măsură, atît de versul eminescian, cît şi de mitul folcloric, eroul lui Gr.Vieru se află în permanenţă sub alura sacrală a teiului, acesta oferindu-i posibilitatea să se integreze în jubilaţie sărbătorească a naturii, să audă cititorul în preajma unor situaţii poetice surprinzătoare:
Drago! O tee,
Dulce mireasmă!
La gură – femeie,
La mijloc- mireasă.
( Gr.Vieru, Acolo pe unde ),
“descoperind că filonul nostru cel mai puternic se cristalizează în sensibilitatea eminesciană, sensibilitatea căruia îi sunt recunoscătoare cele mai pure pagini ale scriitorilor români, încît pe drept am putea spune, că ea a avut rolul unui demiurg al sensibilităţii naţionale ”. [5, p.8] Şi nostalgica îngîndurare în faţa universului, a imensităţilor astrale, porneşte tot de acolo, de la acel “arbore-dor”, de la acel “văzduh de taină”, care domină, permanentizează cele mai autentice temperamente autohtone. O metaforă precum este “salcîmul din prag” ori “taina care mă apără” este emenisciană prin esenţă filosofică şi starea afectivă generată de “nesfîrşirea lui Eminescu”[6, p.58], pe care fiecare autor o percepe şi o defineşte în felul său, îi imprimă o intonaţie individuală. Liviu Damian, după cum mărturiseşte el singur “s-a cutremurat şi a vibrat în ritmul luminii ”, “din care Eminescu să ne cheme”, “ca inima, ca tunetul”. Prin această cutremurare, poetul se aşează la masa veşniciei alături de plugar şi Eminescu, pentru a creşte graiul şi lumina pîinii, a invoca statornicia rădăcinilor din lut. “Tremurul frunzei de copac” de unde pornesc impulsurile artistice ale scrisului lui L.Damian, este o învolburare dialectică, ce prelungeşte doinirea eminesciană. Rosturile “verbului matern”, “veşnic verde”, dau naştere unui zvîcnet de frunză, capabil să ajungă şi să păstreze cosmosul eminescian cu firescul improvizării lui. Gr. Vieru îşi pleacă cu recunoştinţă “fruntea şi ochii în apa izvorului, în verdele ramului”, aducînd cuvîntul său de legămînt mamei şi lui Eminescu. În felul acesta , este creat “un macrocosmos” , în care sufletul eminescian se manifestă “în contabilitatea apropae generală a scrisului vierian”,[7, p.167] şi după cum accentuează în continuare academicianul , M.Cimpoi “întreţine un adevărat cult a lui Eminescu”[7, p.167]. Atmosfera de reverie eminesciană stăruie în creaţia lui Vieru prin capacitatea de integrare mioritică în natură, prin fascinaţia unui cosmos umanizat condensat pînă la saturaţie de ideea sacralităţii, unde participă deopotrivă atît omul , cît şi aştrii cereşti luna, soarele, teiul “sfînt şi dulce”, codrul şi izvoarele. Chipul mamei, o tulburare metaforă ,în stare să pătrundă prin forţa ei de sugestie în adîncurile sufletului omenesc, generozitatea şi sacrificiul matern vin de asemenea prin filieră eminesciană, de la acel “O, mamă, dulce mamă”, şi trecîndu-l prin filiera propriului “eu” scriitoricesc, ne-a adus în preajmă o poezie veritabilă. Există, probabil, în această succesiune o plenetitudine spirituală, o cale spre imortalizarea geniului ori, poate, un semn al dăinuirii noastre sub raza stelei lui Eminescu.
Note:
1. Ioana Botezatu . Eminescu şi lirica românească de azi. Citatul eminescian în poezia contemporană românească . Cluj-Napoca, Editura Dacia,1990.
2. Grigore Vieru, Scrieri alese . Chişinău, Editura Literatura artistică, 1984.
3. Mihai Eminescu. Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice. Chişinău, Editura artistică, 1990.
4. G. Călinescu .Opera lui Mihai Eminescu. Bucuresti,Editura Minerva, 1969.
5. D. Laurenţiu. Argument.Eseuri asupra stării de graţie.Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1967.
6. Liviu Damian. Scrieri alese.Chişinău, Editura Literatura artistică, 1985.
7. Mihai Cimpoi. Întoarcerea la izvoare. Chişinău, Editura Literatura artistică, 1985.