GALINA MARTEA: VERSURI

BASARABIA – ARIPĂ CE DOARE

Nu faci nimic să-ţi aperi aripioara,
Cuvântul spus, necazul ce te-apasă,
Te mişti prin ani, te mişti sunând vioara
Lăsând furtunile să-ţi bată-n casă.

Nu faci nimic să-ţi ocroteşti ograda
Lăsată pradă rănilor din tine,
Te fugăreşti să mai alinţi balada,
Legendă sfântă vorbelor latine.

Nu faci nimic să fii stăpână-n casă,
Nici pe ogorul obosit de vânturi,
Te istoveşti să ai mereu pe masă
Ulciorul plin cu vin dorit din timpuri.

Alergi prin noapte, ziuă, ani-lumină
Necunoscând hodina pământească
Şi de-ale gurii le aduni în tihnă
Să nu trezeşti răbdarea omenească.

Culegi din mers petalele tristeţii
Rămase după ploaie, după vânt
Şi nu distingi culorile dreptăţii
De eşti pierdută-n cuget şi-n cuvânt.

De eşti străină-n propria grădină
Hotarele îţi sunt prădate-n grabă
Şi liniştea ce vrei să-ţi aparţină
Le-o dăruieşti vecinilor degeaba.

Şi-atunci când vântul îţi usucă dorul
Te laşi bătută-uşor de colţul pernei
Şi-ncerci să desluşeşti cu drag amarul
Uitat de ieri, uitat de gustul pâinii.

Uitat de ieri, uitat de-o viaţă-ntreagă
Mai stă şi plânge lumea ta de suflet,
Iar prin morminte morţii vor să spargă
Cărările ce bat de-a lumii vaiet.

În umbra ta te-ascunzi şi pierzi curajul
Fiind ostatic timpului ce tace,
Te-nşală frica sclavă cu-adevărul
Care-ţi ascunde ordinea ce zace.

Te-nşală vremea rece de-afară
Şi frunzele ce cad tăcute-n toamnă,
Te-ai împăcat ducând a ta povară
Pe crucea ce la moarte te condamnă.

Te mulţumeşti să fii o simplă umbră
În ţara ta cu brazda prin lumină,
Asculţi mereu o muzică funebră,
Compusă de duşmani – vorbă străină.

Şi tot cu ei îţi orchestrezi cuvântul,
Gândirea şi acordul despre viaţă,
Dar dacă-i venetic – dă cu cuţitul
Şi îţi donează lacrima pe faţă.

Iar tu oricum le stai la îndemână
Ca să se simtă bine-n a ta casă,
Le pui sub cap şi vinzi a ta ţărână
Fără de preţ, uitând că-i valoroasă.

Nu ceri nimic în schimb că vremea-i bună
Şi chiar de-i rea şi vântul te doboară,
Străinul e străin şi se răzbună
Voind al tău pământ în a lor gheară.

Iar tu cu rana-n suflet ce te doare
Nu simţi măcar că trupul ţi-l despică,
Te iroseşti degeaba, la-ntâmplare
Urmând sonetul ce ţi-l mai dedică.

Nu vezi nimic în astă lume-acuma
Decât să-ţi ştergi sudoarea ta amară,
Din când în când să te-ndulceşti c-o glumă,
Ca aripa din suflet să nu doară.

(Poem din volumul de poezii/aforisme “DURERE TRICOLORĂ” (autor Galina Martea), Editura Pontos, Chișinău, 2014, pag.176).

ORBUL DINTRE ANI

Epuizată de puteri,
O umbră coboară încet
Pe scările pline de iarbă încolţită,
Iarbă crescută printre piatra
Ce face drum unei scări în adâncul întunericului.
Scări moi, învelite cu iarbă,
Respiră încet să nu fie auzite,
Sa nu fie auzite cum plâng în sine,
Cum râd şi cugetă adânc, necoordonat.
Printre pietrele verzui
Se perindă adevărul orb, cărunt,
Epuizat şi slăbit de vremi.
Adevărul umilit, învelit cu pietre înverzite
La început de un nou mileniu.
Înfrăţit doar cu moartea,
În aripi de fier,
Se vrea răstignit
Pe o cruce, numai…
Cu strigăt în tăcere şi lacrimi în ochi
El merge, merge plecat şi nu vede nimic.
Timpul se răceşte,
Erorile cresc, pâinea se-nvecheşte,
Scările se îngustează în adânc,
Vederile slăbesc tot mai mult,
Iar în inimă fiorul vag al neputinţei
Se întăreşte.
Părăsit şi singuratic,
Adevărul epuizat de puteri
Se pierde în adânc, în întuneric,
Fără să ştie legea luminii,
Fără să ştie,
Legea orbului dintre ani.

(Versuri din volumul de poezii “ORBUL DINTRE ANI”, Editura Pontos, Chișinău, 2001, pag.72)

OCHI ALBAŞTRI

Prin a geamului cărare
Ochii tăi lucesc în zare,
Printre frunzele din crâng
Ochii tăi mă vreau când plâng.

Floarea pomilor renaşte
Ochii tăi le recunoaşte,
Pe ai mei copaci din gând
Ochii tăi adorm arzând.

Primăvara mea e-n floare
Ochii tăi îmi fac răcoare,
Cu-ale mele plete lungi
Focul inimii îl stingi.

Al tău freamăt val de mare
În privirea mea dispare,
Al meu gând trudit de aştri
Doarme dus în ochi albaştri.

(Versuri din volumul de poezii “DURERE TRICOLORĂ”, partea a II-a (autor Galina Martea), Editura Pontos, Chișinău, 2014).

SĂRUTUL DE PE COASTĂ

Sub coasta dealului bătrân,
Prin steaua învierii,
Un vis îşi leagănă la sân,
Duiosul dor al serii.

Cu chipul firav de argint,
Scăldat de nori albaştri,
Dorinţele-i se-nvârt, s-alint
Cu foc şi ochi de aştri.

În cârduri vorbele-şi descânt,
Amurgul ce se ceartă,
Pe-ascuns alunecă prin vânt,
Sărutul ce se-ntartă.

Prin noapte cerul e stăpân,
Cu poarta larg deschisă,
Plăpândul vis ascuns la sân
Şi-aprinde lampa stinsă.

Duiosul dor uşor mişcând,
Văpaia de pe creastă,
Adoarme lin cu drag cerşind,
Sărutul de pe coastă.

(Versuri din volumul de poezii “ACASĂ”, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1996, pag.247)

FULGI DE VIS

Visul meu sosit în noapte
M-a făcut să uit de toate
Şi prin fulgii de zăpadă
Nimeni nu vrea să mă vadă.

Ninge, ninge uşurel
Al meu vis e singurel,
Bieţii fulgi se pierd uşor
Pe-ai mei umeri de ninsori.

(Versuri din volumul de poezii “ACASĂ”, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1996, pag.247)

MOARTEA POETULUI

În agonie gândul îl mai poartă,
Fiind în luptă cu întreg ţinutul,
Lumina sorţii vrea s-o mai împartă
Cu vorbele ce-i leagănă-aşternutul.

În agonie vrea să mai rostească
Acordul de cuvinte-mbrăţişate,
Cu îngerul din suflet să privească
Culorile din cer amestecate.

În agonie să-şi găsească pruncul
Crescut prin cântecul ideilor măreţe
Şi cu-ntunericul ce-i sfâşie sfârşitul
S-adune publicul ce ştie să răsfeţe.

S-adune sunetul, vibraţia gândirii
Cu farmecul ce ştie să-i vorbească
Şi-n clipa de tăcere a nemişcării
Cu cugetul să râdă, să glumească.

Să mai adune, să mai întâlnească
Lumina ce-i adulmecă vederea
Şi pe ascuns cu har s-ademenească
Fiorul care-i sfârtecă puterea.

În agonie să mai dea cu ochiul
Spre infinitul din amurgul serii
Şi cu orgoliu să-şi ridice premiul
În ora cea dintâi a afirmării.

Şi prin descrierea frumoasă a naturii
Să cânte, să încânte lumea toată
Şi-n clipa de lansare a făpturii
Aplauze nestinse să se bată.

Să bată vântul peste-a sa făptură
Şi zgomotul să-mbete libertatea,
Şi din această lume, aventură,
Să se strecoare, închizându-şi cartea.

Să pună punct la pagina rămasă
Şi sensibilitatea-i pur-extremă,
La viaţa de artist – ambiţioasă,
La nesfârşit spălată prin dilemă.

Să pună capăt stărilor de suflet,
Pictate în imagini şi poeme,
Şi liniştea ce mai fura răsuflet
Să-i stea de veghe între cer şi vreme.

Să-i stea de veghe simpla împăcare,
Fiindu-i sărbătoare – înălţarea,
Cu bunecuvântată îndurare
Leagăn să-i fie crucea şi iertarea.

Leagăn să-i fie mândra pocăinţă
Prin sfintele cetăţi în cugetare
Şi chipul desluşit de-a sa fiinţă
Să-i ierte moartea, firea ce nu moare.

(Poem din volumul de poezii “DURERE TRICOLORĂ”, partea a I-a (autor Galina Martea), Editura Pontos, Chișinău, 2014).